„OBICEIURI DE ÎNMORMÂNTARE DE LA VOȘLOBENI (locul de origine al familiei Creangă)” este titlul circumscris recent bibliografiei având referent satul harghitean Voșlobeni, volum apărut la Editura SAECULUM I.O., București, 2023. Tot pe prima copertă, este inserat un subtitlu explicativ: „Interviuri, texte, considerații asupra unor vechi tradiții românești, puse în lumină de I. Oprișan”. O carte apărută în condiții grafice remarcabile, inclusiv calitatea hârtiei, vădind expertiza autorului în activitatea de editor, dar mai presus în teritoriul cercetării, al investigării urmelor încă neșterse ale unui trecut care se tot îndepărtează de noi. Pentru că orice început ar un sfârșit, atenționează autorul. În esență, cartea profesorului doctor Ioan Oprișan – cercetător la Institutul de Istoria Literaturii Române „George Călinescu” – reconstituie un spațiu al liniștii veșnice sub semnul tragicului. Asemănător dar și opus „Cimitirului Vesel” din Săpânța, „Cimitirul trist” din Voșlobeni al lui Ioan Oprișan glosează pe momentul cardinal al desprinderii omului de această lume, moment dureros, sfâșietor adesea; durere pentru cei rămași, conjugată cu regretul celui „murit” („Căci morți sunt cei muriți”!, tranașează, sentențios, poetul) pentru lumea lăsată în urmă, bună-rea cum i-a fost dat să o ducă. La Săpânța, lacrima se intersectează cu râsul, dar nu de dragul jocului, fiind evident rolul moralizator și intenția educativă, de îndreptare a pământeanului pornit pe căi greșite. Pe albastrul de Săpânța al crucilor lui Ioan Stan Pătraș, sunt țintuite în versuri „negre” păcatele cardinale ale răposaților. Și nu din batjocură. De teama prelungirii și dincolo de viață a ecoului faimei proaste cauzate de abaterea de la normele morale strașnic păzite de obște, unii chiar s-au îndreptat cât nu a fost prea târziu, mă asigura unul dintre ucenicii meșterului, Turda Toader.
Abordările umoristice zeflemitoare nu i-a ocolit nici pe sătenii din Voșlobeni, oameni hâtri din stirpea lui Creangă, atât în viața de toate zilele, dar mai cu seamă la ocazii deosebite, cum sunt primele două evenimente cruciale din viața omului, botezul și nunta. Nunta o numeau, mai an, „veselie”. Veselie, dar nu pentru toți nuntașii. Aici, la Voșlobeni, chiuitura prelua rolul satirico-educativ. Ca niște săgeți otrăvite, vitriolante, chiuiturile ținteau direct și necruțător personaje din galeria nuntașilor, „persone fizice” sau grupuri de persoane având ca liant „apucături” commune netolerate și repudiate de obștea satului. Evident, nu iertau nici „personajele principale”: mire, mireasă, soacră, (nă)nași (nuni), staroste sau socăcițe, puși la zid sau la punct într-un catren. Chiuiturile se obișnuiau și la horă sau la bal. Mai rare insinuări ale oricărei variante de umor la înmormântare (cel mult, la praznic, „pomana mortului”, după un pahar în plus!). În schimb, ironia necruțătoare „turnată” în porecle nu ierta nici cazuri mai sensibile – boală, infirmitate, urâțenie fizică, nenorocire. Tot un cantor, Vasile Ciobotariu (1857-1913), om înzestrat și cu talent bahic, „darul beției”, este recunoscut drept născocitor al celor mai multe porecle. Dintr-o decență apreciabilă, nici creațiile licențioase nu și-au aflat gazdă bună în folclorul local.
