Ion I.C. Brătianu s-a născut la 20 august 1864, în localitatea Florica, judeţul Argeş, fiind fiul lui Ion C. Brătianu, om politic, fruntaş al Revoluţiei de la 1848, al cărui nume este legat şi de alte mari evenimente din istoria României, precum Unirea Principatelor (1859) sau Independenţa de stat (1877).
A absolvit Colegiul „Sfântu Sava” din Bucureşti, apoi a urmat Şcoala de Drumuri şi Poduri din Paris, devenind în 1889, inginer, specialist în construcţia de căi ferate. Revenit în ţară, a lucrat ca inginer practicant la calea ferată Iaşi-Paşcani. Era pasionat de istorie şi deţinea una dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci personale din România.
Pregătit de tânăr pentru cariera politică, Ion I.C. Brătianu este ales deputat în 1895, pentru ca în 1897, la vârsta de 33 de ani, să fie numit ministru al Lucrărilor Publice în guvernul prezidat de D.A. Sturdza, calitate în care acordă o atenţie specială construcţiei de căi ferate, conform volumului „Ion I.C. Brătianu” (autor Ioan Scurtu, Ed. Museion, Bucureşti, 1992). Aceeaşi funcţie îi este încredinţată şi în 1901. A fost, de asemenea, ministru al Afacerilor Străine (1901-1904, 1916, 1916-1918, 1927), ministru de Interne (1907-1908, 1909, 1910, 1923-1926), ministru de Război (1914-1916, 1922), ministru de Finanţe (1922-1926), conform dicţionarului „Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
La 11/24 ianuarie 1909, în urma Congresului Partidului Naţional Liberal, care a avut loc în sala Eforiei din Bucureşti, Ion I.C. Brătianu devine preşedintele acestui partid, funcţie pe care o va deţine până la moartea sa, în 1927. În perioada preşedinţiei lui Ion I.C. Brătianu, Partidul Naţional Liberal a rămas un partid unitar, cunoscând numai sciziuni minore, comparativ cu cele înregistrate înainte de 1908 şi după 1927.
Ion I.C. Brătianu avea să conducă guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioadele 1908-1909, 1909-1910, 1914-1916, 1916-1918, 1918-1919, 1922-1926 şi în 1927. Este cel care a iniţiat reforma agrară şi reforma electorală. Instalarea, la 4 ianuarie 1914, a guvernului condus de Ion I. C. Brătianu a declanşat acţiunea practică de legiferare a reformelor, care va fi amânată însă ca urmare a izbucnirii Primului Război Mondial.
După preluarea puterii, în ianuarie 1914, Ion I.C. Brătianu face ca diplomaţia românească să încline tot mai mult spre Antantă, văzând în aceasta calea spre satisfacerea dezideratului unităţii statale, se arată în volumul „Istoria României în date” (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). După moartea regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914), Ion I.C. Brătianu va deveni, în perioada domniei regelui Ferdinand I (1914-1927), o figură centrală a vieţii politice.
În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, problema dotării armatei române l-a preocupat îndeaproape pe Ion I.C. Brătianu, care a preluat şi conducerea Ministerului de Război. „Ion I.C. Brătianu îşi urma neclintit planul său vizând intrarea în război la momentul oportun şi după luarea tuturor măsurilor de prevedere necesare pentru reuşita acţiunii, care trebuia să ducă la făurirea statului naţional unitar” („Ion I.C. Brătianu”, Ed. Museion, Bucureşti, 1992). El declara, astfel, la 20 mai 1915: „Consider că nu pot să-mi angajez ţara în luptă fără a-mi garanta dinainte viitorul”. În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.
În 1917, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu considera că nu trebuie aşteptat sfârşitul războiului pentru ca cele două reforme, agrară şi electorală, să fie înscrise în Constituţie. Astfel, în 1917 au avut loc la Iaşi dezbaterile parlamentare privind revizuirea Constituţiei în vederea realizării celor două reforme.
La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, a venit la putere un nou guvern condus de Ion I.C. Brătianu, acesta fiind primul guvern al României în care erau reprezentate toate provinciile istorice. În plan intern, guvernul a iniţiat înfăptuirea reformei agrare, prin decretele din 15/28 decembrie şi 16/29 decembrie 1918, în temeiul cărora se trecea la exproprierea pământului moşierilor în vederea împărţirii acestuia la ţărani. Pe plan extern, principala preocupare a lui Ion I.C. Brătianu a fost recunoaşterea, prin tratate, a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
„Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I.C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor patru regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi din cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice şi ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă Constituţie. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se afla în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică începută la 1848″, scrie istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” (reeditată de Editura Humanitas, Bucureşti, 1992).
În litera ei, Constituţia din martie 1923 a fost una dintre cele mai avansate legi fundamentale din Europa acelei perioade, arată prof. Ioan Scurtu în lucrarea sa amintită mai sus. Între marile realizări ale guvernului Ion I.C. Brătianu din perioada 1922-1926 se mai numără legislaţia administrativă, economică, cea privind cultele, învăţământul, sănătatea, justiţia. Un nou guvern liberal prezidat de Ion I.C. Brătianu s-a constituit la 22 iunie 1927.
La 7 iunie 1923, Ion I.C. Brătianu a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A murit la 24 noiembrie 1927, la Bucureşti şi a fost înmormântat în necropola Brătienilor de la Florica.
AGERPRES
Sursa foto: (c) Lecția de istorie/facebook.com
