În sensul strict al termenului originar, țările fostei Indochine franceze sunt Cambodgia, Laos și Vietnam. Numai că în prezent nu mai putem vorbim de colonii, ci de state libere și independente, deci denumirea potrivită a regiunii este Asia de Sud–Est Continentală. Pe lângă amintitele trei teritorii sunt înglobate în această acoladă Malaezia peninsulară, Myanmar (cunoscută anterior drept Birmania), Singapore și Thailanda (numită pe vremuri Siam).
Itinerar vast
În ultimii ani izbutisem să vizitez aproape întreaga zonă, care mă fascinase iremediabil. Îmi rămăsese necunoscut doar Vietnamul. Citisem, mă documentasem, știam aproape totul despre el, dar nu-l văzusem pe viu. Itinerarul asupra căruia a trebuit să decid era însă prea vast, incluzând și țări deja vizitate. Așadar, ori străbăteam încă o dată locuri știute, ceea ce contravenea principiilor mele, ori renunțam. A doua variantă a căzut imediat și s-a făcut țăndări. A rămas prima, cu plusuri și minusuri. Neavând de ales, m-am decis să elimin ultimul pion misterios din „puzzle”-ul numit Indochina. Ezitările inițiale s-au spulberat pe parcurs, iar la final nu am regretat alegerea făcută.
Sigur, nu a fost chiar așa simplu, intervenind diverse „fleacuri”, precum stabilirea itinerarului, obținerea vizelor, a biletelor de avion și altele asemănătoare.
„Totul este să nu te dai bătut” – a zis nu o dată răspicat Maria Crețu-Graur, patroana ziarului MESAGERUL, în care am bucuria să public încă de la primul număr, cotidian ce a aniversat recent zece ani de la înființare.
„Mulți înainte!”, s-a zis la Agapa festivă ce a avut loc cu acest prilej! Am subscris…
Câte ceva despre poze
Revenind la tema fotografiilor abordată tangențial în primul episod, aș vrea să vă spun câteva lucruri. Pozele m-au atras toată viața. Îmi place atât să le admir (inclusiv în expoziții de gen), cât și să le fac. Acum am ajuns să le și prelucrez digital, ceea ce la o adică nu-i o mare scofală. Pentru cunoscători.
Oho, demult nu se mai pune problema developatului și imprimatului, așa cum se proceda pe vremuri. Îmi amintesc că aveam la redacția „Cuvântul Nou” înainte de Revoluție un laborator foto bine dotat. Lucra acolo un coleg priceput, ce realiza pentru ziar doar poze alb/negru. Cititorii foarte tineri vor crede că relatez amintiri petrecute în…Epoca de piatră a jurnalismului! Asta cam așa și este…
Personal m-am dotat mereu cu scule de bună calitate, pentru a putea imortaliza peisaje și chipuri ale semenilor din țările vizitate. Totuși, nu am putut ține pasul cu trendul vremii. Mi-am cumpărat aparate de fotografiat și de filmat moderne, „Made in Japan” – bucurându-mă sincer de ele – numai că peste doi-trei ani constatam că erau deja depășite moral. Fizic, nici vorbă.
Dragele de ele, mi-au prilejuit atâtea momente plăcute de-a lungul anilor, și încă funcționează perfect. Numai că nimeni nu mai folosește asemenea vechituri. Ca atare risc să mă fac de râs umblând cu ele, așa că zac nefolosite într-un scrin…
Mă uitam mereu cu invidie la dotările etalate de turiștii asiatici, cu ale lor instrumente sofisticate, miniaturizate. Între timp celularele au devenit de neînlocuit, cu prelungitoarele aferente numite „selfie stick”-uri, Acum toată lumea face instantanee lejer, fără să aibă minime cunoștințe de specialitate în materie de foto. Rar mai vezi câte un profesionist cărând după el un rucsac plin cu aparate grele, teleobiective-tunuri, trepied etc.
Mulți dintre domniile voastre, stimați cititori, știți că doar apelând la „photoshop” obțineți poze reușite. Deoarece pe teren te grăbești, nu ai răgazul să găsești întotdeauna cadrele ideale, de mare plasticitate, unghiurile favorabile. Declanșezi și…tuli-o! Abia ajuns acasă descoperi erorile și începi laborioasa trudă a post-procesării.
Procedeul ajută la editarea digitală a fotografiilor. Apelând la filtre reglezi contrastul, ajustând tentele coloristice, găsind tonuri plastic adecvate. Apoi, tai sau mărești în voie din dimensiuni, elimini anumite elemente ce urâțesc instantaneul. Mă refer la felurite detalii inestetice pe care inițial nu le-ai sesizat: să zicem un hidrant roșu prea aprins ce focalizează atenția privitorului, vreun stâlp electric plin de fire ce atârnă, un copac pletoric ori un semn de circulație albastru care opturează centrul imaginii. Mi s-a întâmplat de multe ori, deși susțin în sinea mea c-aș fi profesionist.
Îmi amintesc înciudat, de pildă, că în splendida „Metropolă a lampioanelor” (Hoi An) considerat „Cel mai frumos oraș din Vietnam” (aflat sub patronajul UNESCO) am avut recent o asemenea experiență tracasantă. Se înserase, lumea flana degajată. Era un colț pitoresc. Am apăsat pe buton și în același moment a apărut de nicăieri o mașină ce a trecut prin fața mea, stricând totul. Am refăcut poza și finalmente a ieșit O.K.
Ca să nu mai vorbesc de acei gură-cască, ajunși accidental în imagini fiindcă se ițesc ca nerozii la pozar. Precum în „Legile lui Murphy”, taman când descoperisem la Phnom Penh un obiectiv ciudat lângă care doream să-mi fac un „selfie” trăsnet, a trecut agale prin spatelde meu un tip …„prost crescut” (cred că măsura sub… 1,62 metri).
