„Crezul pentru care m-am jertfit/ Cerea o viață grea și-o moarte de martir.”- Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 Sângerei, Bălți, R. Moldova – 18 februarie 1952, Târgu Ocna)
Anual, în data de 18 februarie, la Biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” are loc o slujbă de comemorare închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor deţinuţilor politici din temniţa de la Târgu Ocna, eveniment sub organizarea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului şi a Fundaţiei „Profesor George Manu”. Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în anul 1991, fiind organizată de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România care s-a implicat și în organizarea slujbei de înmormântare pentru toți deținuții din gropile comune.
Anul acesta s-au împlinit 67 de ani de la moartea în închisorile comuniste a tânărului basarabean Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor”, cum l-a numit părintele Nicolae Steinhardt. Sfânt despre care am aflat anul trecut când președintele Asociației „Calea Neamului”, dr. Mihai Tîrnoveanu, tocmai pentru a-l face cunoscut, a propus comemorarea lui la Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Târgu Secuiesc. Eveniment care a avut loc și la care pe lângă enoriașii din parohie, au participat și membri ai Frăției Ortodoxe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, și relatat în paginile Mesagerul de Covasna în 21 februarie 2018. Tânărul basarabean Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist luptând pentru apărarea credinței ortodoxe și a neamului românesc, după ce în toamna anului 1941, a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică. Avea doar de 20 de ani și era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași.
Curtea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena, aflată în imediata vecinătate a temniţei de la Spitalul penitenciar din Târgu Ocna, era invadată de lumina soarelui care atenua cumva sentimentul apăsător că ești atât de aproape de locul în care cu ani în urmă au avut loc orori care au dus la moartea semenilor tăi. Peste 300 de persoane au participat la Sfânta Liturghie de dinaintea slujbei de pomenire care a fost oficiată de un sobor de preoţi condus de Părintele Protopop de Oneşti Ioan Bărgăoanu.
La troița ridicată în memoria eroilor și martirilor din închisorile comuniste, pe locul unde a existat o groapă comună, s-au depus flori și s-au aprins lumânări în semn de cinstire pentru jertfa lor, dar am văzut și lacrimi care au stropit din belșug mormântul. Lacrimile acelea vor urca la cer și le vor întări convingerea că jertfa lor nu a fost în zadar și le vor da puterea să se roage pentru izbăvirea neamului românesc, așa cum și noi ar trebui să ne amintim, măcar din când în când, să ne rugăm și pentru ei, și pentru țară. Acatistul citit de duhovnicul Mănăstirii de la Dumitrești, și mai ales cuvântarea rostită de părintele Amfiloaie, a produs și tulburare dar și trezvie în sufletele celor care cu smerenie înălțau în gând o rugăciune, aprindeau o candelă, ori depuneau o coroană, așa cum au făcut cei veniți pe „Calea Neamului” alături de dr. Mihai Tîrnoveanu.
Astfel de locuri au darul de a întări credința și a reda încrederea în forțele proprii, de a te îndemna la unitate, căci înțelegi că unitatea națională este singura măsură de a rezista în aceste vremuri de mare tulburare spirituală și națională.
Așa cum spunea și părintele Amfilohie, duhovnicul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la Diaconeşti, jud. Bacău, într-una din conferințele domniei sale:
„Dacă nu simţi Ţara ca fiind darul lui Dumnezeu, cum a spus şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare – „Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor” (Barbu Ştefănescu Delavrancea – Apus de soare) –, nu facem nimic, nu mişcăm pe nimeni în jurul nostru. (…) Dacă astăzi nu vom avea o jertfă pe măsura înaintaşilor noştri, nu vom schimba nimic. Din păcate, însă, astăzi foarte greu se trezeşte în om sentimentul frăţietăţii, al smereniei, sentimentul sacrificiului. (…) Se atacă credinţa, se atacă Biserica, preotul, personalităţile noastre de toată frumuseţea şi adâncimea, şi noi stăm nepăsători? E nevoie de jertfă, de frăţietate, de participare, de înrâurire sufletească. Trebuie să ne pese. Şi mai sunt oameni cărora le pasă, iar cei cărora le pasă trebuie să se adune, nu se poate altfel…Victoria creştină nu este ca o victorie lumească. Dumnezeu nu a învins lumea ca un mare comandant, ca un mare luptător, ci printr-un act de smerenie. Aşadar, să ne smerim şi noi”! „Ceasul de față cere un timp de jertfă în chip smerit!”
Ascultându-l cu atenție pe Părintele Amfilohie, ucenic al părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Negru Vodă, mi-am amintit de un citat al lui Valeriu Gafencu: „Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească. Căci unul singur e drumul care duce la Înviere: Golgota, jertfa de bună voie pentru Iubire şi Adevăr”.
