…Încep de azi, dragii mei, publicarea unui nou serial cu Note de călătorie. L-am scris fiind mai degrabă „somat” de amicii și citiorii pasionați de asemenea subiecte, decât din proprie inițiativă. Deși hobby-ul meu preferat a fost toată viața și a rămas drumeția, trebuie să spun că în ultima vreme nu am mai găsit răgazul de a împărtăși din impresii decât sporadic. Și doar pe Facebook.
Or realizarea unui Jurnal implică o muncă laborioasă de pre și post documentare, inspirație și timpul necesar. Depănarea amintirilor din voiaje nu se poate face alandala. Poveștile trebuie să capteze lectorul, să aibă farmec, plus niscavai… chichirez, cum se spunea pe vremuri.
Câteva precizări necesare
Multe dintre cunoștințele mele care se dau în vânt după Jurnale de călătorie (mai cu seamă prof. Dorina Șuteu, ea însăși o mare… fană a drumeției) mi-au spus că apreciază la acest gen de scrieri -atunci când sunt izbutite – interferenența lor stilistică cu literatura de frontieră. Corect. Textele nu trebuie să fie niște relatări seci, un soi de „Wikipedia”… ambulantă. Interesază doar reportajele mustind de viață, care prezintă informații despre locuri deosebite și viața oamenilor de acolo. Asemenea creații gazetărești se citesc cu plăcere, putând fi trimise și altora care apreciază genul. Eventual se pot păstra în memoria calculatorului, reprezentând oricând o lectură agreabilă.
Iată ce doresc să le răspund acelor care m-au întrebat de ce am renunțat la bunele-mi obiceiuri de a relata ce am mai văzut prin lume? Mai cu seamă că în ultimele deplasări am ales numai destinații aparte, nepoluate de „hoardele” migratorilor moderni.
Prietenii comozi din fire, parcimonioși la pungă și cu apetență minimă pentru preumblarea pe coclauri îndepărtate, mi-au spus sincer că preferă să rămână la domiciliu și să …„vizualizeze” acele locuri doar prin… ochii mei! Deși i-am îmbiat cu destinații exotice, fascinante, din zone puțin explorate de marele public, nu m-au însoțit niciodată.
Locuri de vis așa-zis „necunoscute”
Am poposit în anii din urmă în locuri de vis, mai mici sau mai mari, cu diferite forme de guvernământ, cum ar fi emirate, regate, ducate, sultanate, principate și altele asemănătoare. Sunt țări despre care unii nici nu au auzit. Sau știu lucruri vagi, aproximative. Așa sunt entitățile arabe Sharjah, Ajman, Umm Al-Quwain, Qatar, Ras Al Khaimah, Fujairah ori statele în plină expansiune turistică din Asia de Sud-Est, precum Myanmar, Laos, Cambodgia, Vietnam.
Nu mai vorbesc de enigmaticul și „dangerosul”… Iran, care este o excepție. Acolo am ajuns cu chiu cu vai în primăvara acestui an, după trei încercări eșuate. Dar era gata-gata să o…încurc, prinzând perioada tulbure a escaladării tensiunii politico-militare cu SUA. La întoarcere, când am decolat din Shiraz spre Istanbul, mi-am făcut cruce și i-am mulțumit Sfântului Mucenic Hristofor.
Să nu-mi spuneți că nu știți cine este ilustrul personaj biblic? Bine, am să vă istorisesc interesanta lui poveste într-un episod viitor, fiindcă e mult de scris.
Tracasări…plăcute !
Subiecte interesante am avut în ultima vreme din belșug. Nu scrisul unui Jurnal de voiaj a reprezentat o problemă în ceea ce mă privește. Îmi răpește mult timp la întoarcere, chiar mă tracasează, așa-numita „photoshopare” (ca să folosesc un…barbarism lexical). De regulă, fac la fiecare deplasare în jur de 2.500-3.000 de fotografii. Nu am un barem. Uneori se adună mai multe, mai cu seamă dacă tema-i generoasă, iar locurile-s greu abordabile. Contează dacă voi mai călca sau nu pe acolo. De regulă, evit să străbat aceleași coclauri. Planeta noastră dragă oferă atâtea atracții, unele nebănuite, încât e păcat să bat pasul pe loc..
Dar la final am parte, de ce să nu o recunosc?, de tracasări…plăcute.
Și, totuși, uneori apar excepții. Deși fusesem convins în urmă cu șase ani că n-am să mă mai întorc vreodată în Cambodgia – deși mă uluise – uite că „minunea” s-a petrecut în această toa
mnă. La plecarea în 2013 din Angkor Wat fusesem convins că „Neam de neamul meu” nu va mai trece pe acolo. Și când colo, ce să vezi? Din senin mi s-a ivit oportunitatea de a cupla într-un lung circuit statele ce au format cândva Indochina franceză.
Așa că mi-am zis: „Acum ori niciodată”! Și dus am fost…
Noii „tigrii” asiatici
Despre fermecătoarea și misterioasa Indochină studiasem la sânge o lungă perioadă. Ajuns însă acolo am constatat că informațiile mele erau deja depășite. Fiindcă noii „tigrii asiatici” se mișcă extraordinar de repede din punct de vedere economic, făcând salturi spectaculoase aidoma felinelor amintite, încercând să se apropie de giganții super-industrializați din această parte de lume.
