Recunoașterea internațională a Marii Uniri. Trianon 100 (1)

În anul 2020, la Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe a apărut volumul Recunoașterea internațională a Marii Uniri. Trianon 100, sub coordonarea dr. Ioan Lăcătușu și prof. Vasile Stancu, de 738 pagini, cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului României prin Serviciul Dezvoltare Comunitară. Volumul cuprinde 49 de studii ale unor istorici din întreaga țară, materiale prezentate în decursul anilor la manifestările științifice organizate în județele Covasna și Harghita.

Lucrarea va fi prezentată, în câteva episoade, în cotidianul Mesagerul de Covasna.

Problematica Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului de la Trianon a constituit și constituie o prioritate a cercetării şi acţiunilor desfăşurate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în parteneriat cu Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Ștefadina” din București ș.a. În ultimii ani, în cadrul manifestărilor științifice și culturale organizate de către Centrul European de Studii Covasna-Harghita (Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”^[1], Universitatea de Vară Izvoru Mureșului^[2], „Zilele Andrei Șaguna”, „Zilele Miron Cristea” (Topliţa), „Zilele Nicolae Colan”, Primăvara Culturală la Sfântu Gheorghe ş.a.)^[3], au fost prezentate numeroase comunicări şi studii privind Conferința de Pace de la Paris şi semnarea Tratatului de la Trianon. Astfel, în programul Zilelor Andrei Șaguna, ediția a XXVIII-a, manifestare care a avut loc în zilele de 26-27 iunie 2020, s-a desfăşurat simpozionul cu tema De la actul de justiție din 4 iunie 1920, de la Trianon, la Dictatul de la Viena din 30 august 1940^[4], iar Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie, ediţia a XXVI-a, care a avut loc la Izvoru Mureșului, în zilele 25-26 septembrie 2020, a fost dedicată împlinirii a 100 de ani de la recunoașterea internațională a Marii Uniri prin Tratatul de pace de la Trianon și a 80 de ani de la Dictatul de la Viena^[5]. Comunicările prezentate în programul acestor manifestări au fost redactate de către cercetători proveniţi din rândul profesorilor universitari, istoricilor, arhiviştilor, muzeografilor, profesorilor, ofițerilor, preoților ș.a. şi au fost publicate în revistele de specialitate: Angvstia, Sangidava, Acta Carpatica, Acta Bacoviensia şi Pro Memoria, Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, Almanahul „Grai Românesc” și în alte publicații din țară.

Începând cu anul 2005, Centrul European de Studii Covasna-Harghita redactează Revista presei maghiare, în buletine bilunare, din cuprinsul cărora au fost întocmite articole, studii, sinteze documentare referitoare la problematica Trianonului.^[6] Astfel am putut surprinde modalitățile concrete de abordare a acestei teme de către principalii analiști, oameni politici și lideri de opinie ai mass-mediei maghiare, reflectate în presa scrisă și audio-vizuală sud-est transilvană, respectiv în cotidienele „Háromszék” și „Hargita Népe”, publicațiile săptămânale „Székely Hírmondó” și „Erdővidék”, publicația bilunară „Európai Idő” și posturile de radio MIX FM (limba maghiară) și „DEEA”. În același timp, a fost monitorizată și presa în limba română, în mod deosebit publicațiile din județele Covasna și Harghita: „Mesagerul de Covasna”, „Informația Harghitei”, „Condeiul ardelean”, „Observatorul de Covasna”, precum și unele publicații centrale și volumele care abordează problematica Trianonului, apărute în ultima perioadă.^[7]

În toate aceste manifestări științifice dedicate marcării a 100 de ani de la Tratatul de Pace de la Trianon s-a prezentat adevărul istoric și din perspectiva istoriografiei românești, răspunzând astfel lucrărilor redactate de Departamentul de cercetare Trianon 100, iniţiat de către Academia Maghiară de Ştiinţe (MTA).

Problematica Unirii Transilvaniei cu România şi a recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri a fost și este abordată pe larg şi de istoriografia maghiară. Aceasta se situează pe poziţii antagonice faţă de cea românească. Din punctul de vedere al istoriografiei româneşti, istoriografia maghiară prezintă evenimentele legate de anul 1918 într-un mod diametral opus, plin de lacune, trunchieri şi omisiuni. Exemple în acest sens ar fi opiniile privitoare la dispariţia monarhiei austro-ungare şi formarea statelor „succesorale”, decadenţa sistemului dualist şi evidenţierea forţelor care au dus la această dispariţie.

