Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus, azi Avram Iancu, judeţul Alba – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criş, judeţul Hunedoara), avocat, este cel mai mare erou naţional al românilor din Ardeal, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 în Transilvania.
Avram Iancu s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, judeţul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomeneşte din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox şi ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812.
Gheorghe Iancu a avut şapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram şi Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.
Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor şi va moşteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca şi toţi străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca şi aceştia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuţiilor sale venea în contact cu autorităţile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan şi pe Avram.
Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 şi va ajunge preot ortodox.
Avram Iancu, viitorul erou naţional, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menţionată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireşelor”. Ţinând cont că în munţi cireşele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.
Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată şi nu a avut urmaşi direcţi. Unele surse de informare spun că ar fi avut în tinereţe, în timpul revoluţiei paşoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puţin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculaţii, făcute de diverşi autori din varii motive.
Copilăria
Despre copilăria lui Avram Iancu s-au păstrat foarte puţine informaţii. Amintirile rămase în conştiinţa moţilor săi îl arată însă ca pe un copil vioi şi vesel, plin de spirit, dar cu caracterul şi temperamentul singular al moţilor, gânditor şi scurt la vorbă, cu inima nobilă şi sinceră. A îndrăgit de mic muzica şi cântatul şi ştia să cânte frumos din gură, din frunză, tulnic, fluier, violină şi flaut.
Şcoala
Şcoala Avram Iancu o va începe în sat. Dascăl i-a fost Mihai Gomboş, iar şcoala era la marginea crângului „Târsa”. După ce a învăţat o vreme în Vidra de Sus, Avrămuţ a fost trimis de părinţi la şcoala primară din satul Neagra, unde a învăţat foarte bine.
Mai departe, Avram va urma cursurile şcolii din Câmpeni, unde dascăl îi va fi Mihai Ioanette. Va absolvi şcoala din Câmpeni la vârsta de 13 ani.
În anul 1837 este dat de părinţi la gimnaziul din Zlatna. Gimnaziul din Zlatna era şcoală maghiară, dar neexistând şcoli româneşti, Avram Iancu trebuie să o urmeze pe aceasta, ca fiind singura existentă în zonă. Profesorii de aici sunt cu toţii preoţi romano-catolici, limba de predare e cea latină, iar Iancu se va trezi cu religia sa ortodoxă modificată în matricolă ca fiind greco-catolică. În anii următori va fi din nou trecut în scripte cu religie ortodoxă.
Avram Iancu trece cu succes examenele gimnaziului. Pe timpul studiilor la şcoala din Zlatna, Avram Iancu va da dovadă de sârguinţă excepţională (praestans), iar la toate cele patru materii predate va obţine nota cea mai mare (eminens).
Timp de patru ani Avram se va menţine printre primii elevi ai şcolii, cu excepţia anului trei, când va arăta un uşor regres, recuperat cu succes în anul următor. Profesorii săi îi apreciază râvna, dar şi calităţile intelectuale. Pe timpul şederii la Zlatna, tânărul Iancu a locuit la un oarecare funcţionar la oficiul minier, pe nume Wilhelm. Ca profesori i-a avut pe Iozephus Stanken (anul şcolar 1837-1838), Gregorius Iakabus (1838-1839) şi Ludovicus Kovács (1839-1840 şi 1840-1841).
Gimnaziul din Zlatna Iancu îl absolveşte la vârsta de 17 ani, cu rezultate foarte bune. La terminarea gimnaziului el este descris ca fiin un adolescent bine făcut, destul de înalt, cu bucle blonde şi ochii de culoare deschisă.
Avram Iancu este înscris apoi, în anul 1841, în clasa superioară de umanităţi la Liceul Piariştilor din Cluj. Tot aici va absolvi şi cele două clase de filozofie. Din certificatele cursului de filozofie reiese că tânărul moţ s-a menţinut printre studenţii buni la învăţătură. În primul an el se dovedeşte mai bun la matematică decât la filozofie, iar în al doilea an se arată a fi la fel de bun la fizică, ca şi la istoria universală. Religia o învaţă din nou cu preoţi catolici, şcoala fiind sub tutela acestora. Dascălii liceului piarist sunt pedagogi eminenţi, unii foarte erudiţi.