În carte, bocetele („versuri funebrale” le numește autorul, preluând sintagma în care le-a fixat izvoditorul lor, chiar dacă în vocabularul sătenilor de rând nu a figurat acest adjectiv-epitet) redau „Marea Trecere”, un fel de cruci la răscruce de lumi. În cimitirul de pe deal, veghează crucile de la căpătâiul răposaților, marcând morminte orânduite în jurul Bisericii, precum turma în jurul păstorului. Nu puține s-au înclinat și au dispărut, confecționate din lemn perisabil de molid. Doar unele movilițe înierbate mai spun că sub ele odihnesc oase creștine de străbuni. Lăcașuri anonime, dispărând și inscripțiile identificatoare. Au rezistat timpului doar crucile de piatră, simple, dintr-un singur bloc de piatră, cioplită grosier. Ceremonialul de înmormântare era și acesta relativ simplu, oficiat de tandemul preot-cantor (diac). Unicul element de spectacular era bocetul, care evoca sintetic, în versuri rimate, aspecte esențiale din viața răposatului. Frânturi de viață, situații și fapte în registru tragic. Prin demersul său, Ioan Oprișan readuce în atenție chipuri de „oameni care au fost” odinioară, oameni care au populat și însuflețit așezarea de la poalele „Cocoșelului” în prima jumătate a veacului XX, coborâți din cimitirul de pe deal, „de sub luci”, preț de-o carte. Au fost și ei oameni, cu bucuriile și suferințele aferente. Au fost copii, soți/soții, părinți. S-au bucurat la venirea urmașilor, bucuria momentului fiindu-le augmentată de satisfacția întăririi gospodăriei lor țărănești, implicit, sporirea forței de muncă. Au trăit în cinste și demnitate cei mai mulți, așa cum i-au deprins înaintașii. Tot în demnitate și-au îndurat și suferințele hărăzite, boala necruțătoare, „dusă” pe picioare” sau „la pat”, idem actul final al desprinderii de lume și de „cele lumești” și statornicirea în loc de odihnă veșnică („loc fără chin”) după o viață în lucrare, în perpetuă neodihnă. Bărbații au fost și „donatori de sânge” în cele două „bătăi” mondiale. Nu puțini, veșniciți într-un monument, nu au mai avut parte nici de bocete, nici de țărâna natală. Generic, și-au aflat „lăcaș” și în strofe de veritabilă și emoționantă poezie, străbătută de fior tragic: „Greu mi-a fost, Părinți, sfârșitul!/Tunul mi-a săpat mormântul,/Luna mi-a ținut lumina, (sătenii numeau lumină și lumânarea!- n.n.)/Stelele mi-au fost cununa./Vântul mi-a ținut cuvântul – /Florile mi-au plâns sfârșitul,/Codrii mi-au cântat prohodul,/Flori și brazi mi-au fost norodul.” Sau: „Ș-au murit fără lumină,/Departe-n țară străină-/Fără om din satul său,/Fără julj în copârșău.”
Bocetele erau performate de bocitoare profesioniste, înzestrate cu certe calități actoricești, dicție, cântat, voce modulabilă, imitând secvențial vocea răposatului, bărbat sau femeie. În numele celui prohodit, aceste femei (exclusiv femei) își luau rămas bun de la lumea pe care o părăsea, cerându-și totodată iertare și dezlegare de la aparținători, rude, vecini, consăteni, pe care îi îmbărbătau, convinși că se mută într-o lume mai bună. La ora actuală, acest rol revine preotului paroh. Discursurile funebre, panegiricele, nu s-au practicat nicicând la Voșlobeni. Chiar dacă nu toți muritorii au fost tocmai îngeri aici pe pământ, bocetul nu face nicio aluzie la păcatele lumești, rugându-se de iertare și cerînd dezlegare pentru ca sufletul celui dus să fie primit în Împărăția Tatălui. „De morți, numai de bine!” era îndemnul creștinesc, la care putem subscrie sau nu, cu toată buna intenție de a mai înălbi zonele gri sau chiar negre din viața noastră ori de a le colora în nuanțe pastelate. Poate și pentru faptul că aceștia nu-și mai pot aroga „dreptul la replică”, nici șansa îndreptării. Într-o carte interesantă, „Mă dor strămoșii”, autorii (Patrice van Eersel și Catherine Mail) recomandă varianta psihogenealogiei și a terapiei transgeneraționale de a nu escamota devieri sau nenorociri ale înaintașilor din dorința firească de a ne proteja urmașii. O comunicare intrafamilială sinceră, necenzurată, inclusiv a unor situații jenante sau tragice, îi poate feri de posibile traume care se pot repeat peste generații. trăite identic de urmași.