I-am zis vreo două în românește. Omul mi-a… zâmbit. Crezuse că l-am salutat!
Sub protecția UNESCO
Observând realitatea din teren am constatat că economia țărilor din Asia de Sud-Est este extrem de dinamică. În ultimii ani nu se mai bazează doar pe agricultura tradițională, intrând hotărât în faza de modernizare. Cunoscutele exporturi de orez și cauciuc specifice regiunii nu mai au importanța de altă dată, punându-se acum accent pe implementarea tehologiilor moderne, pe diversificarea producției și sporirea ofertei în comerțul internațional. Deja Malaezia și Thailanda s-au desprins din pluton, excelând în fabricarea de produse electronice și textile. Precis că fiecare aveți pe acasă măcar o telecomandă, un „T shirt” sau vreo șepcuță („Made in USA”), dar produse… în Indochina potrivit regimului de fabricație tip „lohn”. 
O altă componentă importantă a economiei locale este turismul, care reprezintă pe zi ce trece un aport tot mai mare din PIB-ul național. Aflând procentul incredibil, mă gândeam cu tristețe la sutuația paradoxală a țărișoarei noastre, care are de toate: munți, mare, dealuri, podișuri, câmpii. E frumoasă de nu se poate. „Păcat că e locuită !”, vorba unui proverb urban.
Statelor din Indochina le-a întins o mână de ajutor cunoscuta „Organizație a Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură” (UNESCO). Cu titlu informativ manționez că ea s-a constituit pe 16 noiembrie 1945 la Paris, având actualmente 73 de suboficii active în diverse țări ale lumii.
Grație aplicării planului de ocrotire a bunurilor culturale și naturale de referință din amintitul perimetru geografic, UNESCO a reușit să salveze de la degradare și vandalizare multe situri arheologice, construcții și relicve de o valoare inestimabilă.
Mă refer în primul rând la Cel mai mare complex religios din lume, Angkor Wat, aflat în Cambodgia, ridicat între anii 1113-1150 în timpul Regelui Suryavarman II. A fost luat în evidența organizației amintite încă din anul 1992, altminteri localnicii și vegetația junglei l-ar fi deteriorat și mai tare.
Tot așa au stat lucrurile și cu protejarea Templelor de la Banteay Kdei, Bayon, Prasat Kravan, Ta Prohm. Următorul inclus pe listă în 2008 a fost impunătorul Monument de la Preah Vihear, iar din anul 2017 întreaga Zonă Prei Kuk și Situl Ishanapura Antică face parte din Patrimoniul material mondial.
Noroc că regimul dictactorial al sângerosului Pol Pot – conducătorul temuților „khmeri roșii” – a avut, totuși, atâta minte să nu distrugă acest tezaur național. Și iată că peste ani Angkor Wat a renăscut din propria-i cenușă, reușind să atragă anual peste… două milioane de vizitatori străini (nu-i mai punem la socoteală pe cambodgieni), care asigură …14 la sută din PIB-ul țării.
„Carevrasăzâcă” – ca să folosesc ticul verbal al basarabenilor utilizat la începutul oricărei propoziții, respectiv conclusivul „deci” folosit obsesiv de către unii dintre noi – pot să mă mândresc că am fost un mic contributor la propășirea Kampuchiei Democrate. Așa i se spunea cândva Regatului Khmer, pe care l-am vizitat în două rânduri la un interval de șase ani.
Cum am ajuns VIP?
Și acum, ca și data trecută, am stat la o coadă impresionantă pentru a vizita Minunăția Angkor Wat, alături de mii de turiști sosiți de pretutindeni. Biletul de acces este netransferabil, fiind personalizat, cu poza imprimată a turistului. Am fost atenționat să-l păstrez cu grijă, deoarece trebuie arătat „cerberilor” de la intrarea în fiecare templu. Dacă l-ai pierdut, adio vizită! Regulile sunt stricte, tichetul cu pricina fiind valabil doar în ziua achiziției!
Taxa de intrare mi s-a părut cam mărișoară (aproape 40 de dolari/zi) comparativ cu costul biletelor la alte obiective. Pentru trei zile achiți 65 $, iar pentru șapte -100 $. Unii vizitatori vin în Indochina special pentru acest mega-complex, așa cum am făcut și eu prima dată, petrecând mai multe zile spre a savura pe îndelete totul.
Ajuns cu bine la ghișeu am plătit, fără să zic „pâs”. Nimeni din jur nu a comentat, era să o fac pe cârcotașul? Apoi m-au pus să …zâmbesc (!) la un obiectiv fotografic aflat în fața mea.
-Why?, l-am întrebat mirat pe ghid, care stătea alături.
-Because you are Very Important Person to Us!
-Really? I am VIP???
-YES. Reprezentați unul din milioane de contributori care ne ajută să supraviețuim.
-Sunt onorat!
…După ce m-au „tras în chip”, am așteptat la un băruleț din incintă vreun sfert de oră să-mi fie procesat documentul, Când am primit ecusonul – pe care îl vedeți în poză – am crezut că e o greșeală. Părea al altcuiva. Nu puteam fi eu individul cu figura ștearsă, inexpresivă, care se holba la mine de pe cartonașul tras în țiplă !? Vorba celebrei poezii a lui Coșbuc: „Iată-mă! Ce cap frumos răsare!/ Nu-i al meu? Al meu e oare? /Dar al cui! Și la ureche/ (Nici) o floare”(…)
Și, totuși, eu eram! (Va urma).
Horia C. Deliu
