După 1 Decembrie 1918, maghiarii ajunşi cetăţeni ai statului român nu au avut de suportat nici un fel de asuprire naţională sau socială. Felul în care minoritatea maghiară s-a comportat nu înseamnă în nici un fel acţiune politică discriminatoare din partea statului român. Iredentismul maghiar de la noi s-a accentuat şi a căpătat valenţe noi odată cu crearea Partidului Maghiar în 22 decembrie 1922. În fruntea lui erau vârfurile aristocraţiei maghiare din Transilvania, foarte mulţi demnitari ai monarhiei dualiste, reprezentanţi ai burgheziei şi intelectuali. La al III-lea congres al partidului, la Braşov, s-a stabilit tactica şi strategia partidului: opoziţie intransigentă, orientare revizionistă, atitudine revanşardă, contestarea realităţilor.
Referindu-se la acest congres, Gheorghe Tătărăscu a spus: „Urmărind Congresul de la Braşov, am putut constata că din partea unor conducători ai partidului maghiar nu a fost rostit decât glasul urii şi al învrăjbirii. Nu am auzit nici un cuvânt al prieteniei şi al răbdării. Nici un cuvânt de recunoştinţă faţă de stat, care în astfel de condiţii grele, cu preţul atâtor sacrificii, asigură existenţa şi dezvoltarea paşnică a minorităţilor”.
Am remarcat faptul că statul maghiar de la Budapesta a influenţat într-un mod decisiv atitudinea duşmănoasă si iredentistă pe care au afişat-o liderii comunităţii maghiare din Transilvania. Petru Gârboviceanu, într-una din lucrările sale, în care tratează despre minorităţile din România, consemna: „Sunt 10 ani de la Unire şi conducătorii acestei minorităţi duc lupta contra statului român peste hotare şi chiar înăuntru, pentru chestiuni inventate şi pentru situaţiuni inexistente”.
Julius Glattfelder, episcop romano-catolic de Timişoara, primind în octombrie 1922 o delegaţie a Uniunii Populare Catolice, rugat fiind de aceştia să-i sprijine în organizarea lor, a spus următoarele: „N-am nici o încredere în Uniune, fiindcă ea tinde la liniştirea spiritelor şi la consolidarea ţării. Nu sunt partizanul unei asemenea stări care duce la întărirea dominaţiei române. Dimpotrivă, sunt pentru pasivitate, pentru o acţiune care să producă nemulţumirea şi ura în contra statului român, prin toate mijloacele, pentru ca acesta să se prăbuşească, iar noi să revenim sub suveranitatea Ungariei milenare, al cărei cetăţean eu încă mă consider”.
Episcopul Oradiei, contele Szechenyi, moare şi lasă averea sa moştenire Episcopiei, dar numai atunci când Oradea nu va mai fi sub stăpânire românească. Şi toate acestea în condiţiile în care tot personalul bisericesc era plătit de statul român. Sprijinul, atât moral, cât şi material pentru susţinerea acestor idei venea din Ungaria. Acolo s-a înfiinţat o asociaţie care s-a numit „Ungurii care se deşteaptă” (Az ébredő magyarok), cu scopul de a face propagandă pe toate căile, în ţară şi în străinătate, pentru a provoca simpatii şi mişcări pentru Ungaria „mutilată”, precum şi pentru revizuirea tratatelor de pace.
Şi oamenii politici de la Budapesta alimentau spiritul iredentist, cu declaraţii dintre cele mai periculoase. Horthy, la o sărbătorire a eroilor maghiari declara: „Va veni ziua când vom implanta iarăşi pe culmile Carpaţilor drapelul naţional maghiar cu chipul fecioarei Maria”.
