La Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, în anul 2020 a apărut volumul „Forumul româno-român – Universitatea de Vară Izvoru Mureşului (1998-2020)”, ediție îngrijită și prefață de Ioan Lăcătușu și Costel-Cristian Lazăr și argument de Mihail Groza.
Volumul a apărut cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului României, prin Serviciul de Dezvoltare Comunitară, în cadrul proiectului „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative”.
La scăpătatul verii, când galbenul mierii se prelinge pe streșinile gospodarilor din Voșlăbeni, suflete de români din aproape toată Europa se adună, simplu, în satul aparținător Izvoru Mureșului: la un sfat, la o vorbă bună, la o speranță. De altfel, primele ediții ale Universității de Vară au urmat sfânta tradiție a simplității: la șură în Făgețel, având megieșă Mănăstirea aninată de munte. Pe cât de romantice au fost acele momente, pe atât de apăsat era atunci dorul de comuniune, de a spune și de a auzi vorbă românească, de a te îmbrățișa cu frații și pe atât de pregnantă este acum cerința de acțiune. Acțiune concretă, coerentă, decisivă.
Universitatea de Vară a odrăslit prin propria-i sevă, dar și cu forța imponderabilă a Bisericii, Maica ce nu-și uită niciodată fiii și martirii, oricât de risipiți ar fi și care zicea, chiar în recomandarea pastorală dinaintea alegerilor parlamentare din 2020, să se aibă în vedere de către credincioși „sprijinirea comunităților de români din jurul granițelor și a diasporei române”, dar și „apărarea și promovarea cu demnitate a intereselor poporului român, pe plan extern și intern”. Vlădicii Ioan și Andrei au măsurat, cum zice colinda, «Pământul cu dumbletu’/ Și Cerul cu stânjenu’» pentru a asigura nevoi elementare ale funcționării Universității, demonstrând că nu uită Biserica ceea ce uită prea des politicienii.
Din Centrul Țării, respirația românilor de peste granițe se simte mai ager și mai aproape, pentru că noi, cei de aici, știm cât de rece poate fi aerul propriei țări când ești lăsat, uneori, singur. Prin urmare, ideea unei Universități de Vară a Românilor de Pretutindeni n-a răsărit din întâmplare în mintea fraților din Harghita-Covasna și nu din întâmplare s-a propagat în acțiunea unor oameni de peste munți care și-au amintit în clipe de cumpănă istoria veche a românilor din Curbura Carpaților. La vremea cuvenită a venit„implicarea ziditoare” a Bisericii și a unor foruri civice din București și Sibiu. Cu timpul, dintr-o activitate militantă, Universitatea a devenit o construcție intelectuală de anvergura Școlii de Vară de la Vălenii de Munte. Nimeni n-are de gând să se compare cu Iorga, dar nu se poate trece cu vederea aportul unor persoane uimitor de tenace în a-și susține proiectele, între care dr. Ion Lăcătușu a fost călăuza care ne-a purtat precum Moise prin deșertul postrevoluționar, până ne-am dezmeticit și am făcut priză la noua realitate.
Pe lângă multe altele, unul din sensurile Universității de la Izvoru Mureșului este și acela de a fi împreună, pentru a auzi glasurile celorlalți ca ecou în inima noastră, pentru a pune întrebări și a auzi răspunsuri. După 18 ediții, Puterea are în față și întrebările și răspunsurile, formulate adesea tot de cei care au întrebat, sub formă de soluții pentru problemele lor și ale noastre. Nici un om care pășește pe sub catapeteasma Parlamentului, ale palatelor Victoria sau Cotroceni nu va mai putea pretexta, de aici înainte, că nu știe ce se întâmplă, că nu știe ce trebuie făcut. Așa cum nu mai pot uita că faptele lor de oameni politici responsabili sunt așteptate cu răbdare și nedumerire de treizeci de ani. Cu răbdare pentru că n-avem încotro și cu nedumerire pentru că au întârziat atâta amar de vreme. Adică de o generație.
O generație de români care a trecut, aproape în fiece toamnă, pe sub brazii și mestecenii de la Izvor până le-a încărunțit părul. Au venit din depărtări cu ofranda lor, au venit cu limba română în sân, danie adusă istoriei care i-a pus adesea sub brazdă, însă de răsărit au răsărit tot români, copii ai acestei patrii spirituale. Rădăcinile au încă sevă, ele sunt încă vii. Dar noi, cei din țară, ce și cum facem? O să-i așteptăm poimâine pe fiii lor la Izvoru Mureșului, punând aceleași întrebări și așteptând materializarea acelorași soluții? Ar fi tragic…
Cinste, așadar, politicienilor care au fost la Izvor, dintre care unii și-au asumat lipsurile statului în politica față de diaspora și românii din zonă, alții au căutat să-și escamoteze inactivitatea sau chiar vina („în afară de pietre, nimeni nu e inocent” – Hegel)), alții au negat realitățile. Nu e simplu să vii la Universitate și să răspunzi de ce nu se întâmplă nici un progres al comunităților de etnici români din Bulgaria, Serbia sau Ucraina, deși problematica actuală a românilor din proximitatea granițelor e cunoscută în detaliu de peste un sfert de secol.
