Până în 2016 turiștii dornici de a cunoaște pe viu Birmania nu au avut nici o șansă. Guvernele militare succesive au zis timp de 50 de ani invariabil – „Halt. No visas”! Străinii se resemnaseră, localnicii la fel.
Ce puteau face?
Un colț de lume îndepărtat și necunoscut, inaccesibil turiștilor timp de jumătate de veac
Era aceeași teamă a tuturor regimurilor totalitare, ca „oaspeții nepoftiți” să nu vină și să vadă cum stau treburile în realitate, dincolo de propaganda calpă ce declama că „Situația e roz și poporu-i mulțumit”.
Deși călători curajoși, „nebuni” gata să se aventureze în locuri „dangeroase”, au existat mereu. Mai ales din rândul celor ce admiraseră fascinanta Asie de Sud-Est și dădeau neputincioși târcoale vechii Burme. Ca alde „moi”. A fost mare păcat pentru economia vlăguită a țării să piardă nesăbuit, doar din rațiuni propagandistice, atâta valută pe care milioanele de turiști o cheltuiau în statele din vecinătate, precum Thailanda, Cambodgia, India, China, Vietnam. Numai în Myanmar nu pătrundea nici „musca”!
Din pricina despoticei junte care a asuprit nemilos poporul birmanez până acum patru ani, acel tărâm pitoresc a fost ocolit de străini, iar sărăcia s-a întins ca o pecingine. Devenise un paradox ca o țară atât de sărmană să fie asociată – chiar și la figurat – cu valorosul metal galben. Auzi colo, „Tărâmul de Aur”?!?
„Capitala fantomă”
În Birmania o grupare militară (o juntă) pusese mâna pe putere în urma unei lovituri de stat. Și nu i-a mai dat drumul. Mai ales în America Latină și în Africa s-au întâlnit frecvent asemenea forme impopulare de guvernământ. Dar iată că nici Asia nu a dus lipsă…
Oficialii cu epoleții…auriți trăiau ca pe o altă planetă. Pentru a se îndepărta (și la modul propriu de popor) și-au edificat în mijlocul… junglei un fief megaloman, Naypyidaw (adică „Marele oraș al soarelui”). Când a fost gata în 2005, a devenit una dintre cele mai ciudate capitale din lume. Gurile rele au supranumit-o „Metropola fantomă”, fiindcă la început era aproape pustie, oamenii de rând neavând ce căuta acolo… Dacă vă vine să credeți, avea o dimensiune de aproape… 30 de ori mai mare decât Bucureştiul, dar în vremea dicaturii era locuită în proporție de doar…șase la sută!!! Existau imobile spațioase, restaurante, facilități, toate cele. Numai locuitori, nu.
Bulevardele au fost construite pentru a face față unui trafic ca la…New York, unele artere având (țineți-vă bine) 11 benzi!?! Dar pe care treceau arareori autoturisme. Am văzut poze din perioada aceea în care apăreau câte un…biclist rătăcit, niște măturători sau vreun mopedist. În mod absolut bizar, repet, deși construcțiile erau noi și atractive, birmanezii nu doreau să se mute acolo. Poate reprezeanta o formă de protest la adresa dictaturii. Abia după schimbarea regimului, lucrurile au început să se schimbe în bine.
Foștii conducători și familiile lor au trăit în noua Capitală într-un dispreț total față de propria nație și restul lumii. Ca să folosim un termen cunoscut din balneologie, ”Îi durea în cot!”
Așa au stat lucrurile și cu „Ultimul Împărat”, vorba vine, anume generalul Than Shwe, care până la vârsta de 74 de ani – când a fost înlăturat – a deținut funcția de președinte al „Consiliului de Stat pentru Pace și Dezvoltare”. Pompoasă denumire, n-am ce zice! Numai că dincolo de exacerbarea sărăciei birmanezilor de rând, represaliile împotriva membrilor firavei Opoziţii luaseră în ultima vreme proporţii îngrijorătoare, organizaţiile umanitare pomenind despre acte de tortură, muncă forţată, execuţii. Cine putea știi din afară ce se întâmpla, de fapt, acolo?
Despre biografia fostului lider Than Shwe nu prea știm mare lucru. Cică ar fi intrat în armată pe când era tânăr, nemulțumit de salariul pe care îl avea ca… poştaş! Fiind isteț a avansat repede și după Puciul din 1962 ce a adus la putere Junta condusă de generalul Ne Win (un alt dictator faimos care a condus țara până în 1988), a devenit comandantul adjunct al Armatei în timpul înăbuşirii în sânge a mişcării de democratizare din acel an. Ajuns în cele din urmă general, Than Shwe și-a văzut visul cu ochii, preluând în anul 1992 frâiele conducerii.
Povestea dramatică a unei celebre laureate a Premiului Nobel pentru Pace
Dar acum cinci ani impopulara junta n-a mai avut încotro și a dat înapoi. În urma uriașei presiuni a populației, dar și a sancțiunilor economice internaționale, conducerea militară s-a declarat dispusă să facă unele concesii. Care aveau să-i fie fatale. Așa au început tratativele cu „Inamicul public nr. 1” – lidera Opoziţiei din Myanmar. Nimeni alta decât laureata Premiului Nobel pentru Pace (din anul 1991), celebra militantă pentru drepturile omului, democrație și pace, d-na Aung San Suu Kyi (acum în etate de 75 de ani), arestată la domiciliu timp de șapte ani. Pe care fostul președintele american Barak Obama a numit-o „Eroină”.
