Volumul intitulat „Poveste despre noi, dacii din Curbura Carpaților”, cel mai nou volum semnat de prof. Florentina Teacă, cu ilustrații grafice realizate de Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, a fost lansat joi, în orașul-stațiune Covasna.
Colecționară de tradiții și obiceiuri străvechi, de chipuri și povești din Voinești, prin mai toate cărțile pe care le-a publicat până acum, profesor Florentina Teacă, vine să ne surprindă plăcut cu o nouă carte – „Poveste despre noi, dacii din Curbura Carpaților”. Cuprinsă în „Colecția Centenarul Marii Uniri” a Editurii Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe, 2019, cartea, pe lângă povestea inteligent ticluită în care ne sunt dezvăluite aspecte importante din viața dacilor, este și un tezaur de aforisme. O culegere de gânduri înțelepte, lăsate ca zestre de strămoși, generației noastră, care la rândul ei, o lasă generației viitoare. Căci cartea ne anunță încă din prima pagină a fi o dedicație: „lui Alex, cu drag”. Despre care știm din cartea anterioară că este nepotul autoarei, căruia îi lasă în grijă aceste nestemate, cărțile, din dorința de continuitate și cu speranța că acesta, după ani și ani, va duce mai departe munca de cercetare începută de ea pe meleagurile covăsnene.
O temă deloc ușoară și-a ales autoarea să abordeze în această carte, având în vedere că existența civilizației și culturii dacilor este atât de vastă și gravitează încă între legendă şi adevăr, iar răspunsul la una dintre marile întrebări despre când s-a format acest popor, rămâne învăluită încă în mister. „Sunt „Dacii – popor misterios de războinici nemuritori, strămoşii ideali ai românilor, prima mare civilizaţie a lumii?” Îi lăsăm pe arheologi să dezlege misterul și noi ne lăsăm purtați de firul poveștii care are fără îndoială și partea de real, dar și ficțiune, reliefând talentul incontestabil al profesoarei Florentinei Teacă de a îmbina știința cu fantasticul. Autoare care, din „câteva cioburi” de oale, din câteva bucăți de „pietre sparte”, din cercetările făcute cu minuțiozitate și dăruire, a reușit să reconstituie chipuri, obiceiuri, tradiții, fapte, povești îngemănate cu râul, cu codrul, cu sufletul munților, cu noaptea, cu iarba, cu vietățile pădurii. Să ridice la rang de artă praful așternut de trecerea anilor peste misterioasa civilizație dacică.
A suflat în el iubire, căci „mai mare virtute ca iubirea nu e”, s-a făcut pulbere de stea și a călătorit pe cărările înnegurate ale istoriei, spre a ne dezvălui „neamul cotensilor – vână de daci, vână din vâna tracilor mari”, unul din principalele neamuri geto-dacice. În povestea noastră, ei – tribul dacic al cotensilor, erau oameni simpli care trăiau în „cătune mărunte”, încercați în bătălii cu „stirpe străine” care le călcau uneori hotarul, dar harnici, bravi și demni, temându-se doar „ca cerul să nu cadă peste ei”. Locul lor de bucurie, de sărbătoare, dar și de adăpost era cetatea Ramidavei, care din ilustrațiile realizate cu măiestrie de Alexandrina Elena Cășunean – Vlad, observăm că seamănă cu cetatea aflată pe Dealul Florilor Voineşti-Covasna, acolo unde an de an se fac cercetări pentru a scoate la lumină taina ascunsă în măruntaiele pământului.
Cu siguranță la baza acestei idei, de a scrie „ Poveste despre noi – dacii din Curbura Carpaților”, a stat mărturie „Cetatea Zânelor” , despre care arheologii spun că este una dintre cele mai mari din afara Munților Orăștiei. O minunăție de cetate dacică scoasă la iveală după o năprasnică furtună în anul 1995, și care, potrivit cercetărilor, ar fi fost ridicată în urmă cu aproape 2000 de ani. Deși nu există nicio dovadă care să susțină științific o asemenea ipoteză, despre cetate se spune că ar fi legendarul Ranisstorum, locul în care s-a refugiat Decebal și ar fi murit după asediul de la Sarmisegetuza.