Iată ce scrie în acest sens istoricul dr. Viorica Moisuc:

„Anul 2020 pune iar pe tapet Trianon-ul. Nici un om întreg la cap, care știe un dram de istorie din clasele primare, n-ar putea să considere tratatul de pace semnat în iunie 1920 de toate Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria, altceva decât confirmarea internațională a unui fapt consumat cu doi ani în urmă, adică implozia colosului polyglot austro-ungar și constituirea, prin autodeterminare, a statelor naționale, independente, suverane. Ungaria însăși a devenit și ea un stat național pe pământul locuit de unguri.

De ce se face o „tragedie” din Trianon? Ungaria l-a semnat și l-a ratificat. Teritoriul Ungariei n-a fost ciopârțit, a rămas întreg. A pierdut doar teritoriile ocupate prin cucerire, care nu-i aparțineau și erau locuite de națiuni ne-maghiare.

De ce destrămarea și dispariția imperiului dualist austro-ungar a fost „o eroare istorică”? Aș zice că lucrurile stau exact invers. Existența unui astfel de stat a fost „o eroare istorică”! Un stat în care minoriatea maghiară și minoritatea austriacă stăpâneau prin forță și teroare o majoritate absolută de români și slavi. Această „eroare de stat” se afla într-o criză totală când, în disperare de cauză, a plecat la război contra Serbiei, împinsă de la spate de Ungaria care se legăna în visurile „regatului Sf. Ștefan”!^[8]

În 18 septembrie 2012, la Consiliul Judeţean Harghita din Miercurea Ciuc a fost lansat cu mare pompă A székelyiség története, manual de istorie a secuilor, destinat claselor VI-VII din învăţământul primar. Manualul este redactat de unsprezece autori, profesori şi istorici și editat în limba maghiară de către Centrul Judeţean Harghita pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, deci din bani publici. Oricare cititor, indiferent cât de avizat este în domeniul istoriei, poate sesiza două direcţii fundamentale ale acestui manual: promovarea ideii autonomiei, prin exagerarea intenţionată a libertăţilor secuilor din epoca medievală şi cultivarea unei atitudini antiromâneşti.^[9]

În anul 2016 a fost lansată ediţia a II-a a manualului, cartea fiind difuzată în judeţul Covasna într-un tiraj de 1.750 de exemplare şi distribuită împreună cu un e-book şi cu un caiet de lucru. Cu această ocazie, editorii volumului și-au exprimat intenția ca în viitor să fie realizată şi o traducere în limba română a volumului, precizând că cel mai important este ca Istoria secuimii să fie predată în cât mai multe şcoli, fie ca materie opţională, fie în cadrul orelor de istorie pentru minorităţi.^[10]

În anul 2016, sub patronajul Academiei de Științe Ungare, al Centrului de Cercetare Umanistă (MTA BTK) Budapesta, a Asociației Muzeului Ardelean (EME) Cluj-Napoca și a Muzeului „Haáz Rezső” (HRM) Odorheiu Secuiesc, cu susținerea financiară a Consiliului Local Odorheiu Secuiesc, a apărut lucrarea Székelyföld törtenete (Istoria Ținutului Secuiesc), în trei volume, cu peste 2.200 de pagini. La redactarea lucrării au contribuit 22 de autori, coordonați de o „Comisie editorială” compusă din: Egyed Ákos (președinte), Bárdi Nándor, Hermann Gusztáv Mihály, Kolumbán Zsuzsanna (secretar), Oborni Teréz, Pál Judit, Reisz T. Csaba (corector). „Comisia organizatorică” a avut ca președinte pe Buta Levente, primarul municipiului Odorheiu Secuiesc.^[11]