Bocitoarele aveau și capacitatea de a improviza texte adecvate momentului și „personajului”. Una dintre cele mai talentate a fost „Măriuca lui Milu Căsierului”, Maria Colceriu-Dandu după numele oficial, soră bună cu informatoarea principală a autorului cercetării folclorice din Voșlobeni, Anișoara Tinca. (Plin de har dar și de haz și soțul dumneaei, Colceriu-Dandu Petru, supranumit „Milu Căsierului”, după ocupația tatălui adoptiv. La un bal tradițional al pompierilor din comună, în piesa prezentată în deschidere, „O noapte furtunoasă” a lui Caragiale, acest țăran întruchipa un Spiridon demn de orice scenă profesionistă, cum nu mi-a fost dat să mai văd, deși mă consider „dus la teatru”!). Au existat și texte „de autor”, cum sunt cele recuperate și redate în cartea profesorului Oprișan. Au existat și bocitoare ad-hoc, de ocazie, din rândul aparținătoarelor – soția, mama ș.a..
În timp, s-a renunțat la obiceiul bocitului. Au murit și bocitoarele de ieri, strămutate în loc cu verdeață. Chiar dacă vagi ecouri de bocet mai reverberează în memoria celor mai vârsnici dintre săteni, bocetele mureau și ele, aidoma altor specii folclorice sau cutume legate de existența și non-existența țăranului autentic. Din fericire, a supraviețuit credința, chiar dacă a mai pierdut din tărie, după cea fost liant fezabil, ținând grămăjoară o comunitate străveche, care și-a preservat peste veacuri și momente nu totdeuna prietenoase, nu fără sacrificii, pecetea etnicității. După părintele protopop Gligore Vizoli, cel care i-a încredințat autorului manuscrisele ajunse la „terapie intensivă” și revigorate de profesorul Oprișan, obiceiul ar fi dispărut din nevoia de comprimare a serviciului religios al prohodului, adaptat la vremuri și –de ce nu? – la vreme, moartea neavând un anotimp preferat. Ar fi un motiv, dar nu trebuie uitat că depunerea decedatului la „Casa mortuară” din pragul cimitirului, unde așteaptă cele trei zile „reglementare” până să fie transferat la „casa de veci” din cimitir a redus mult doza de spectacular (în notă tragică, funebru) a ceremonialului înmormâmtării la Voșlobeni, renunțând la unele obicieiuri circumscrise momentului. Alta era situația când ceremonia se derula la „casa mortului”, prohodit în ograda acestuia în prezența întregului sat, nelipsind nici rudele de mai departe. Parcă aveau mai mult timp, dar și mai multă răbdare. Probabil, și respect. Vrem, nu vrem, vremurile se mai schimbă. Și nu doar în bine.
Bocetele culese de Ioan Oprișan au avut șansa reanimării. Au supraviețuit printr-o conjunctură favorabilă. Create la comandă, autorul celor mai multe dintre aceste poezioare, cantorul-învățător Ioan Colceriu, trăitor în prima jumătate a veacului trecut, le-a notat cu grijă pe foi de hârtie. Unele s-au degradat, altele și-au păstrat lizibilitatea. Bocetele sunt construite pe o schemă, o structură-șablon, diferențiate prin date concrete din CV-ul decedatului. „Cantorul Ion Colceriu le strânge însă mai puternic în chingile sale formale, nepermițându-le să -și ia zborul individual”, constată autorul, remarcând și implicarea afectivă a versificatorului, consătean și contemporan cu referentul său, decedatul. Valoarea artistică a versurilor este fluctuantă, în funcție de dispoziția și inspirația autorului acestor poezioare-cântecele, nelipsite de figuri de stil izbutite, metafore, comparații (copiii – stele sau floricele), abordări filosofice profunde referitoare la rostul omului pe pământ, viața ca „umbră și vis”, deșărtăciunea lumească putrezind în mormânt etc. (însuși autorul volumului susține superioritatea bocetelor din Livezi, sat izolat, alcătuit prin „roirea” străbunilor întemeitori din Voșlobeni!). Dar nu neapărat reușita literară a bocetelor prevalează, cât valoarea documentară, reconstituind un segment de istorie, inclusiv socio-umană, a satului Voșlobeni.