Mi-o imaginez pe autoare în zilele lungi de vară urcând pe cărările de munte împreună cu grupul de copii și povestindu-le despre locuitorii cetății, ca despre strămoși ai lor. Închipuindu-și printre copaci, cete de războinici despre care scrie atât de duios, dându-le o importanță aproape divină: „moșii și strămoșii moșilor noștri au ridicat dealurile și munții din carnea lor, din oasele trudite de lucru, au umplut râurile cu sângele lor vărsat în război, iar norii de sus sunt gândurile lor înțelepte”. Cât de frumos este înnobilată în aceste cuvinte existența străbunilor daci! „Când Marele a făcut lumina pământul era neted ca în palmă.”(…) Nu erau dealuri, munți și nici ape nu erau. A știut El de ce nu le-a făcut de la bun început: i-a lăsat pe oameni să le facă, să le cerce vrednicia.”
Toți acești moși-strămoși vrednici, sunt adunați în carte „sub semnul lupului cu trup de balaur” – steagul misterios al dacilor ce îi proteja în luptă, care după spusele lui Mircea Eliade, chiar numele dacilor derivă de la lup şi este asociat unei grupări de războinici. „Dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”. Căci sub acest stindard nu s-ar fi putut afla niște cățelandri, ci doar cei care-n grele lupte au învățat să meargă precum lupii, să urle precum lupii, să înfrunte moartea chiar și peste timp, ca niște nemuritori ce sunt, așa cum aflăm și din carte. „Noi suntem mai crunți decât moartea, că știm s-o purtăm de frâu, ca pe un armăsar: trebuie să îngenuncheze înaintea noastră și musai să meargă încotro o slobozim noi. Pe noi nu ne înspăimântează moartea, noi suntem nemuritori!” Îndemnuri la unitate și reușită sunt presărate din când în când spre a ne aminti rețeta reușitei: „Puterea lupului stă în haită, puterea haitei stă în lup”. „- Ca să-ți urmezi dușmanul, ca să te apropii de el și să vezi cum și ce face, să-l ademenești și să te repezi asupra lui, trebuie să știi să trăiești ca o fiară a codrului: să-ți faci culcuș, să vânezi, să umbli noaptea și să nu lași mai multe urme, să nu faci mai mult zgomot decât ea.”
Unul mai uluitoar ca cealălat, capitolele în care este împărțită „Poveste despre noi, dacii din Curbura Carpaților”, sunt astfel concepute să ne dezvăluie un popor de oameni pricepuți, îndrăzneți și viteji care își iubeau țara mai presus ca orice. Iubeau libertatea, cântecele și dansul, lucrau pământul, creșteau animale, ascultau vântul în șoaptele căruia, doar de ei știuți, munții își descopereau aurul, argintul, fierul din care-și confecționau podoabe, coifuri, arme și echipamente de luptă. Dar în același timp erau mereu pregătiți pentru a apăra vreun hotar, inventând în acest sens, competiții în care cei tineri se luau la întrecere cu caii sălbatici, iar cei mai destoinici dintre ei, și care reușeau să treacă peste toate încercările, erau luați la oaste. Pe cât de viteji, pe atât de mândri, mai curând ar fi pierit decât să se lase prinși pentru a fi robi altor popoare. Așa au dăinuit de li s-a dus vestea până în zilele noastre.