Dar, din consultarea bibliografiei care a stat la baza redactării celor trei volume rezultă că nu „precaritatea informaţiilor oferite de surse şi a literaturii de specialitate sporadice” este cauza prezentării superficiale, distorsionate, incomplete – în contradicție evidentă cu adevărul istoric – a „celorlalți locuitori ai Ţinutului Secuiesc” şi a modului în care aceștia „şi-au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni”, ci eludarea voită a surselor care nu corespundeau scopului urmărit de lucrare: prezentarea unui „Ținut secuiesc” locuit doar de secui, respectiv maghiari, o enclavă monoetnică, înconjurată de români. Cum se poate altfel explica lipsa din paginile celor trei volume, a principalelor lucrări de istorie întocmite de Academia Română şi cele realizate de cercetătorii Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, cât și toate lucrările și studiile cu privire la românii din fostele scaune secuiești, scoase în ultimii 25 de ani la editurile Eurocarpatica, Grai Românesc, Angvstia ș.a., purtând semnăturile unor distinși cercetători recunoscuți pentru probitatea lor profesională.^[12] „Oricât de detaliată şi complexă ar fi prezentarea istoriei secuilor şi maghiarilor din spaţiul de referinţă, fără prezentarea cu obiectivitate a istoriei românilor din fostele scaune secuieşti şi a numeroaselor relaţii şi interferenţe ale secuilor cu românii din toate provinciile istorice româneşti, cele trei volume intitulate Istoria Ţinutului Secuiesc rămân o simplă lucrare de propagandă, periculoasă chiar pentru formarea conştiinţei tinerilor cărora li se adresează şi nu o lucrare monografică onestă, aşa cum o prezintă autorii, editorii şi patronii care au comandat-o”.^[13]

Autorii volumului Istoria Ținutului Secuiesc, prezintă evoluția politică din Ungaria, în anul 1918, „ocuparea” Transilvaniei de către Armata Română, în contextul istoric favorabil, încercările de instituționalizare a unor forme de autonomie a „Ținutului Secuiesc”, eventual în cadrul Ungariei, glorificarea luptei Diviziei Secuiești împotriva Armatei Române, suferințele pricinuite populației secuiești/maghiare de către Armata Română și, apoi, de administrația românească instaurată în Transilvania, după 1 Decembrie 1918. În lucrarea menționată se afirmă că, „începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, Ţinutul Secuiesc devine un factor important al strategiilor naţionale maghiare şi române. După schimbările geopolitice din 1918 – în timp ce problemele modernizării social-economice au rămas aceleaşi – în noul cadru administrativ, obiectivul naţionalismului românesc a fost restructurarea ţării pe criterii etnice, omogenizarea naţională, iar în acest context, pe lângă oraşele transilvănene, Ţinutul Secuiesc a devenit cel mai important teritoriu ţintit”.^[14]

Evenimentele premergătoare și cele care au urmat Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ocupă spații importante în mass-media maghiară din România și Ungaria din perioada premergătoare marcării Centenarului Marii Uniri, din rândul cărora redăm doar câteva exemple. Sunt invocate frecvent proiectul „Republicii Secuieşti” și înființarea „Diviziei Secuiești”. „Când a devenit cunoscut faptul că potrivit acordului adoptat în cadrul negocierilor privind armistiţiul din Belgrad, armata română a avut posibilitatea de a se deplasa până la Mureş, atunci s-a născut proiectul Republicii Secuieşti independente. Potrivit acestui proiect, Pământul Secuiesc ar fi creat un mic stat independent în cazul în care ar fi aparţinut, din anumite puncte de vedere, de Ungaria. Cei care au ghicit ideea Republicii Secuieşti independente au invocat principiul autodeterminării popoarelor, anunţat de preşedintele Wilson. Nu a existat suficient timp pentru realizarea proiectului. (…) Pentru găsirea unei soluţii în situaţia creată după distrugerea statului maghiar, la Târgu Mureş s-a convocat marea adunare secuiască. Cetăţenii, militarii şi în general delegaţii secui au susţinut ideea republicii, însă Consiliul Naţional Maghiar din Cluj şi reprezentantul guvernului din Budapesta au adoptat o poziţie împotriva acestei idei, deoarece proclamarea Republicii Secuieşti a fost considerată lipsită de actualitate. Între timp şi la Budapesta a fost creat Consiliul Naţional Secuiesc, la care au participat personalităţi precum Jancsó Benedek, Sebess Dénes, Ugron Gábor, Urmánczy Nándor. Cu ajutorul acestora a fost creată Divizia Secuiască. Pământul Secuiesc, Transilvania au fost invadate de armata română”.^[15]

