Ca să vă faceți o idee cât de cât despre geografia Tunisiei, care pe mine m-a impresionat prin diversitate, vă spun că pe lângă imensul Deșert Sahara se găsesc și alte forme de relief impresionante.
Mă refer mai întâi la falnicul lanț muntos ce se întinde pe o lungime de 220 km de-a lungul Coastei Mării Mediterane. Urmează un șes („sahel”) roditor, optim culturii de măslini, și o zonă litorală – ce mi-a plăcut cel mai mult – în care se înșiră aidoma unui șirag o mulțime de stațiuni-perle ca Hammamet, Sousse, Sfax, Port El Kantaoui, Skanes, Monastir, Mahdia, Nabeul. La poalele munților se află un teritoriu asemănător stepei („Chott el Djerid” cu lacuri sărate, despre care deja v-am povestit), iar în Sud se întinde Sahara. La granița cu Libia mai există un ținut plat numit „Djeffara”, limitat de Platoul calcaros „Dahar”. Amintesc și de Valea Fluviului „Medjerda”, o regiune agrară roditoare.
În Tunisia centrală dominǎ o climă acceptabilă, în ianuarie media fiind de 10°C, iar în august 26°C. În Sudul Munților Atlas domină tot timpul anului o vreme uscată cu puține precipitații, temperaturile atingând 45°C.
Diferențele cele mai mari se înregistrează în deșert, vara ajungându-se ziua și la…+50°C, iar iarna atingându-se noaptea temperatura de îngheț! Dinspre Sahara bate Vântul Scirocco, un curent de aer uscat și fierbinte. Precipitațiile anuale în Nord sunt cuprinse între 500-1.000 mm în apropiere de Mediterană, cca. 1.500 mm în munți, iar în partea Sudică dacă însumează vreo 200 mm pe an.
În perimetrul împădurit trăiesc mistreți și iepuri, în regiunea de stepă – gazele, pe când în Sahara se întâlnesc celebrele „vulpi ale deșertului” (feline liliputane cu niște urechi enorme), dar și scorpioni, șerpi, vulturi.
Sidi Bou Saïd
…Peisaj marin de vis, mai ales pentru cineva care locuiește la munte și tânjește după întinderile nesfârșite de ape. Privesc fascinat palmierii, cerul senin, casele vopsite în alb, având ferestrele și porțile sinilii. Am ajuns în orășelul turistic Sidi Bou Saïd – un punct de atracție celebru. Urmează deci un popas obligatoriu și pentru subsemnatul, ca pentru orice vizitator al Tunisiei.
Pentru a face o comparație edificatoare, precizez pentru cititorii umblați prin spațiul elen, că odată ajuns aici gândul îți zboară imediat spre Santorini, supranumită „Perla Mării Egee”. Celebra insulă grecească e vestită în toată lumea atât pentru plajele sale cu nisip…negru (!), cât și pentru locuințele zugrăvite în alb și albastru.
Zici că cele două stațiuni sunt surate, priviți mai jos.
O subliniere în plus aș face-o în privința vechilor case din Sidi Bou Saïd, ce îmbină armonios elemente de arhitectură arabă și spaniolă, amintita localitate fiind alintată „Micul Paradis alb și albastru”. De altminteri, locuitorii sunt obligați de către administrația locală, ba chiar și susținuți finaciar după împrejurări, să îşi întrețină casele şi să le vopsească numai în cele două culori, păstrându-se astfel specificul și faima așezării.
În anul 1912, fascinat de frumusețea locului, baronul Rudolf von Ehrlanger construiește aici un splendid palat înconjurat de un vast parc, care astăzi adăpostește Centrul muzical mediteranian.
Sesizând potențialul de „loisir” în anumite așezări din teritoriile exotice aflate în Nordul Africii, autoritățile coloniale franceze au inclus încă acum o sută de ani (!) partea centrală a orașului într-o zonă de protecție urbanistică, declarând-o Monument de Istorie și Cultură.