Personajele sunt creionate astfel încât din descrierea lor se evidențiază caracteristici ale poporului dacic: dârzenia, hărnicia, insusința, curajul, dar mai ales dragostea față de tot ce le-a fost dăruit de Dumnezeu. Astfel ne vom întâlni cu Tizis cel zis „zece mâini” pentru că atâta spor avea la bătaie” deși rămas cu o singură mână după o încăierare cu neamul scit. Căci voința de a nu se lăsa bătut era mai presus de orice. Zinass este simbolul înțelepciunii. Cu Cotys basileul – titlu dat conducătorilor tribali. „Nimeni altul decât fiul lui Rexox- Rexos, cel ce fusese odată căpetenie a marelui Byrebista”. Daos cel iscusit. Brasus. Rigos, Carpis, Mucapor, Rentis – oșteni de seamă. Și exemplele pot continua. Frazele sunt simple. Pe înțelesul și al copiilor și al bătrânilor, dar adânci ca niște brazde de plug, care surprind și prin detalii ce denotă o cercetare minuțioasă a vieții și obiceiurilor poporului dacic, dar și aforistic.
Ancorată bine în tradiționalism, autoarea face apel și la simboluri. Din carte nelipsind descântecele, ori ierburile de leac folosite la vindecare, dansul cu viața – nunta, dansul cu moartea. „Opinca-regina: numai ea putea opri frigul ce venea din pământ și din cer.” Apoi șezătorile, ia, focul, muntele, luna, râul, tăbliile de lut, câinii, caii, zimbrii. Natura într-o comuniune frățească. Un doi în unu, așa cum Dumnezeu le-a împletit destinul încă de la începuturi. Așa-i găsim și în carte, trup și spirit împlinind destine. Sunt amintiți ciobanii, cei care trec: „nestingheiți ziua și noaptea, și prin loc larg și prin îngustime, și slobod și cu pază (…) fără prigoană, cu urmă mare, dar neurmăriți de nimeni.” (pag. 39)
Într-unul din capitole aflăm despre credința dacilor de a lucra fierul cu propriile mâini, căci doar dând din sufletul lor armele confecțiunate cu trudă îi vor asculta în luptă. O încântare lirică, așa cum este toată cartea, peste care nu pot să trec fără să nu citez:„Și au văzut tinerii lupi cum minereul e topit de se scurge fierul din el, cum ferul este încins apoi până devine moale ca zloata din bălți, cum e bătut până prinde formă, cum e cufundat în ulei, să capete tărie, cum primește mâner să poată fi mânuit, cum e aranjat la ascuțiș să știe să caute degrabă sânge.” Până să mă întreb de unde cunoaște autoarea aceste amănunte, o altă uimire mă ia prin surprindere, și aflăm despre cum au învățat ei, dacii să „facă din foaia de tablă coif, au învățat că lemnul de corn ori de gutui e cel mai bun pentru arc și au deprins cum să omoare vipera, să-i ia din venin pentru săgeată. Știau că fiecare picătură de sudoare de pe frunte se scurge în arma pe care-o meșteresc și-i dau tărie, cu cât mai multă tărie se scurge din ei lucrând.” O descriere în care o recunosc în toată splendoarea pe prof. Florentina Teacă. Acum știu că tăria ei din asta vine: din sudoarea frunții, dar mai ales a inimii, lucrând. Din iubire de oameni, dar mai ales iubind rădăcina locului – izvorul strămoșesc al acestui pământ, căruia îi este dedicată trup și suflet. Căci cine se mai sacrifică astăzi pentru comunitate? Cine se mai apleacă benevol la rădăcina izvorului să-i caute tăria în neguri, să-i scoată limpezirea la iveală și să o redea celor deznădjduiți de politica acestor vremuri care lovesc neîncetat în românism și aproape în tot ce s-a făcut de-a lungul istoriei pentru ca noi astăzi să existăm? Cei care poartă adânc înscipționat în adn-ul lor, o singură țară, o singură mamă – România!
Cele nouă capitole în câte este împărțită cartea, sunt un puseu de admirație, un elogiu adus poporul dacic pentru vrednicia și onestitatea lui, din care autoarea a extras cele mai bune îndemnuri și învățăminte spre a fi în folosul păstrării identității și demnității generațiilor viitoare. Și le-a descris ca pe o luptă pe moarte și pe viață a tinerilor de a învinge temeri, a căpăta agerimea minții, a învăța să fie dârji și mândri, căliți în cele „90 de zile și nopți de oboseală și încrâncenare, de durere și de chin, dar și de bucurii.”(pag.62), așa cum este concepută și povestea.