La fel de des sunt invocate argumentele privind vechimea maghiarilor în Transilvania și, de aici, necesitatea de a asigura pentru maghiarii din Transilvania a statutului de conaţiune. Apoi: „Transilvania a fost sursa conflictelor, atât în ultima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, cât şi în timpul destrămării din 1918. Marile puteri, care au decis destinul lumii, au aruncat – relativ repede – destinul Transilvaniei din coşul relaţiilor şi colaborărilor lor”.^[16] Unele puncte de vedere pun în evidență și contextul geopolitic în care s-au desfășurat evenimentele din anul 1918: „Pierderea războiului de către Monarhia Austro-Ungară a oferit României posibilitatea de a-şi duce la îndeplinire planul, acela de a obţine Transilvania, considerată de către români leagănul culturii naţionale. Nu este de mirare că Ungaria nu a acceptat ideea pierderii Transilvaniei, având în vedere numărul mare al membrilor comunităţii maghiare. Trupele române au ocupat Budapesta (august-noiembrie 1919, însă la presiunea aliaţilor au părăsit-o, acceptând graniţele stabilite de pacea de la Saint-Germain (1919) şi de cea de la Trianon (1920).^[17] (…) Trebuie luat la cunoştinţă faptul că la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia a avut loc o adunare naţională românească în cadrul căreia s-a adoptat o hotărâre privind unirea României cu Transilvania. Totodată, trebuie luat la cunoştinţă şi faptul că doar acest lucru în sine nu ar fi fost suficient pentru ca Transilvania să ajungă să aparţină României. Pentru aceasta erau necesare voinţa marilor puteri şi armata română care intra în Transilvania. Aici intervine subiectivismul: în timp ce istoricul român apreciază ca fiind un lucru pozitiv, o dreptate istorică, maghiarul îl interpretează ca pe un eveniment tragic. Deci, istoriografia este parţial ştiinţă, parţial beletristică sau ficţiune. Acest lucru trebuie luat la cunoştinţă”.^[18]

În alte articole sunt reluate argumentele din presa de acum 100 de ani, referitoare la faptul că celelalte naționalități conlocuitoare din Transilvania nu au fost consultate, în 1918, cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, invocându-se și așa-zisa diferență care ar fi existat între românii ardeleni și cei din Regat privind educația, idei care au stat la baza elaborării teoriei transilvanismului de către Kós Károly, în perioada interbelică. „Armata regală română, care a invadat – în 1916, în 1918 – teritoriul milenar al Ungariei (Transilvaniei), nu a fost deranjată de faptul că pe teritoriile revendicate, care se întindeau până la Tisa, procentul românilor era de doar 43%. Scopul lor nu era eliberarea teritoriilor locuite de români, ci dobândirea de teritorii. Mai târziu, nu a generat mustrări de conştiinţă nici faptul că pe teritoriile dobândite la Trianon (1920), procentul românilor era de doar 53,8%. Nu a existat curaj în vederea organizării referendumului. Se ştia foarte bine că România boierească de odinioară, rămasă în urmă, nu putea fi atractivă pentru românii transilvăneni mai inteligenţi, educaţi într-o democraţie civică! Până la mijlocul anilor 1930, Partidul Comunist Român a considerat teritoriile anexate în jurul anului 1920 drept o cucerire imperialistă”.^[19]

Ideea privind superioritatea economică şi culturală a maghiarilor față de români este actualizată și completată cu acuze grave aduse la adresa statului român, care ar avea ca politică „distrugerea maghiarilor”. „Formarea conştiinţei naţionale a maghiarimii transilvănene a avut loc în condiţii grele, deoarece până la Crăciunul din 1918, ba chiar până la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, nimeni nu se gândise că maghiarii, de o mie de ani indigeni şi creatori de stat, cu o forţă economică şi culturală indiscutabil mai mare decât a românilor, vor avea o soartă de minoritar şi vor ajunge sub puterea unui stat străin, care se străduieşte să îi distrugă complet economic şi spiritual, apoi să îi asimileze şi care duce o politică duşmănoasă la adresa lor”.^[20] S-a dovedit însă clar că în perioada interbelică maghiarimea din Transilvania s-a bucurat de toate avantajele libertăţii democratice ale României Mari.