Cei 1,3 milioane de dolari primiți de la Fundația Alfred Nobel i-a folosit pentru a înființa un Fond pentru sănătate și educație în folosul poporului birmanez.
Părinții celebrei activiste au avut și ei biografii spectaculoase și dramatice, demne de scenarii de film. Tatăl său a negociat cu Marea Britanie obținerea Independenței patriei sale. Numai că nu a apucat să se bucure prea mult de marea sa izbândă politică, întrucât a fost asasinat de către rivali !
Și așa cum se întâmplă în viața persoanelor cu o traiectorie luminoasă în Istorie, imediat soția sa a intrat în politică, devenind în scurt timp o figură publică importantă, ocupând printre altele postul de ambasador al Birmaniei în India. Pentru ca mai apoi fiica lor să ducă mai departe flacăra revoluționară.
Pe când are adolescentă, Aung și-a însoțit mama la New Delhi, urmând acolo cursurile liceale și post-liceale. Și-a continuat apoi studiile la prestigioasa Universitate Oxford din Marea Britanie. În timpul acesta s-a bucurat de sprijinul familiei Lordului Gore Booth, fostul ambasador englez în Birmania. În casa acestuia avea să-l cunoască pe Michael Aris, un cercetător al culturii tibetane, care i-a devenit soț, ei având doi fii, pe Alexander și Kim.
Între 1969 și 1971 și-a desăvârșit instrucția la New York, angajându-se la Secretariatul Națiunilor Unite, iar seara lucra ca voluntară în spitale.
Aung San Suu Kyi se va întorce în Myanmar în 1988 pentru a-și îngriji mama bolnavă, găsindu-și țara răscolită de conflicte și proteste. Grupuri mari de studenți, călugări budiști și oameni obișnuiți organizau numeroase demonstrații, nemulțumiți de situația economică dezastruoasă a țării și de ignorarea constantă a celor mai elementare drepturi ale omului, dând naștere „Mișcării 8888″ (8.08. 1988). Din păcate însă, armata a intervenit în forță și, după unele estimări, aproximativ zece mii de oameni au fost uciși. În urma evenimentelor, o nouă juntă militară a trecut la butoane. ”Altă Mărie…”
Influențată de filosofia nonviolenței a lui Mahatma Gandi luptătoarea pentru democrație Aung San Suu Kyi a fost arestată la domiciliu în 1989. Fiind un adversar incomod pentru dictatura militară și pentru a mai domoli criticile internaționale i s-a propus să părăsească țara, dar a refuzat. Știa că dacă acceptă nu se va mai putea întoarce niciodată în patrie. Ca atare nu și-a mai putut revedea… soțul, care grav bolnav a dorit să o viziteze în ultimele sale luni de viață. Numai că viza de intrare i-a fost refuzată și s-a prăpădit la Londra.
…Nu o mai lungesc, cert e că pe 8 noiembrie 2015 au avut loc alegeri, care au marcat prima schimbare democratică a puterii în Myanmar din ultima jumătate de secol! A urmat din 2016 treptat relansarea economiei, eliberarea prizonierilor politici, ridicarea restricțiilor impuse presei. Figura emblematică a d-nei Aung San Suu Kyi a devenit sinonimă cu Victoria poporului său, actualmente fiind prim-ministru.
S-a realizat și un film, „The Lady”, dedicat vieții și luptei Eroinei Myanmarului. Militantă activă pentru democrație, independență și dreptate, această femeie dârză a fost comparată nu o dată cu alte figuri emblematice de anvergură mondială, ca Mahatma Gandi și Nelson Mandela, reușind în ultimii patru ani să-și vadă implinit visul de a elibera țara.
În cele din urmă „Tărâmul de Aur” și-a deschis porțile către investitorii străini, spre modernizare. Și ca din din senin au apărut…turiștii. Inclusiv „Martie din Post!”
Un anunț alarmant
Constituția fizică a birmanezilor este astenică. Adică sunt oameni mici la stat, supli, chiar slabi. La femei e o calitate. Nu și la bărbați, mulți dintre ei fiind obligați să presteze munci grele, ce presupun efort. N-am văzut băștinași semi-supraponderali. De obezi, ce să mai vorbim? Yoc.
Singurul care făcea notă discordantă în peisaj la un moment dat era subsemnatul, care după atâta orez ingurgitat în loc de pâine (inexistentă!) luase binișor la… tonaj. Într-o seara s-a produs declicul de alarmă. Când mă dezbrăcam în baie ”á la piel golé”, pe oglindă a apărut un anunț: „Atenție! Urmează imagini care vă pot afecta emoțional”.
Era adevărul „gol-goluț”, că tot veni vorba. De a doua zi la prânz și cină am aplicat decizia „No more rice!” Și am ținut-o așa până ce cântarul mi-a zâmbit din nou, iar anunțul de pe oglindă a dispărut…(Va urma).
Horia C. Deliu