Și după zbatere, după ce „au răzbit și au ajuns la soroc” a urmat ziua cea mare în care toate semințiile geto-o dace s-au adunat pe Muntele Sfânt, unde bătrânul înțelept Decaineu îi aștepta „desculț, smerit și măreț” pentru a-i uni în credință și pentru a le transmite un mesaj și oștenilor din poveste, dar mai ales nouă, celor de azi, celor de aici, celor care încă se mai îndoiesc, ori cârcotesc: „Asta-i țara noastră, noi de aici suntem, noi n-am venit de aiurea și nu ne ducem nicăieri! Neamul nostru e mare. (…) Noi, dacii, grăim la fel, ținem aceleași rânduieli, ne închinăm Aceluiași și am fost o singură țară – sub sabia biruitoare a lui Burebista.” Concluzia este cât se poate de limpede și se desprinde ușor din câteva cuvinte: „Ăștia sunt dacii: vrednici, și la cele sfinte, și la sfat, și la război, și la ospăț – peste tot vrednici!”
Mă apropii de finalul cărții și n-am vorbit decât despre tineri, nu și despre copii. Unde erau ei în timp ce se scria povestea?… La gura sobii. Acolo se adunau în lungile seri de iarnă unde bătrânii satului depănau nemuritoarele povești. Ori adunați pe lângă zilele de vară date-n sărbătoare când cântau și dănțuiau, mergând iarna- vara din sezătoare în șezătoare.
Ca în orice poveste există și un hapy-end în care unul din eroii poveștii este scăpat din mâinile zgripțuroaicei cu coasa, de iubirea care umblă întrupată într-o fecioară răbdătoare și devotată ca pasăre cerului. O mlădiere divină lăsată de Dumnezeu să aducă în lume zorii, descrisă atât de duios :„ca o jordie din lemn de alun era de unduioasă, părul negru îi ajungea la șolduri, genele mari îi umbreau ochii mari, căprui, așa de plini de lumină. Harnică. Dârză și nu lesne de înduioșat. Trecuse multe, văzuse multe. Nu copilă. Vie ca focul. Mereu în păr câte o floare. Ia – toată împopistrată în cusătura măruntă, trudnică, așa cum purtau femeile dace din curbură.” (pag.108) O Ileană Cosânzeană, poate cea despre care legenda spune că ar fi „una din cele mai frumoase fete care a existat vreodată” și că a trăit chiar aici în Valea Zânelor. „Comoara ei, pazită de balauri ar putea fi descoperita înaintea zilei de Sfântul Georghe de către al șaptelea copil al unei familii, doar dacă este o noapte cu lună plină. ” mai spune legenda.
Și uite așa, din învățătură în învățătură, din război în sărbătoare, din vară până-n iarnă și din naștere până-n moarte, autoarea noastră ne-a purtat prin cea mai stranie poveste din satul Voiniceștilor. Cei care trăiesc și astăzi pe valea râului Cotensa. Nimeni altul decât râul Covasna, iar cei care au insipirat la scrierea acestei cărți, sunteți domniile voastre. Modele și caractere care au contribuit la păstrarea celui mai frumos mit și i-au întărit autoarei crezul sfânt că „pe vremuri cei ce trăiau aici se numeau daci, și mai înainte, și după, ca și acum, mereu aici, la noi în Covasna, au fost oameni și locuri de poveste. Una frumoasă și dragă.”
O poveste pe care prof. Florentina Teacă va continua să o scrie, descoperind cu fiecare carte puțin câte puțin din adevărata comoară a locului: oamenii, pădurea, aerul, apele, cântul și jocul, tradițiile și obiceiurile, rămase peste ani pur românești în frumoasa și încercata Curbură a Carpaților.
Mihaela Aionesei,
Târgu Secuiesc