Primul ministru Bethlen afirma în 1925: „Modificarea tratatelor de pace pe care le-am iscălit prin constrângere este ambiţia oricărui ungur”. În Ungaria, Ministerul Instrucţiunii Publice a introdus în programa şcolară primară şi secundară instrucţia şi educaţia iredentistă, lecţii despre Tratatul de la Trianon, cu scopul de a implementa în mentalul tinerilor ideea că Ungaria a fost mutilată pe nedrept. Şi tot în Ungaria s-a tipărit „Catehismul Naţional Unguresc”, în care românii sunt prezentaţi ca fiind nişte barbari şi înapoiaţi, de o cultură şi o origine inferioare.
Într-o notă a Serviciului de Informaţii al Direcţiunii Generale a Poliţiei se ia poziţie faţă de mişcările iredentiste de la noi: „Grofii şi baronii, care în majoritate sunt în fruntea Partidului Maghiar, dirijează cu măiestrie întreaga reţea de minciuni şi intrigi, speculând naivitatea maghiarilor. Ei sunt cu ochii mereu aţintiţi spre Budapesta, de unde primesc instrucţiuni de modul cum trebuie dusă propaganda iredentistă de la noi din ţară”.
În altă notă informativă se arată: „Este falsificată însăşi atmosfera vieţii de stat a poporului nostru, care este arătat ca un popor brutal, cinic, intolerant, lipsit de orice înţelegere faţă de nevoile sufleteşti, pentru idealurile de cultură ale populaţiei maghiare”. Propaganda revizionistă şi antiromânească era finanţată de Ungaria cu 50.000.000 lei.
Din multitudinea cazurilor de încălcare a legislaţiei şi manifestare a ostilităţii faţă de autorităţile statului român menţionăm câteva. În raportul Companiei de Jandarmi Treiscaune referitor la starea de spirit a populaţiei, printre altele, se menţionează: „Altruismul şi toleranţa prea mare din partea autorităţilor române au dat naştere la o încuibare şi mai puternică a şovinismului maghiar, care se accentuează tot mai puternic, atât la straturile păturei culte, cât şi în clasa ţărănească”. Un alt caz este prezentat în circulara privind obligativitatea oficiilor de stare civilă de a elibera extrasele şi certificatele în limba română, în care se precizează: „Având în vedere că din mai multe dosare înaintate nouă şi din reclamaţiile diferitelor autorităţi am constatat că unele oficii de stare civilă încă şi astăzi după trei ani de stăpânire și administraţie românească eliberează extrase şi diferite certificate în limba maghiară, se dispune încetarea acestei stări de lucruri”.
Acţiunile iredentiste se manifestau în cele mai diverse moduri. Un caz grav s-a petrecut la data de 26 septembrie 1921, în jurul orei 01:30, jandarmii din Secţia Aita Mare a Companiei de jandarmi Sfântu Gheorghe urmăreau pe Palty Sándor, 20 de ani, aflat cu domiciliul în Aita Mare, din fostul judeţ Trei Scaune, cunoscut ca spion ungur. În timp ce era urmărit, Palty Sándor a tras focuri de revolver asupra jandarmilor, împuşcând mortal pe plutonierul TATU IOAN şi pe sergentul instructor GRIDEANU IOAN, ambii de la Secţia de jandarmi Aita Mare. Apoi, criminalul a dispărut în direcţia Ciuc. La 3 oct. 1921 a fost pus în urmărire generală pe ţară de către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale. În anul 1927 se cunoştea că se afla fugit în Ungaria şi lucra ca funcţionar la Căile Ferate Ungare, în apropiere de frontiera română, continuând să se ocupe cu spionajul şi uneltirile contra statului român. La prefectura judeţului Trei Scaune nu se cunoştea dacă statul român a cerut extrădarea criminalului.
La rândul său, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Naţionale, din cadrul Consiliului Dirigent, prin Resortul de Interne, informează Prefectura judeţului Treiscaune, despre faptul că, „21 de funcţionari de la primăria din Târgu Secuiesc nu au depus Jurământul de fidelitate şi folosesc în continuare ştampile ungureşti”, solicitând Prefecturii să ia măsuri pentru intrarea în legalitate, potrivit prevederilor Ordonanţei M.I. nr. 19789, publicată în Gazeta Oficială nr. 98/1920.