Dar câți dintre noi suntem în măsură să răspundem acestei chemări, să lăsăm tot și să urcăm Golgota neamului fără a renunța la prima încercare? Câți au puterea de a înfrunta cu seninătate răul care bântuie și pare că a cuprins întreaga lume în ghearele nemiloase ale deznădejdii? Până vom reuși să găsim un răspuns, vă invit să citiți cuvântul ÎPS Ioachim – Arhiepicopul Romanului și al Bacăului care deși nu a putut fi prezent la slujbă, a trimis prin părintele Valentin Băltoi, consilier cultural al Arhiepiscopiei, cuvântul său omagial, ascultat cu atenție de participanții prezenți la eveniment. Gânduri care emoționează, dar și evidențiază importanța acestei zile pentru memoria colectivă a neamului românesc.
„Astăzi la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, la împlinirea a 67 de ani de la nașterea în ceruri a celui numit de Nicolae Staindhart, Sfântul închisorilor, soborul preoților slujitori sub protia părintelui protoiereu Ioan Bârgăoanu, a pomenit în cadrul liturgic pe eroii ostași luptători români din toate timpurile, din toate locurile, care s-au jertfit pentru demnitatea și întregirea neamului, precum și pe toți cei care în perioada comunistă în lagăre și închisori au mărturisit credința în Dumnezeu. De asemena, cu câteva clipe în urmă a fost săvârșită slujba parastasului pentru cei care asemeni mucenicilor au îndurat frigul temniței, întunericul și singurătatea, chinurile și umilirea, batjocura și bestializarea, preferând să rămână liberi cu Iisus în celulă, decât prizonierii falselor idealuri, în afara ei.
Astăzi au fost pomeniți cei care au suferit în timpul regimului comunist pentru a împlini o datorie sfântă a unei generații ce gustă din fructul libertății pentru care Sfinții închisorilor s-au sacrificat și la care au visat privind în zare printre gratiile celulei în care au fost claustrați. În perioada comunistă a existenței acestui neam, nu doar Aiudul, Jilava, Pitești, Târgu Ocna, Tismana sau Miercurea Ciuc erau locuri ale terorii, ale fricii, ci țara întreagă devenise o temniță ale cărei ziduri erau însăși granițele ei. Aici au supraviețuit condamnații la ani grei de închisoare sau la moarte pentru un cuvânt, un crez sau o poezie. Aici s-au întâlnit cu Dumnezeu elitele spiritualității românești, pogorându-l pe Iisus în celulă și în sufletele celor ce împărtășeau aceleași supliciu. În mlaștina deznădejdii din închisoare, poezia a fost ca o oază de speranță, ca o evadare din celulă dincolo de pereții reci și neprimitori. Poezia țintuită în cătușe a devenit o stare către cer pentru obidiții veacului îmbrăcați în zeghe. Scrisă pe o bucată de sticlă, pe o tăbliță de lemn, pe un papuc sau pe o coajă de săpun, ea era memorată și transmisă ca o dulce alinare către sufletele libere ale deținuților. O poezie în care se revărsase tot geniul românesc, era percepută ca fiind un manifest și un balsam pentru rănile sângerânde.
Elitele intelectualității românești au rezistat în închisoare cu gândul la ideal, la cei rămași acasă și la Dumnezeu, căci despre Dumnezeu și credință vorbește poezia din carceră. Născută din suferința tinereții, poezia din celulă a devenit rugăciune, iar rugăciunea haină și hrană, mâncare și băutură, putere transfiguratoare. Gândul la Dumnezeu îi făcea pe deținuți să uite de durerile provocate de zalele de la picioare care le rodeau gleznele, iar celula devenea chilie în care Iisus fericea pe prigoniții pentru dreptate, îi întărea în credință și le îngrijea rănile mereu deschise ale demnității umane desfigurate de torționari.
Radu Gyr, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Sandu Tudor, Valeriu Gafencu sunt câțiva, poate cei mai cunoscuți dintre poeții care fără hârtie și creion au scris poemul unui neam în suferință, care au descris în vers viața unui sfânt al închisorilor care peste timp a trebuit să mărturisească asemenea mucenicilor din Sevastia încă o dată credința în Dumnezeu și iubirea de neam. Cu numeroase plăgi pe trup, martirii și-au așteptat cu seninătate moartea care i-au dezarmat și pe torționari. Trupurile lor se făcuseră cu adevărat locaș ale Duhului Sfânt, iar chipurile lor erau scăldate într-o lumină nepământeană izvorâtă din Hristos – Lumina lumii.
Jertfa martirilor din temnița comunistă și-a câștigat un loc bine definit între actele fundamentale care au contribuit la desăvârșirea realizării identității spirituale ale acestui neam. Acest eveniment desfășurat anual la Târgu Ocna, la data de 18 februarie, are darul de a aduce în actualitate jertfa nemuritoare a martirilor neamului, care au scris istoria demnității naționale câștigând libertatea unui popor îngenuncheat. Toate gropile comune în care trupurile prigoniților pline de stigmatele credinței au fost aruncate, au devenit o catedrală de unde s-au înălțat rugăciunile reînvierii neamului românesc.
Această catedrală este un simbol național, este chivotul sfânt în care Hristos încoronează cu cununa veșniciei pe martirii reuniți de aceleași idealuri. Este imaginea unei Românii răstignite care pentru a-și câștiga locul între statele lumii, a fost nevoită să-i sacrifice pe cei mai curajoși fii ai săi. Este catedrala speranței unui neam îngenuncheat la fundamentul căreia stă jertfa pentru demnitatea românilor de pretutindeni și din toate timpurile. Este cetate de apărarea a libertății naționale și catedrala jertfelor.
