Vineri, 10 iunie, s-a încheiat săptămâna în care jurnaliștii covăsneni, printre care m-am numărat și eu, ca reprezentant al Mesagerul de Covasna, am fost voluntari în programul „Pedibus – Hai la școală pe jos!”, o inițiativă lăudabilă a Primăriei Municipiului Sfântu Gheorghe, prin care se dorește ca un număr cât mai mare de elevi din municipiu să meargă pe jos la școală.
Ideea de a-i prinde de mânuțe pe cei mici și de a-i duce către școală mi-a surâs din primul moment în care am aflat despre acest proiect, și-am așteptat cu nerăbdare săptămâna în care urma să ne vină nouă rândul, celor din presă, să fim „șoferi” voluntari „de serviciu”.
Odată primite informațiile cu privire la traseele și stațiile din care urma să preluăm copiii care au ales să meargă la scoală cu Pedibus-ul, precum și preluarea tricolului galben de voluntar și-a stikerelor Pedibus, pe care urma să le oferim copiilor, în fiecare dimineață, am așteptat cu nerăbdare și cu emoție, pot spune, ziua de luni, 7 iunie.
Ajunsă în stația aferentă Traseului 1, din parcarea din zona magazinului Lidl, la ora 7.15, am fost un pic descumpănită când am văzut că singurii care ajunseseră la locul de pornire a Pedibus-ului erau colegii de presă Demeter Katalin și Edler Andras. Descumpănirea mea, dar și-a colegilor „ șoferi” nu a durat prea mult pentru că, pe rând, au început să sosească cei mici- unii pe jos, alții cu mașina. După ce și-au luat rămas bun de la mami sau de la tati, ni s-au alăturat de parcă ne cunoșteam de ceva vreme.
La ora de plecare stabilită, 7.25, am pornit la drum spre școală, eu ținându-l de mână pe Hunor, un băiețel cu ochi albaști ca cerul senin, obrăjori rumeni și zâmbet sincer de copil, elev în clasa I la Colegiul Szekely Miko, de la care am aflat că, de fapt, suntem vecini de bloc. În stația de la fosta Berărie ni s-au alăturat și alți copii, eu preluând-o pe Timea, ce s-a desprins de mâna mamei ei, o fetiță veselă, cu părul lung, prins în vârful capului, și gropițe în obraji, elevă în clasa pregătitoare la aceeași unitate de învățământ. Dezinvolți și buni povestitori, Timea și Hunor nu au tăcut nicio clipă, astfel că în cele cca 15-20 de minute de mers împreună, până la Parcul Central, am aflat o mulțime de lucruri despre fiecare dintre ei. În acea primă dimineață, Honor mi-a spus că el nu a mers la școală, niciodată, pe jos, până în urmă cu trei săptămâni când a decis, împreună cu părinții lui, să participe la programul Pedibus. „Îmi place aerul proaspăt de dimineață, pentru că mă trezește, dar și mișcarea, pentru că este sănătoasă. Mi-e îmi place să citesc; acasă am mai multe rafturi cu cărți de povești și cărți de desenat. Acum știu toate literele și pot să citesc povești, singur. Am învățat și multe cuvinte în limba română, și vreau să mai învăț. În vacanță, am fost la un loc de joacă unde partenerul meu de joacă s-a lovit și nu m-am mai putut juca, pentru că restul copiilor erau români, și nu ne înțelegeam.”- mi s-a destăinuit Hunor.
În zgomotul străzii am fost nevoită să aplec urechea spre dreapta sau spre stânga pentru a-i asculta, pe rând, pe fiecare dintre ei. De la Timea am aflat că nu mai are frățiori, că-i place matematica și sportul și că învață și limba română, la școală, cuvintele ce i-au venit în minte, repede, fiind iarbă, cer, flori.
Toți „șoferii” voluntari din presa covăsneană- îi amintesc și pe colegii Iulia Drăghici (Observatorul de Covasna), Oana Mălina Negrea (Agerpres), Blanka și Zsolt Kovacs (Slager Radio) și Bus Ildiko (Hirmondo)-, împreună cu copiii sosiți cu Pedibus-urile de pe cele 3 trasee- Parcarea din spatele magazinului Lidl; Piața Kálvin; Sala Sporturilor „Szabó Kati”- ne-am adunat în zona cișmelei din Parcului Central. Aici, după ce fiecare elev a primit câte un stiker, cadou, am făcut poze și mi-am luat rămas bun de la partenerii mei de drum-Timea și Hunor, ne-am regrupat pentru a porni către destinațiile finale: Clădirea Colegiului Szekely Miko de deasupra Parcului, Liceiul Mikes Kelemen și Colegiul Mihai Viteazul.
Spre bucuria mea, patru dintre copiii care au ales să meargă la scoală, pe jos- Ilinca, Adina, Matei și Mihnea, elevi în clasa a II-a la CNMV, erau colegi de clasă cu nepoțica mea Raluca, căreia, prin intermediul lor, i-am trimis pupici și îmbrățișări. Și pentru că Ralucăi nu i-a venit să creadă ceea ce i-au spus colegii, că au venit la școală cu bunica ei, după amiază m-a sunat și m-a întrebat, pe un ton ferm: „Buni, tu astăzi i-ai adus la școală, cu Pedibus-ul, pe Ilinca, Adina, Mihnea și Matei”? Răspunsul meu afirmativ a mirat-o, știind ce program încărcat am, dar mai ales a necăjit-o pentru că și ea și-ar fi dorit să mergem împreună, la școală. Însă, două motive importante nu au putut face posibil acest lucru: locuința lui mami și-a lui tati este departe de stația de pornire a Pedibus-ului și, mai mult de atât, mâna ei stângă este în ghips de trei săptămâni, în urma unui accident la locul de joacă, motiv pentru care tati trebuie să o aducă cu mașina.