Nu știm ce posteritate vor avea cei patru președinți de până acum ai României. Unul singur, Traian Băsescu, a fost prezent fizic la Izvoru Mureșului, inclusiv când era în funcție. Și-a asumat problematica – și cam cu atâta am rămas. Întâlniri ale conducerii Forumului au avut loc cu președinții Iliescu și Băsescu; sibianul Iohannis, fost primar al urbei unde s-a refugiat în 1940 Universitatea clujeană cu toți intelectualii ei de elită ne-a ignorat până acum, iar mai anțărț președintele Contantinescu, ca și țăranul lui Preda față în față cu girafa, nu recunoștea că există o problemă a românilor din zonă. E trist să devii pensionarul unei funcții așa de înalte pe care n-ai înțeles-o.
În mod normal, cu toții ar trebui să fim fericiți: avem români în jurul granițelor ca razele Soarelui în nimbul lui Hristos. Aproape zece milioane – și de o sută de ani încoace nu știm ce să facem cu ei. Cei care au puțini conaționali pe lângă granițe îi îngrijesc precum cloșca puii și dau lumii de veste că aceia sunt o valoare și trebuie să devină importanți în Europa. Ba chiar să devină o forță, dacă se poate. Noi, care avem cu adevărat forța, și o avem pe gratis, o risipim pe nimicuri. La un moment dat, amărâta aia de Belina devenise, în preocuparea media, de o mie de ori mai importantă decât destinul vlahilor timoceni, iar lungimea fustei primei doamne de sute de ori mai importantă decât tragedia românilor de la Cernăuți.
Sunt oare lucruri mai importante decât realitatea că legiuitori inconștienți au decis să retrocedeze proprietăți plătite în aur de statul român? Păduri, clădiri și pământuri rupte din carnea neamului nostru? Se pare că da, frivolitățile ocupă 85% din timpul de emisie al televiziunilor românești, iar analizele sfâșietoare ale juristului-patriot Sabău nu-și găsesc, cică, publicul-țintă. Sunt prea complicate, prea tehnice. Se pare că nu ne merităm moștenirea transilvană, nici atâta câtă a rămas, după ce toți au luat cât au vrut și cât au putut.
Aflându-ne la un fel de bilanț cu acest volum, am ajuns să putem ști: pe tot parcursul Universității, întrebările puse de participanți au fost esențiale, iar răspunsurile celor îndrituiți au fost așa-și-așa. Curaj și hotărâre să consacre o bună parte a politicii noastre externe diasporei apropiate, n-a avut nimeni. Iar când a fost aplecare politică, n-au fost bani. Când au fost resurse, nu s-au repartizat întotdeauna cu cap. Când era cât pe ce să fie și una și alta, la București se schimba Guvernul. Un nenoroc clasic, ca să nu spunem altfel.
Avem români în state din Europa nerecunoscuți ca etnie, iar a șaptea țară ca populație și potențial din UE n-a găsit încă soluții viabile pe termen lung pentru etnicii români din Covasna-Harghita-Mureș, acea parte a Curburii Carpate acoperită de activitatea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, ca organizație de autosalvare a ființei etnice. Pentru românii din Har-Cov mai ales, „a fi înseamnă a fi la strâmtoare”, cum zice Cioran. Oricât de relaxat am judeca lucrurile, nu e normal ca Viktor Orbán să facă geopolitică de la… Tusványos, un toponimic inventat, care e cât pe ce să intre în vocabularul politic european din pricina non-treziei diplomației bucureștene
Reiterăm, în final, o realitate tristă: noi, cei din Harghita-Covasna suntem ultima generație de sacrificiu; copiii noștri au – spre binele lor și spre mâhnirea noastră – percepția lumii reale și nu vor să mai fie carne de tun pentru elite cărora le trebuie secole să-și înțeleagă propria țară. Când se va ajunge la 5-6% etnici români în zonă, ce s-ar mai putea invoca? Unii gânditori sunt chiar mai duri, susținând că, la nivel național de această dată, „suntem ultima generație care mai putem transmite copiilor noștri conștiința națională”. Acesta este și faptul îngrijorător pentru care Universitatea de la Izvoru Mureșului a devenit – pe lângă altele – și nucleu genetic al unor studii fundamentale, aflate într-un capitol aparte spre finele acestui volum. Concluziile acestora nu ne vor face fericiți, dar nici ignorarea lor nu ne va aburca în Rai; Dumnezeu ne dă de toate, însă în straiță trebuie să ne punem noi…
…Și totuși, Universitatea de la Izvoru Mureșului va rămâne acolo, agățată de munți, să tragă clopotul și să spună tuturor adevăruri dureroase și neconvenabile. La un moment dat, cineva de sus va decide să ignore nimicurile și să apuce de capăt lucrurile esențiale, așa cum stră-stră-moșii noștri au apucat coarnele plugului, deciși mai degrabă să se facă una cu țărâna, decât să fie desțeleniți de pe meleagurile părintești.
Mihail GROZA