Aici la Târgu Ocna, deasupra gropii comune în care au fost aruncate trupurile deținuților, a fost ridicată o troiță spre veșnica aducere aminte și smerită recunoștință cu ceea ce au săvârșit cu gândul la Dumnezeu, martirii neamului. De altfel, monumentele funerare înălțate în fiecare comunitate și în proximitatea bisericilor, a cimitirelor sau la răspântia drumurilor, sunt mărturii a iubirii pe care generația de astăzi și românul de pretutindeni o manifestă față de cei care au murit pentru ca noi să ne putem mărturisi liberi credința străbună. Aceste monumente sunt argumentele care certifică faptul că nu i-am uitat pe cei care au ales să se sacrifice. Ele sunt puncte cardinale ale ființării noastre în timpul secularizat actual, când vocea conștiinței naționale nu ne va lăsa să uităm istoria jertfelnică a neamului. Numele martirilor încrustate pe această troiță de aici, în fața căreia astăzi s-au înălțat rugăciuni, și pe atâtea monumente care străjuiesc hotarele crezului și identității naționale, au fost, sunt și vor fi rostiți de preoți la fiecare liturghie, aducând înviere celor care, animați de aceleași idealuri, îi poartă în suflet ca pe icoane sfinte.
Această troiță ridicată în mod simbolic lângă biserică, și care poartă cu onoare numele nemuritoare ale martirilor sacrificați la Târgu Ocna, este contribuția smerită și plină de recunoștință a celor care astăzi înțeleg valoarea sacrificiului, al celor care au renunțat la toate pentru a primi totul. A fost înălțată lângă acest sfânt altar pentru ca sufletele celor martirizați să fie mângâiate de glasul liturghiei, dar și pentru a ne arăta nouă și generațiilor care vor urma, că martirii s-au jertfit cu gândul la Dumnezeu și că tot Lui i-au lăsat în grijă familiile și tot ce au avut mai scump. Acest monument să fie pentru noi o icoană a demnității românilor ce au rămas neîngenuncheați în fața morții. Să fie o candelă a cărei flacără mereu aprinsă se hrănește din recunoștința noastră trează și dorința de a păstra intactă moștenirea și amintirea lor. Această troiță va da mărturie generațiilor viitoare despre semnele răstignirii și reînvierii ce pot fi văzute pe trupul istoriei zbuciumate a neamului nostru românesc. Despre curajul celor al căror nume sunt încrustate la picioarele ei, și care ne spune că aici a trăit „un neam de sfinți și de eroi”.
În fața ei să îngenunchem și să înălțăm o rugăciune în încercare de a ne regăsi pe noi înșine, de a recupera istoria și a recupera timpul. Ridicarea unor astfel de monumente este un mod personal de a spune celor care și-au găsit liniștea în pământul împărăției Lui Dumnezeu, că nu i-am uitat și că le suntem recunoscători. Aici au fost înălțate astăzi rugăciuni de mulțumire și de sfântă pomenirea ale eroilor pe care cu onoare și mândrie îi purtăm în inimile noastre smerite. Am venit astăzi aici ca să le spunem martirilor neamului că România pentru care ei au murit are nevoie de rugăciunile lor, de ocrotirea lor și că noi, generația actuală, avem datoria nu doar de ale comemora periodic faptele, ci și de a lupta pentru păstrarea patrimoniului spiritual lăsat moștenire nouă de către ei.
Iubiții mei, să nu trecem în uitare istoria acestei țări și faptele uimitoare pe care eroii și martirii le-au așezat la edificiul său spiritual. Să nu uităm faptele celor care au dat sens și geniu acestei națiuni și care, sacrificând totul, au luptat pentru un ideal și ne-au lăsat moștenire o țară. Un român autentic își asumă istoria neamului său și se gândește cu recunoștință la cei care au făurit-o. Să nu ne dezicem de ceea ce suntem, să ne iubim țara, și să ne aducem contribuția la împlinirea și conservarea idealurilor pentru care au luptat martirii și eroii acestui neam.
Aducem mulțumiri, în această zi de sfântă sărbătoare, autorităților locale care au sprijinit această inițiativă, membrilor asociației foștilor deținuți politici, fundației George Manu, pelerinilor, preoților din protopopiatul Onești pentru recunoștința arătată înaintașilor, pentru dragostea și dăruirea lor, și tuturor celor care sunt alături de Biserica neamului în încercarea de a recupera memoria celor care au ctitorit această Grădină a Maicii Domnului care este România.
Hristos Domnul să primească rugăciunea pe care astăzi am înălțat-o pentru istoria și martirii acestui pământ binecuvântat, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, și să ocrotească România și pe români păstrându-i în unitate de neam și comuniune euharistică”. – ÎPS Ioachim – Arhiepiscopul Romanului și al Bacăului.
Mihaela Aionesei – Târgu Secuiesc