Fascinați de feeria bicoloră a construcțiilor și de turcoazul inconfundabil al Mediteranei, numeroşi artişti şi scriitori francezi, precum Chateaubriand, Flaubert, Lamartine sau Gide își făcuseră obiceiul să se refugieze des aici, departe de „lumea dezlănuită” pariziană.
Din câte am înțeles, numele urbei provine de la un personaj sacru, Abou Saïd, onorat cu apelativul „Sidi” (”Domn”- în arabă), care și-ar fi petrecut ultimii ani aici. În semn de respect s-a construit un Mausoleu ce i-a fost dedicat.
„Au Café des délices”
Oricine a trecut prin Sidi Bou Saïd nu a ocolit un local renumit în aer liber, „Café des Nattes”, inaugurat în urmă cu peste șase decenii, devenit de-a lungul timpului sursă de inspirație pentru creatori. Cel puțin doi artiști cunoscuți i-au mărit faima. Mă refer la pictorul expresionist August Macke, care a realizat tabloul „Cafeneaua maură” și la cantautorul francez de origine algeriană, Patrick Bruel, compozitorul și interpretul minunatei melodii „Au Café des délices”, lansată în 1999.
Vorba aceea, „Nu ești om!”, dacă nu intri să consumi ceva în faimoasa cofetărie, mereu plină ochi, încât trebuie să aștepți la poartă să se elibereze o masă!!! Are o panoramă minunată spre Golful Tunis, un renume, ca atare și prețurile sunt pe măsură. Însă turiștii dau năvală, fiindcă nu contează coada și ce consumi, ci faptul că te bucuri pentru o jumătate de ceas de un loc pitoresc, cu parfum de legendă. Și acum parcă îmi susură în urechi tandra piesă a lui Bruel, „La Cafeneaua delicilor”, ce se auzea discret din difuzoare.
Am rămas încântat apoi să vizitez „Casa Annabi”, construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o locuință tradițională islamică, obiectiv obligatoriu aflat în program. Pentru turistul est-european nefamiliarizat cu lumea arabă, este pilduitor să vadă cum trăiesc acești oameni, cum decurge o nuntă, care este ceremonialul, ce podoabe se folosesc. Înainte de ieșire, e musai să faci un popas în grădina muzeului pentru a bea un ceai oferit de gazde.
Pe timpul zilei, când căldura te doboară, nu prea îți vine să hoinărești pe stradelele în pantă. Seara este perioada cea mai agreabilă, numai că și aglomerația crește. La tot pasul întâlnești băieței care vând buchețele de iasomie – simbolul Tunisiei – „Le pays du jasmin”.
Deși nu îmi place shopping-ul (ci doar pe cel numit metaforic, „de vitrină”, adică privitul de afară, intru la aer condiționat în micile magazine. Diversitatea ofertei mă năucește, ca și vipia de afară. Vă fac, dragii mei, o listă destul de aroximativă cu mărfurile etalate. În buticurile de artizantat găsești produse tradiționale maure precum ceramică, articole de olărit, statuete, cuțite încovoiate, mărgele, eșarfe, bluze, tricouri, țesături, poșete, sandale de piele, ibrice, smirnă și tămâie, oglinzi, brelocuri, cămiluțe din pluș, magneți, obiecte din lemn, ilustrate, albume, ghiduri turistice.
În magazinașele alimentare mirosurile te dau gata: cafea, năut, pastă de susan, muguri de pin, praf de ardei iute, ulei de masline, branză topită, mezeluri, halva, rahat, ciocolată, praline. Oh, dar să nu uit condimentele cu arome orientale: menta, cimbru, boia, piper negru, ardei pisat, chimion, vanilie, scorțișoară, chimen. Și, firește, cardamomul (cel mai scump produs) supranumit de arabi „Planta iubirii” datorită efectului afrodisiac, menționat și în povestirile „O mie și una de nopți”. Are un efect răcoritor dacă e preparat sub formă de ceai, fiind un veritabil „aspirator” al toxinelor din organism.