Și dacă Ioan Colceriu nu a apucat să-și adune sub două coperți bocetele, a reușit să editeze și să tipărească o cărticică bisericească: „LITURGIA, urmată de Pricesne în versuri PENTRU TOATE SĂRBĂTORILE ANULUI ÎNTOCMITE DE IOAN COLCERI, cantor-înv.” (Tipografia I. Kahan, Gheorgheni). Nu lipsește nici din acest volumaș bocetul: „Vers. Fun. La un învățător.” (am respectat ortografia autorului). Pe trei pagini, este evocat un alt confrate, predecessor al său, Nicodim Rusu, ctitorul învățământului modern din sat. Dup o viață activă, în care „Pe mulți el a învățat,/Multe sfaturi bune a dat,/La biserică a cântat,/Și mulți morți a îngropat”, cu „sufletul obosit,/Eșind din trup-i trudit”, distinsul dascăl bătea la porțile veșniciei, regretat și bocit de întreaga suflare a obștii sătești, pe care a luminat-o decenii la rând.
Menționăm că Ioan Colceriu, cantorul-învățător, pe care am avut prilejul de a-l cunoaște în copilărie, findu-mi vecin, fixat în memoria mea ca un „Domnu’ Trandafir” al Voșlobenilor, nu era tatăl învățătorului „civil”, laic, Grigore Colceriu-Dandu, dascăl prețuit, de certă vocație, la rândul său, localnic din altă încrengătură, cu nume de familie dublu (unul dintre frații lui… „Spiridon”, alias Colceriu-Dandu Petru).
Ar fi de explicat și extensia din paranteză a titlului de pe copeta 1: „locul de origine al familiei Creangă”, atribuit Voșlobeniului. Temă investigată de mari personalități ale culturii noastre de talia uni Sadoveanu sau Călinescu. Nu de mult, regretatul scriitor bistrițean Teodor Tanco o „readucea acasă”, în Transilvania”, pe mama scriitorului, Smaranda Creangă, fiica lui David Creangă. După tată, Ion Creangă ar fi tebuit să poarte numele Ion Ciubotariu, ca fiu al lui Ștefan a Petrii Ciubotariu. A adoptat numele bunicului matern din Pipirig printr-n tertip: spre a fi admis la Seminariul Teologic din Fălticeni, trebuia să certifice înrudirea cu un preot. Țăranul Ștefan din Humulești nu putea atesta o asemenea înrudire. Or, mama, Smaranda Creangă, care ținea morțiș să-și vadă fiul popă, a descoperit prin încrengătura de rudenie paternă un asemenea „garant”. Cât despre obârșie, unii susțin că și David Creangă ar fi trecut munții, imigrat în Moldova din Ardeal. Creangă însuși „… ar fi încercat și el să pipăie locurile de proveniență ale neamului… ”, afirmă cercetătorul Oprișan în susținerea subtitlului cărții sale. Într-adevăr, „Amintirile din copilărie” ale marelui povestitor conțin referințe la obârșia sa ardelenească. Iar cel mai apropiat „Ardeal, dincoace de muntele zăgăzuit de Cheile Bicazului, este identificat și acum, ca și atunci, prin toponimul Voșlobeni (cea mai veche atestare documentară a așezării datează din anul 1630, dar cu rădăcini mult mai adânci).
La rândul meu, din departe în aproape, am construit un puzzle al chestiunii, genealogia lui Ion Creangă, cu atât mai mult cu cât străbunicul meu făcea parte din încrengătura Ciobotarilor din Voșlobeni.