În anul 1920, şeful Poliţiei locale din „Târgul Secuilor” sesizează Prefectura judeţului Treiscaune despre faptul că „Primăria oraşului Târgul Săcuilor are numai inscripţie simplă, fără emblema statului român”, şi solicită sprijin pentru ca firma cu denumirea instituţiei să fie confecţionată conform prevederilor legale, ca astfel „cel puţin în formă să se vadă că Târgul Săcuilor încă aparţine României Mari”.
În raportul şefului Poliţiei de Stat Sfântu Gheorghe, din 10 martie 1920, adresat subprefectului judeţului Treiscaune, este semnalată „nearborarea stindardului românesc pe clădirea Gimnaziului Reformat din localitate”, în zilele de 6 feb. şi 9 mart. În finalul raportului se spune: „Vă comunic aceasta ca în viitor, dacă Direcţiunea şi corpul profesional se va mai întoarce către D-voastră pentru alimente, să binevoiţi a-i trata în felul şi chipul pe cum ei recunosc statul român”. Avocatul Ioan Fenechiu din Târgu Secuiesc, într-un memoriu redactat în anul 1921, reclamă comportamentul şovin şi antiromânesc al primarului oraşului Târgu Secuiesc, Molnar Denes… „Un alt exemplu este că a venit în localitate parohul Nicolae Dima, care este şi confesorul armatei din localitate. Nici acestuia nu i s-a dat locuinţă, aşa că a fost nevoit să se mute la unul din parohienii săi, Constantin Matei. (…) Cu un cuvânt, orice român ar veni în localitate i se pune tot felul de piedici numai ca să fie silit a părăsi oraşul”.
La un an după Marea Unire, multe dintre simbolurile statului maghiar nu fuseseră încă înlăturate de pe frontispiciul instituţiilor româneşti, încă se mai foloseau imprimate cu antetul statului maghiar, la fel ca şi în cazul timbrelor judiciare şi se redactau acte oficiale în limba maghiară, deşi dispoziţiile date în acest sens erau cât se poate de clare şi nu lăsau loc de interpretări.
Astfel în 1922 este transmis în teritoriu ordinul circular al Ministerului de Interne referitor la nulitatea actelor publice pe care sunt aplicate ştampile în limba maghiară, cu conţinut iredentist: „Ungaria ciuntită nu e ţară”, sau „Ungaria întregită e un rai”. Peste un an, Ministerul de Interne transmitea circulara privind acordarea cetăţeniei române ziariştilor maghiari, numai după o atentă verificare. „Aceştia – se precizează în documentul menţionat – odată intraţi în ţară se dedau la o întinsă propagandă iridentă maghiară, căutând să strângă rândurile ungurilor prin mijlocirea unor societăţi sportive, muzicale etc.”. În acelaşi an este difuzată circulara referitoare la „inscripţiunile cu caracter iredentist din unele certificate oficiale maghiare”. „Autorităţile Ungare – se spune în circulară – pentru a menţine şi alimenta sentimentele şoviniste ale populaţiei maghiare din ţările succesorale, obişnuiesc să treacă pe certificatele oficiale ce le eliberează inscripţiuni cu caracter iredentist”.
În informarea Inspectoratului Şcolar Braşov adresată Ministrului Învăţământului referitoare la împotrivirea unor preoţi faţă de şcolile de stat, se menţionează: „Domnule Ministru, În judeţul Trei Scaune se face în toate comunele o agitaţie sălbatică împotriva şcoalelor de stat, deşi acestea sunt cu limba de predare maghiară, făcându-se fel şi fel de presiuni asupra părinţilor, ca să nu–şi dea copiii «în şcolile valache»”, ci în cele confesionale”.
Pr. drd. Marius BANCIU
(Articol preluat din Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei, ACTA CARPATICA V)