Mă voi opri, măcar fugitiv, asupra a ceea ce francezii numesc „gourmandises” („delicatese”), capitol la care negustorii arabi sunt tari de tot: cataifuri, gemuri și dulcețuri din fructe uscate, curmale, smochine, apă de trandafiri, suc și semințe de rodie. Patiserii locali respectă rețetele vechi de secole atunci când prepară sarailii, baclavale, nuga, diverse sortimente de placintă, biscuiți.
„Bambalouni” și „Harissa”
O bunătate culinară pe care nu trebuie să o ratezi odată ajuns la Sidi Bou Saïd se numește „bambalouni”. Sunt niște gogoși sub formă de inelușe, asemănătoare cu vestitele dulciuri americane „donuts”. Patronul unei mici patiserii, unde am intrat atras de mirosul inconfundabil, îmi spune că sunt foarte ușor de preparat.
Mă întreabă dacă mă pricep la bucătărie?
– „Bien sûr. Comme tout homme” („Ca orice bărbat!”) – eu de colo, deși sunt…„bâtă”.
– Poți ușor să le prepari acasă. Noi presărăm pe ele zahăr pudră, dar dacă le doriți și mai dulci, puneți dulceață sau miere.
– Rețeta e…„secretă”?, zic într-o doară, după ce am înfulecat două „bambalouni” și mai cumpăr două la pachet.
Omul se arată încântat de curiozitatea mea și-mi precizează expeditiv că unui cunoscător. Trebuie doar să faci un aluat pe care-l lași la frăgezit patru ore într-un loc cald. După care începi să iei bucățele din el și le turtești, făcându-le o gaură la mijloc.
– Există vreun „utilaj” special?
– Da, degetul mare…
Partea finală a preparării este la fel de simplă. Într-o cratiță mare cu ulei fierbinte se scufundă gogoșelele sub formă de inele, până capătă o nuanță aurie.
Simplu, ca…„Bună ziua”, respectiv „Salaam aleikum!” Așadar, nu trebuie să fii vreun „Master chef” (ca prin show-urile culinare de la TV, care mi-au scos peri albi în perioada de izolare, înmulțimdu-se ca…„ciupercile”), ci doar să pui suflet.
Știți cum se zice: „Dacă eşti deştept, poţi s-o faci pe prostul. Invers-nu!”
La prânz am poposit într-un local cu meniu tradițional: o supă groasă din orz amestecat cu bulion și carne de oaie, apoi o porție de „cous cous” alături de o friptură de vițel, plus o salată de roșii, ceapă, ardei prăjiți și ulei de măsline. La masa tunisienilor este nelipsită „harissa” – o pastă de ardei iute, usturoi, coriandru, chimen, sare, ulei – ucare este atât de picantă încât te podisesc…lacrimile. Mi s-a spus că ocupația spaniolă a Tunisiei în secolul al XVI-lea a dus la apariția acestui condiment, rezultat din amestecul ardeiul chilli cu ingredientele locale. Având în vedere rezultatul deosebit, și alte nații l-au inclus în bucătăriile lor, stând azi mărturie preparatele israeliene, marocane, algeriene, libaneze. La final fructe locale de sezon și cafea.
***
…Închei aici prezentarea pitorescului Sidi Bou Saïd, precizând că poate fi vizitat în orice sezon. Firește, e de preferat primăvara (eu am fost în mai) când miresmele florilor mediteraneene te îmbată. În lunile iulie-august disconfortul termic crește, temperaturile la amiază fiind prea ridicate. Cineva care și-a petrecut Revelionul acolo îmi spunea că farmecul era și atunci deosebit, stațiunea fiind împodobită cu cactuși, mandarini, verdeață și flori la tot pasul, care completau decorațiunile tradiționale de la porți și ferestre.
Așadar, o adevărată simfonie alb-albastră în orice sezon…(Va urma)
Horia C. Deliu