Zilele săptămânii-marți, miercuri, joi, vineri- au curs una după alta- aducându-mi un nou coleg de drum, pe Bence, și bucuria discuțiilor de fiecare dimineață.
„Până acum veneam cu taxiul la școală, dar acum îmi place mai mult să merg pe jos. Acasă avem un pisoi gri, Tomi, dar la mătușa, la țară, sunt o mulțime de animăluțe- câine, pisici, găini și un cal (de fapt iapă)”- mi-a zis Adina, pe care Ilinca a rugat-o ca atunci când vor avea un căluț mic, să i-l dea ei, cadou.
„Uitați, în borsetă am adus niște jucării pe care vreau să vi le arăt: o caracatiță pe care am primit-o cadou săptămâna trecută, când a fost târg în centru, și niște soldăței făcuți din lego. Acesta are cascheta roșie, celălalt albastră…”- dorea să îmi arate Hunor, în timp ce mergeam, iar eu nu am putut să-i răspund acestei mici bucurii pe care el voia să o împărtășească cu mine, deoarece nu ne puteam permite să „ne rupem” de colegii cu care călătoream în Pedibus, spre școală. Mi-am cerut scuze pentru că n-am găsit răgaz să-i văd jucăriile, șimțind că și-ar fi dorit acest lucru. Dar el nu a renunțat la ideee și a venit cu borseta și ziua următoare, când, înainte de a ne așeza pentru poza de grup, mi-a arătat fiecare jucărie în parte. Am șimțit, în acel moment, că băiețelul cu ochii albaștri e fericit că am avut un pic de timp pentru noi, și că scuzele mele au fost acceptate.
„Eu mai am doi frați mai mici, și-mi place să fac karate” mi-a spus Bence, în timp ce-și arăta fruntea și fața bronzată de sub cozorocul șăpcuței la care a renunțat în ultima zi, mărturisindu-mi că, de fapt, nici nu prea vrea să o poarte. S-a bucurat mult când, la mijlocul săptămânii, i-am dăruit și lui, la fel ca și celorlați doi mici prieteni maghiari- Timea și Hunor, câte o cărticică de povești scrisă în lb. maghiară. Mi-a promis că o va citi, și sunt sigură că așa se va întâmpla.
„E greu ghiozdanul, abia pot să-l mai duc”, mi-a zis Ilinca, în prima zi de Pedibus. Da, de la nepoțeii mei știu cât de grele sunt ghiozdanele pline cu fel de fel de caiete speciale, culegeri multe la număr, penare burdușite cu creioane colorate, stilouri, și multe altele pe care le duc, zilnic, în spate. Pentru a o scăpa de greaua povară, i-am luat ghoiozdanul Ilincăi, dar și pe-al Adinei, iar în drumul scurt pe care l-am mai avut de parcurs până la școală m-am întrebat: Oare ce soluție s-ar putea găsi pentru ca ai noștri copii și nepoți să nu-și mai rupă spatele cărând, zilnic, acește „pietre de moară”?
„Mie îmi plac toate viețuitoarele”, mi-a spus Matei, care a avut curiozitatea să afle cum am reușit eu să învăț limba maghiară. I-am povestit că în urmă cu 42 de ani, când am ales să dau examen pentru clasa a XI-a aici, la Sf. Gheorghe, venind dintr-o zonă în care nu auzisem nicio altă vorbă decât cea în limba română, am reușit să învăț această limbă de la cei 20 de colegi de clasă, etnici maghiari, precum și de la colegele de la internat care, într-o măsură covârșitoare, aparțineau aceleiași etnii. I-am explicat că în acea vreme noi, copii- români și maghiari- învățam împreună, în aceeași școală, lucru ce ne-a adus beneficii de ambele părți, dar mai ales a legat prietenii între noi, ce țin până în zilele noastre. Totodată i-am explicat lui Matei cât de important este ca fiecare dintre noi, români sau maghiari, să cunoaștem limba celuilalt, pentru a ne înțelege unul pe altul.
„E foarte bun acest proiect pentru că iată, în această săptămână, măcar o singură mașină- a noastră- nu a mai poluat aerul din oraș”- mi-a spus Matei, mult prea serios pentru cei 8 anișori ai lui.
Marea surpriză a săptămânii de voluntariat în proiectul Pedibus a venit din partea lui Hunor (Huni), singurul cu care am mers prinși de mână, către școală, în toate cele 5 zile ale săptămânii trecute. După ce și-a luat rămas bun de la tatăl lui, în cursul dimineții de vineri, a venit la mine și mi-a spus, în limba lui maternă, în timp ce scotea o hârtie înfășurată, din buzunarul de la ghiozdan: „V-am adus un cadou, făcut de mine, să îl păstrați ca amintire!” Am desfăcut, cu emoție, cadoul ce constă într-un desen în care pesoanajele principale suntem noi doi, ținându-ne de mână, și un mare MULȚUMESC însoțit de trei inimoare, din partea lui Huni, și de promisiunea că în vacanța de vară mă va vizita.
În dimineațile săptămânii trecute m-am despărțit de partenerii mei de călătorie îmbrățisându-i, dăruindu-le câte o bomboană de ciocolată și mulțumindu-le pentru bucuria pe care mi-au adus-o în suflet, cu fiecare clipă petrecută, împreună, în această călătorie.
Nutresc speranța că din gestul simplu al unui copil cu suflet curat vom învăța și noi, cei mari, dar mai ales cei care ne conduc destinele, în fieacre zi, că doar împreună, cu iubire și acceptare, ne putem construi viitorul.
Maria Crețu-Graur