În presa actuală de limbă maghiară sunt reluate şi cunoscutele aprecieri potrivit cărora, la 1 decembrie 1918, guvernul de la Budapesta a asigurat „trenuri separate delegaţilor români care au călătorit la Alba Iulia”, informațiile despre „adunarea naţională a maghiarilor, din 22 decembrie 1918, de la Cluj” și despre „nedreptatea pricinuită maghiarilor prin dictatul de la Trianon”. „La 1 decembrie 1918, profitând de haosul ce a urmat Primului Război Mondial, respectiv de naivitatea statului ungar, beneficiind de prezenţa armatei române care în ultima clipă şi-a trădat aliaţii militari şi politici, câteva zeci de mii de reprezentanţi ai românilor au organizat la Alba Iulia o aşa-numită adunare naţională, în cadrul căreia şi-au exprimat doleanţa ca Transilvania, locuită de alte etnii într-un procent de aproape 50%, să se unească cu Regatul Român. Această dorinţă a lor s-a împlinit prin dictatul de la Trianon din 4 iunie 1920. În 22 decembrie 1918 şi maghiarii transilvăneni au organizat o adunare naţională la Cluj, exprimându-şi dorinţa de a rămâne în cadrul statului ungar, dar nimeni nu a mai ţinut cont de acest lucru. Viitorul Transilvaniei a fost definit de ocuparea militară românească şi de îngâmfarea marilor puteri victorioase. Guvernul ungar de atunci (a lui Karolyi Mihaly), al cărui ministru al armatei (horribile dictu!) a declarat că nu vrea să vadă militari, nu numai că nu a fost în stare să apere Transilvania, ci a asigurat trenuri separate delegaţilor români care au călătorit la Alba Iulia!”.^[21]

Înființarea și funcționarea unor proiecte nostalgice și neorevizioniste, precum Consiliul Naţional Secuiesc, organizație nerecunoscută juridic în România, sunt argumentate, cu unele teze asemănătoare cu cele de acum 100 de ani: „În 19 noiembrie 2010, în cadrul şedinţei ce a avut loc în Parlamentul Ungar, Consiliul Naţional Secuiesc a pronunţat continuitatea istorică dintre Consiliul Naţional Secuiesc înfiinţat la Budapesta în 19 noiembrie 1918 şi Consiliul Naţional Secuiesc înfiinţat la Sfântu Gheorghe în 26 octombrie 2003 prin voinţa comunităţilor din oraşele şi satele secuieşti. Hotărârea a stabilit 19 noiembrie 1918 ca fiind ziua fondării Consiliului Naţional Secuiesc, acea zi când contele Bethlen István a iniţiat constituirea Consiliului Naţional Secuiesc din Transilvania”.^[22]

De spații mari în paginile presei maghiare se bucură unii istorici maghiari și români, precum Raffay Ernö și Lucian Boia, care prezintă evenimentele de acum 100 de ani din Transilvania din perspectiva istoriografiei maghiare: „Regatul Ungariei a pierdut războiul și a pierdut şi pacea, în timp ce Regatul României a pierdut războiul și a câștigat pacea”, a spus istoricul Raffay Ernö”.^[23] Lucian Boia (în volumul În jurul Marii Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi, Editura Humanitas, 2017, tradus în limba maghiară de Rostás-Péter István – n.n.) spune că „în 1918 nu a fost vorba de fapt despre Marea Unire, deoarece aceasta s-a produs în 1859, când Țara Românească s-a unit cu Moldova, respectiv s-a fondat prima formă a statului român, la care în 1918 s-a anexat și Ardealul”. Boia oferă și o explicație, spunând că „atributul Mare a fost utilizat de către istoricii ceaușiști, pentru că la vremea respectivă nu se putea pronunța că Ardealul s-a unit cu Regatul”.^[24]

Prin intermediul mass-media, publicul din România a luat la cunoștință de evaluarea de către liderii politici, civici și de opinie maghiari din România și Ungaria, potrivit căreia ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, pentru maghiari reprezintă o „zi de doliu”. Se cunoaşte dispoziția guvernului de la Budapesta de a interzice ambasadorilor statului maghiar de a participa la manifestările oficiale consacrate acestei zile. Aceeaşi presă scrie şi despre dezideratele separatiste și autonomiste care, în viziunea liderilor maghiari, ar constitui o reparație a nedreptății făcută maghiarilor prin Pacea de la Trianon. „Pentru noi, această zi va rămâne o zi de doliu atâta timp cât suntem toleraţi pe propriul nostru pământ natal, atâta timp cât pe clădiri publice pot flutura doar drapele străine, atâta timp cât dreptul nostru la autoguvernare, la autonomie teritorială este tratat cu cinism”.^[25] Acelaşi autor scrie că „Ar fi timpul să se înţeleagă şi faptul că insistarea asupra unui trecut istoric inventat, prezentarea Transilvaniei ca pământ strămoşesc românesc provoacă mari daune în privinţa respectului reciproc dintre cele două popoare. Istoria reală a Transilvaniei sugerează că problema maghiară transilvăneană poate fi soluţionată, cu o singură condiţie: asigurarea, pentru maghiarii din Transilvania, a statutului de conaţiune, cu drepturi identice cu cele ale românilor”.^[26]

