Biserica a rânduit ca la sinaxarul zilei de luni din Săptămâna Patimilor să se facă pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob și a smochinului neroditor.
Numele de Iosif înseamnă „El (Domnul) adaugă”. Acesta a fost cel de-al unsprezecelea fiu al lui Iacob și primul al Rahilei.
Sfânta Scriptură ne mărturisește că într-o zi, bătrânul Iacob îl trimite pe Iosif să-i aducă vești despre frații lui, care erau plecați cu oile la câmp. Frații săi, erau invidioși pe acesta din momentul în care le vestise câteva vise: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei”, „se părea că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea”. În urma acestor descoperiri, frații săi și-au pus în gând să-l omoare.
Văzându-l de departe că vine de la casa tatălui spre ei, aceștia au zis: „Iată visătorul! Haidem să-l omorâm și să-l aruncăm într-un puț și să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege de visurile lui”. Însă Ruben, unul dintre frații săi, le-a zis: „Nu, să nu vărsați sânge! Aruncați-l mai bine în puțul acela din pustiu, dar mâinile să nu vi le puneți pe el”. Este aruncat în puț, însă, este scos de acolo pentru a fi vândut cu 30 de arginți unor negustori.
Pentru a-și acoperi fapta, frații săi au tăiat un ied, au rupt haina lui Iosif și au înmuiat-o în sânge. Seara, ajunși acasă, i-au arătat haina lui Iacob, spunându-i acestuia că Iosif a fost mâncat de o fiară salbatică.
Iosif, fiul patriarhului Iacob, prefigurarea lui Hristos
Iosif, aruncat de frații săi în fântână, semnifica punerea lui Hristos în mormânt. Scriptura ne atrage atenția că fântana era lipsită de apă, semn că acel loc nu mai putea dărui și întreține viața. Până la Învierea lui Hristos, mormântul era chipul morții. Nu întâmplător, cel demonizat din ținutul Gherghesenilor, locuia în morminte, în locul în care nu mai exista relație, viață.
Și după cum fântâna în care a fost pus, rămane goală, la fel se întâmplă și cu mormântul Domnului. Acest mormânt e o mărturie a faptului că și mormintele noastre vor rămâne goale. Prin Învierea Domnului, mormântul nu mai este loc de veci.
În acest sens, Apostolul Pavel vorbind despre învierea trupurilor nu spune: se îngroapă, ci „se seamănă”. „Se seamănă trupul întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).
Iosif, vândut de frații săi în Egipt pentru 30 de arginți, este o preînchipuire a lui Hristos, vândut de Iuda. Sfântul Andrei Criteanul spune în Canonul cel Mare ca Iosif „de cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuirea Domnului”.
Haina lui Iosif, muiată în sânge și arătată patriarhului Iacov, simbolizează mantia roșie a Mântuitorul din timpul Patimilor Sale.
În relatarea vieții lui Iosif, ni se spune că acesta îi primește pe frații săi, care vin în Egipt după o foamete cumplită în Țara Sfântă și le oferă hrană fără bani.
Foametea din vremea lui Iosif, semnifică neputința neamului omenesc de a atinge asemănarea cu Dumnezeu prin propriile puteri. Datorită foamei, își va veni în fire fiul risipitor și va ajunge să se hrănească cu vițelul cel gras, chip al lui Hristos.
Iosif dăruiește întregului popor grâu și hrană, vestind tainic că și Hristos Se va dărui pe Sine ca hrană, în cadrul Sfintei Liturghii, sub chipul pâinii și al vinului. Faptul că Scriptura nu mai amintește de o altă foamete, de o altă venire a fraților săi pentru a lua hrana, ni se descoperă că cel ce mănâncă Trupul lui Hristos, nu mai flămânzește niciodată. Acest lucru a fost vestit de Mântuitorul femeii din Samaria: „Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodată”.
Sfântul Evanghelist Marcu vorbind despre smochinul neroditor spune: „Iar a doua zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12-14), iar Sfântul Evanghelist Matei ne spune că: „Îndată s-a uscat smochinul” (Matei 21, 19).
În tâlcuirile unor Sfinți Părinți, acest smochin neroditor este simbolul sinagogii, care nu a adus rodul mântuirii pe care l-a odrăslit din plin Biserica creștină.
Însă, în tâlcuirea lui Isidor Pelusiotul el are alt inteles: „Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoșii noștri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucrul destul de limpede: Are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului, iar la urmă, usturimea și iuțimea conștiinței. Istoria smochinului a fost așezată aici pentru a ne îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată pentru a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihna, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic. Smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozește pe cei care nu fac rod potrivit de virtute”.
Voi reda în încheiere un comentariu al părintelui Nicolae Steinhardt: „Pericopa smochinului se cade să fie interpretată nu după regulile dreptății naturale și valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozițiilor duhovnicești alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om (tot așa și în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijește Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul sau ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu „Iată-mă” ori cu „Da, Doamne”. Motivările, fie ele omenești plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpărați; nici pentru a ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.
Mereu și în orice clipă este vremea – și acum este – a răspunde „Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe țărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, sarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative și nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cerești. Reacțiile „robustului simț comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spațiotemporalității (sunt date peste cap); și tot așa nici în dezlegarea încifrărilor duhovnicești. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricînd gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilității integrale enunțate de André Gide nu se aplică mai la propriu și mai desăvârșit decât în relațiile dintre făptură și Ziditorul ei. Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând incins, cu toiagul în mână, cu încălțămintea în picioare, pregătit de drum, de acțiune, de răspuns afirmativ, de roadă”.
Adrian Cocosila
https://www.crestinortodox.ro/