Vechea Indochina este, de fapt, o subregiune mărginită de două superputeri; cele mai populate state de pe Glob – China și India. Titulatura comună are valențe arhaice, fiind de origine franceză, sugerând expansiunea colonială de odinioară. După ce și-au obținut pe rând independența, guvernele din Indochina au acționat timid la început. Luând exemplu de la Hong Kong, Singapore, Taiwan și Coreea de Sud au devenit treptat micii „tigrii”, acționând tot mai viguros pentru introducerea comerțului liber de piață.
Specificul zonei asiatice de Sud-Est l-a reprezentat tranziția la un ritm mai rapid de dezvoltare decât media altor state. Motoarele acestui salt spectaculos l-au reprezentat dorința de a performa, infuzia de capital american, mâna de lucru ieftină, conștiinciozitatea și modestia populației.
Ce ne arată harta?
Mă veți intreba, cam pe unde naiba se găsește Indochina asta, de care m-am îndrăgostit iremediabil? Elevii noștri învață acum la „Limba geografie” despre cu totul altceva. Termenul se referă la o întinsă regiune continentală din Asia de Sud-Est ce înglobează Vietnam, Cambodgia, Myanmar, Laos, Thailanda și Peninsula Malaeziei. Numele compus a căpătat contur pe la 1800, însă între anii 1887 și 1954 s-a utilizat frecvent denumirea Indochina franceză. A reprezeantat o pitorească colonie, fiind alcătuită din Cambodgia (actualmente având în jur de 16 milioane de locuitori), Laos (șapte milioane) și marele Vietnam (cu 96 de milioane de suflete).În prezent vorbim doar de Asia Continentală de Sud-Est, vechiul termen cu „parfum de…opiu” fiind caduc.
Idiomurilor vorbite aici aparțin familiei chino-tibetane și reprezintă a doua cea mai numeroasă limbă din lume ca vorbitori nativi.
Cultura băștinașilor a fost în mare măsură influențată de cea chineză în Nord și de cea indiană la Sud. Așa au stat lucrurile cu Cambodgia, Thailanda, Malaezia și Laos, țări inrâurite puternic de ideile, conceptele, dialectele din subcontinentul Indian. În schimb cultura din Vietnam a suferit influențe chinezești, apoi franțuzești. Treptat, stilul de viață occidental, atât de diferit de cel al localnicilor, a contribuit la modelarea comportamentului păturei îmbogățite, mai ales a tineretului din centrele urbane.
Religiile practicate în Indochina diferă foarte mult în funcție de țară. În Malaezia, religia oficială este Islamul și aproximativ 61% din populație se declară musulmană. Vietnamezii în procent de 45 la sută practică un cult indigen și cca. 30 % pretind că nu se identifică cu concepții spirituale ceva anume. Budismul este religia majoritară practicată în Cambodgia, Myanmar și Thailanda.
Pornind de la un film celebru
Demult avem în plan o excursie temeinică în Indochina, însă alte rute s-au tot băgat în față. Totul a pornit de la un…film vechi, o peliculă celebră acum aproape trei decenii. Este vorba de „Amantul” („The Lover”), care a obținut mai multe distincții cinematografice importante și a făcut încasări substanțiale. L-am vizionat de mai multe ori, atât la cinema, cât și pe DVD, fiind încântat de ceea ce am văzut: Indochina. Cu peisaje mirifice, culturi de orez pe terase muntoase, oamenii aceia care mișună în permanență, agili, mici de statură, bruneți – sunt excluse…blondele – veșnic având pe cap tradiționalele pălării țuguiate din paie.
Este o poveste romantică, ecranizare a romanului biografic al celebrei scriitoare Marguerite Duras, câștigator al „Premiului Goncourt” în 1984. Regia îi aparține lui Jean-Jacques Annaud, în distribuție apărând ca actori principali cvasi-necunoscuții Tony Leung Ka Fai și Jane March, capul de afiș reprezentându-l naratoarea, nimeni alta decât celebra Jeanne Moreau.
Acțiunea se petrece în Indochina franceză, mai precis în Vietnam, cam prin 1929. Personajul principal, o adolescentă săracă, se întoarce în Saigon pentru a-și continua studiile. Pe drum cunoaște un chinez bogat, puțin mai în vârstă. Acesta se oferă să o ducă cu propria limuzină și între ei apar primele semne de atracție. În zilele următoare continuă să se întâlnească, numai că relația lor trebuie să râmână secretă, pentru că tânărul înstărit nu are voie să ia în căsătorie – deși ar vrea – pe cineva din afara castei lui. Sunt prejudecățile perioadei. Relația celor doi este privită de mama tinerei ca o bună oportunitate de parvenire, dar fata refuză să profite. Totuși, continuă idila până ce iubitul urmează fără să vrea tradiția familiei și se însoară cu o chinezoaică cu stare. Fata săracă se întoarce în Franța, punând capăt acestei relații fără viitor. Cei doi se vor reîntâlni surprinzător după mulți ani, demonstrând că, totuși, dragostea lor nu a murit…
Melodrama e convențională, prestația actorilor bună. Însă pe mine m-au încântat, cum spuneam, acele locuri atât de aparte pentru un est-european. Când am vizionat prima dată filmul nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge cândva acolo. Dar soarta m-a ajutat. De fapt, „M-am ajutat singur”, cum spun plastic yankeii. (Va urma)
Horia C. Deliu