În data de 1 decembrie 2017, pe raza municipiului Odorheiu Secuiesc a fost distribuită o publicație tipărită în limba maghiară cu 12 pagini, intitulată 1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România, editată de Fundația Eurotrans, în colaborare cu președinția executivă a UDMR și FUEN. Pe prima pagină scrie: „Noi, maghiarii, trăim în Transilvania de o mie de ani, îmbogățim această țară cu valorile noastre de o sută de ani. Nu vrem să plecăm, nu renunțăm la drepturile care ni se cuvin! În anul Centenarului nu avem voie să ne temem, să ne izolăm. Trebuie să arătăm că noi, maghiarii, nu suntem cetățeni de rangul al doilea pentru România, ci creatori de valoare, astfel că și nouă ni se cuvine respect”.^[27] „Românii trebuie să accepte că maghiarimea din Transilvania nu va putea şi nici nu vrea să sărbătorească 1918. Kelemen Hunor a declarat acest lucru recent într-un interviu pentru cotidianul clujean Szabadság”.^[28] Se vehiculează, deci, în mod tendenţios, ideea falsă că statul român consideră pe maghiari drept „cetățeni de rangul al doilea” etc.

Un interes deosebit a suscitat, atât în presa maghiară, cât și în cea românească, înființarea de către autoritățile de la Budapesta a „Departamentului de cercetare Trianon 100” și reacția mediului academic românesc față de acest proiect. Presa maghiară a scris: „Departamentul de cercetare Trianon 100 a fost declarat de către mass-media de la Bucureşti ca fiind un departament antiromân de propagandă, acest proiect a fost iniţiat de către Academia Maghiară de Ştiinţe (MTA) pentru tinerii cercetători, proiect care a primit un sprijin din partea guvernului în valoare de 30 de milioane de forinţi, pentru realizarea de studii, cercetări, difuzarea tratatului de la Trianon, proiect ce se va desfăşura pe perioada a cinci ani. În presa din România din data de 02.05.2017 a început să apară ecoul analizei realizate la finele săptămânii trecute de către istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca şi iniţiativa acestuia la Academia Română de a prezenta – LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicării Strategice – centru care se ocupă mai mult cu ameninţările din Rusia). Rectorul clujean a declarat în prezentarea sa că România se află într-un război informaţional cu un vecin al acesteia, Ungaria, iar Budapesta, din bugetul propriu, a înfiinţat Departamentul de cercetare Trianon 100, în timp ce România nu a acordat separat niciun fond pentru departamentul Centenarului”.^[29]

De data aceasta, mass-media românească a informat pe larg publicul interesat de istoria României despre activitatea și obiectivele acestui „departament de cercetare” înființat de guvernul de la Budapesta și despre proiectele asemănătoare inițiate de mediul academic românesc. Presa maghiară semnalează următoarele: „Academia Română a lansat miercuri Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în care un grup de cercetători aflaţi în coordonarea profesorului Dan Dungaciu, din care fac parte şi mai mulţi experţi apropiaţi zonei de securitate naţională şi de comunicare, vor diseca mesajele şi strategiile de propagandă folosite în spaţiul românesc şi european, de către Rusia, dar şi de către Ungaria, după cum a arătat academicianul Ioan Aurel Pop. (…) Pop a exemplificat foarte multe discursuri şi adevăruri folosite de Ungaria într-un veritabil război comunicaţional şi de informare pe care îl poartă cu România, în contextul în care România se pregăteşte să aniverseze în 2018 Centenarul Marii Uniri, iar Ungaria a înfiinţat un departament de stat pentru organizarea în 2020 a centenarului Tratatului de la Trianon, care a trasat graniţele Ungariei de astăzi. (…) Ei folosesc în acest moment aspecte care privesc identitatea Transilvaniei – ardelenismul şi modalitatea de a construi o nouă ţară pe temeiuri istorice, invocându-se existenţa principatului autonom al Transilvaniei. Dintre acestea, câteva m-au frapat, a arătat Ion Aurel Pop, care a înşirat multe dintre conceptele folosite tot mai insistent de Budapesta la adresa României în acest război informaţional”.^[30]

(va urma)

Dr. Ioan LĂCĂTUŞU, prof. Vasile STANCU

 ¹ „Programul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice «Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie»”, în Mesagerul de Covasna, din 2 octombrie 2018.