Citez: „Strămoșul (lui I. Creangă- n.n.), Ioniță Ciubotariul (…) moare la Humulești în 1831. Lăsa doi copii, știuți, pe Petrea, moșul povestitorului, pe care acesta putea să-l cunoască, fiindcă bătrânul murea la 10 ianuarie 1846, în vârstă de 60 de ani (…), și un Luca sin Ioniță Ciubotariul (…). Petrea însuși are trei fii, pe Vasile, pe Andrei și pe Ștefan… (George Călinescu, Ion Creangă, viața și opera, Ediție nouă revăzută, Editura pentru Literatură, 1964, p. 17). Nu este de neglijat bibliografia impresionantă la care a apelat Călinescu: 250 de titluri. De văzut și alte date interesante și convingătoare, argumentând obârșia ardelenească a povestitorului, pribegirea antecesorilor „din cauza ungurilor și a papistașilor” (M. Sadoveanu, în prefața la ediția 1958 a „Amintirilor…”)..
Așadar: Ioniță Ciubotariu (1766 (?) – 1831, Petrea Ciubotariu (1786 – 1846), Ștefan a Petrii Ciubotariu (1807 – 1858), Ion Creangă (1837 – 1889). În Voșlobeniul meu, numele Ciobotariu este prolific. Trei preoți cu acest nume de familie au „sfințit” aproape întreg veacul al XIX-lea: George, Teodor, Ioan, „într-o succesiune de familie”, după cum susține istoricul Vasile Netea. Ultimul, Ioan Ciobotariu (1843-1883), străbunicul meu, a repausat la doar 40 de ani, răpus de „tifosu”, la două săptămâni după ce slujise la căpătâiul unui „june” cu numita maladie. Era contemporan cu Ion Ciubotariu din Humulești, alias Ion Creangă Și, de ce nu, veri buni. Alt argument „de bun simț” cum spun istoricii: la Voșlobeni, se confecționau și se purtau ciubote la Humulești – opincuțe.
Documente ale vremii menționează mai multe valuri de transfugi de pe moșia grofului Lazar din Lăzarea, care își extinsese alodiul și peste satul meu.
Recapitulând, piesa lipsă din puzzelul meu ar fi numitul Ioniță Cubotariu. Nu-mi rămâne decât să depistez un Ioniță Ciubotariu în Voșlobeni (încrengătură antroponimică bogată, spuneam!) pe la finele veacului al XVIII-lea și să-l „pribegesc”, alături de tatăl său și de alții din neam, peste munți, în ținutul Neamțului („de teama ungurilor și a papistașilor”. „Papistășirea” Voșlobenilor – catolicizarea – s-a săvârșit în intervalul 1735-1750 iar ungurii, numiți „săcui” erau aduși în Translvania în secolul al XIV-lea cu misiunea osășească de a apăra hotarul estic al Imperiului Habsburgic.). Întreprindere deloc lesnicioasă, dar merită încercat. Până la acest moment, documentele accesate, inclusiv o conscripție numind românii pribegiți în Moldova de pe moșia grofului Lazar din Lăzarea, nu mi l-au scos în cale. Important este că, indiferent de obârșie, Ion Creangă este un bun al acestui popor, dar neprețuit oferit românilor de Marele Creator.
Încheiem cu un gând de prețuire și recunoștință distinsului profesor doctor I. Opriș pentru truda încununată cu reușita unei cărți, remarcabilă și necesară. Va fi oaspete drag, oricând binevenit, în satul transilvan Voșlobeni, care nu a trecut nebăgat în seamă nici de marele savant Nicolae Iorga; impresionat de puterea de dăinuire a românului într-un spațiu geografic sufocat de așezări complet și ireversibil secuizate din Ciucul de Sus ori de pe Mureșul de Sus (Depresiunea Giurgeului), istoricul situa insulița de românitate în sfera miracolului. Iar în urmă cu exact 90 de ani, în vara anului 1933, reputatul sociolog Dimitrie Gusti adăsta în sat cu o echipă de studenți, atras de originalitatea folclorului. Din păcate, rezultatele cercetării efectuate, concretizate într-o culegere de folclor local și o monografie a așezării, au dispărut fără urme. Poate, nu întâmplător.
Prof. dr. Mihai Suciu