² „Teme dezbătute la Universitatea de Vară Izvoru Mureșului, Reinstaurarea biopoliticii maghiare, în clivaj cu interesul naţional al României”, în Mesagerul de Covasna, din 22 august 2019.

³ „«Zilele Andrei Șaguna» continuă cu manifestări cultural-științifice de înaltă ținută”, în Mesagerul de Covasna, din 22 iunie 2018.

⁴„Simpozion cu tema «Trianon 100. Un secol de la recunoașterea internațională a Marii Uniri»”, în Observatorul de Covasna, din 2 iuie 2020, și în Mesagerul de Covasna, din 2 iunie 2020.

⁵ Gina Ștefan, „Zeci de cercetători participă la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice «Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură»”, în Mesagerul de Covasna, 17 septembrie 2020; Eadem, „Vineri şi sâmbătă, la Izvoru Mureşului, Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice «Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură»”, în Informaţia Harghitei, din 23 septembrie 2020.

⁶ „Problematica Trianonului în mass-media de expresie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita (2005)”, în Ioan Lăcătușu, Românii în mass-media maghiară din Harghita și Covasna, vol. 1, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006;

Ioan Lăcătușu, „Problematica Trianonului în mass-media de expresie maghiară”, în Transilvania, nr. 9/2005, p. 36-43; „Obsesia Trianonului. Soluţii pentru repararea «nedreptăţilor pricinuite maghiarilor» (2006-2009)”, în Ioan Lăcătușu, Românii în mass-media maghiară din Harghita și Covasna, vol. 2, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2009; Problematica Trianonului, în presa maghiară din judeţele Covasna şi Harghita Sinteză documentară (2006-2010), Arhiva Centrului European de Studii Covasna-Harghita (CESCH); Problematica Trianonului în presa maghiară (2011-2016), Arhiva CESCH; Sinteză documentară referitoare la Centenarul Marii Uniri și la Tratatul de Pace de la Trianon. Selecțiuni din mass-media maghiară (2017-2018), Arhiva CESCH; Ioan Lăcătușu, „Presa maghiară, din actualele județe Covasna și Harghita, despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, în Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriș (coord.), România în anii premergători Marii Uniri. 1916-1917, Edit. Muzeul Literaturii Române, București, 2017; Dr. Ioan Lăcătușu, prof. Vasile Stancu, „Mass-media maghiară, din spațiul central european, privind problematica Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920)”, în Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriș (coord.), Tratatul de pace de la Trianon, Edit. Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2020 (volum în pregătire de editare); Ioan Lăcătuşu, „Problematica Trianonului în mass-media română și maghiară”, în Eroii Neamului, nr. 2/2020, p. 20-38; Ioan Lăcătuşu, Vasile Stancu, „Mass-media maghiară şi română din spaţiul central european privind problematica Tratatului de la Trianon (iunie 1920)”, în Centenarul recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri, Baia Mare, p. 32-37.

⁷ Biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Colecţia Pubicaţii.

⁸ În „newsbuzau.ro”, video – „Nu învățăm de la alegeri, ce să învățăm de la istorie! Va fi prea târziu cănd ne vom trezi”, publicat duminică, 2 februarie 2020, ora 12,00.

⁹ Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Vasile Stancu, „Manualul de Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate față de trecut, cu grave consecințe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânească pe bani publici”, în Informația Harghitei, anul XXIV, nr. 5526, 3 noiembrie 2012, p. 1-5.

¹⁰ „A folytatás története egy új kiadásban”(Istoria secuimii în ediţie nouă), în Székely Hírmondó (Buletin informativ secuiesc), nr. 16, 25 ianuarie 2016.

¹¹ A székelység története (Istoria Secuimii), Odorheiu Secuiesc, 2015 (trei volume).

¹²Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, „Istoria Ținutului Secuiesc – o nouă apariție editorială, din perspectiva istoriografiei maghiare”, în Informația Harghitei, 7 decembrie 2016, p. 1-3.

¹³ Oana Mălina Negrea, „«Istoria Ţinutului Secuiesc» apărută sub egida Academiei Ungare de Ştiinţe, contestată de cercetători români”, în Agenţia AGERPRES, 1 septembrie 2016.

¹⁴ Székelyföld törtenete (Istoria Ținutului Secuiesc), Odorheiu Secuiesc, 2016, vol. I, p. 389.

¹⁵ Egyed Ákos, „A székelyek származásáról és megalapításáról” (Despre originea şi stabilirea secuilor), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5298, 9 februarie 2008.

¹⁶ Beke György, „A sors megváltozása Erdélyben 1944-ben / Az átlátszó határok illúziója” (Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor «transparente»), în Háromszék (Treiscaune), nr. 4693, 9 februarie 2006.

¹⁷ Eduardo Rózsa Flores, „És itt volt a háború ideje – az Erdélyi háború-II. Rész – Történelmi háttér” (Şi a venit timpul războiului – Război pentru Transilvania – Partea a II-a – Fond istoric), în Európai Idő (Ora europeană), nr. 13, iunie 2006.

¹⁸ Bíró Blanka, „Megbeszélés Romsics Ignác magyar történelemmel / Az előzmények nem játszhatók le újra” (Discuţie cu istoricul Romsics Ignác din Ungaria / Istoria nu poate fi jucată din nou), în Krónika (Cronica), nr. 234, 30 noiembrie 2007.

¹⁹ Kádár Gyula, „December 1-je előtt” (Înainte de 1 decembrie), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5242, 29 noiembrie 2007.

²⁰ Albert Egon, „A terület osztható, a nemzet nem” (Teritoriul este divizibil, naţiunea nu), în Erdövidék, nr. 22, 6-12 iunie 2008.

²¹ „90 évvel ezelőtt, Alba Iulia-ban úgy döntöttek, hogy egyesítik Erdélyt Romániával / December 1-jén együtt ünnepeljük” (În urmă cu 90 de ani, la Alba Iulia s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România / La 1 Decembrie vom sărbători împreună?), în Székely Hírmondó (Buletin informativ secuiesc), nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2008.

²² „Felkészülés a székely önrendelkezés erőfeszítései óta eltelt 100 év megemlítésére” (Pregătiri pentru comemorarea a 100 de ani de la strădania autodeterminării secuieşti), în www.szekelyfold.ma, 16 iulie 2017.

²³ „Egy rossz béke rosszabb, mint a háború” (O pace rea este mai rea decât războiul), în Szatmári Friss Újság (Ziarul proaspăt de Satu Mare), 6 iunie 2018.

²⁴ Szilágyi Szabolcs, „Ma reggel” (Astăzi dimineața), în M1, 20 aprilie 2018.

²⁵ Kádár Gyula, „December 1-je és önálló determination” (1 decembrie şi autodeterminarea), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5545, 29 noiembrie 2008.

²⁶ Kádár Gyula, „Az Erdélyi történelem üzenete”(Mesajul istoriei Transilvaniei), în Székely Hírmondó (Buletin informativ secuiesc), nr. 29, 24-30 iulie 2009.

²⁷ „1000 év Erdélyben, 100 év Romániában” (1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România), în www.bardoszsolt.com, accesat la 1 decembrie 2017.

²⁸ „Kelemen Hunor a szélsőségesek” (Kelemen Hunor extremistul), în magyaridok.hu, accesat la 17 august 2017.

^[29] „Az akadémiai kutatócsoport a Trianon diktálásának körülményeit vizsgálja – Reméljük, hogy ő ezt a zsidóknak nem hagyja” (Echipă de cercetare academică investighează circumstanţele dictatului de la Trianon – Sperăm să nu lase acest lucru în seama evreilor), în www.kuruc.hu, accesat la 8 februarie 2017.

^[30] Andrei Luca Popescu, „Amint azt a Bukaresti Magyarországi és Oroszországi propaganda látja” (Cum se vede de la Bucureşti propaganda Ungariei şi a Rusiei?), în http://foter.ro, accesat la 2 mai 2017.