De câte ori poate, tatăl lui Avram îl vizitează la şcoala din Cluj. Judele din Vidra de Sus e descris ca fiind „om frumos, înalt, îmbrăcat în port românesc: cioareci de aba, pieptar cusut cu fir de aur, om ca de 50-51 ani.”
El se interesează de situaţia şcolară a fiului său şi e mulţumit văzându-i rezultatele bune la învăţătură.
După terminarea liceului, Avram va absolvi Facultatea de Drept din Cluj, în anul 1846.
Accesul persoanelor de origine umilă la funcţii mai înalte din birourile administraţiei fiscale era cu desăvârşire închis, chiar dacă reuşeau să urmeze cursurile şcolilor potrivite pentru astfel de funcţii. Iancu merge la Sibiu pentru a se angaja într-o funcţie administrativă şi se înscrie practicant la tezaurariatul ţării. Se va convinge rapid că nu este bine privit într-un mediu în care românii nu erau acceptaţi, astfel că în scurt timp, de doar câteva săptămâni, va trebui să renunţe la planurile sale de a deveni slujbaş al statului în acest domeniu.
Va putea să se angajeze doar ca şi cancelist la Tabla regească de la Târgu Mureş, pentru că era doar fiul unui iobag român. Aici el îşi va regăsi o bună parte dintre colegii pe care i-a avut la Cluj, dar şi pe alţii care absolviseră cu câţiva ani mai repede aceeaşi şcoală. Unii dintre ei îi vor fi alături în luptele din timpul revoluţiei de la 1848-1849. Din Munţii Apuseni îi regăseşte la Târgu Mureş pe Vasile Fodor, Amos Tordăşianu, Iosif Şuluţiu şi Dionisie Tobias; dintre juriştii braşoveni pe Ioan Secărianu, Vasile Lacea, Constantin Ioan şi Nicolae Gaetan; din zona Sibiului sunt Ioan Aldulescu, Iacob Bologa, Ilie Măcelariu, Ioan Pinciu, Petre Roşca, Ioan Balomiri; din Câmpie, de pe Mureş şi din nordul Transilvaniei vin Ladislau Basil Pop, Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Mărgineanu, Ioan Cergedi, Nicolae Pop Bota, Samuil Poruţiu, Ioan Oros Rusu, Florian Micaş, Petru Popoviciu, Vasile Vespremianu, Ladislau Buteanu, Ioan Suciu, Nicolae Bârlea, Mihai Bohăţiel şi alţii. În total 34 cancelişti români din două sute, câţi îşi desfăşurau activitatea în oraş.
Revoluţia–Lupta politică
În luna martie 1848, sosesc în Transilvania veştile despre revoluţia din Ungaria. Tinerii maghiari din Târgu Mureş, unde se afla şi Avram Iancu şi colegii săi, organizează o manifestaţie patriotică, pentru a serba proclamarea libertăţii. Canceliştii români sunt şi ei invitaţi la sărbătoarea maghiarilor, la care vor participa şi ei. Se redactează de către maghiari un memoriu, adresat împăratului austriac, prin care se cereau libertăţi pentru naţiunea maghiară din Transilvania. Nouă cancelişti români, printre care şi Avram Iancu, semnează şi ei acest memoriu, în acel moment ei crezând că libertatea maghiarilor va însemna libertate şi pentru români. În scurt timp ei se vor convinge că nu e aşa, revoluţionarii maghiari dorind libertatea numai pentru naţiunea lor şi unirea Ardealului cu Ungaria. Canceliştii români se vor delimita de memoriul pe care l-au semnat împreună cu maghiarii, afirmând dorinţa ca şi naţiunea română să beneficieze de libertăţi egale cu ale maghiarilor din Transilvania.
La 26 martie 1848, în casa lui Avram Iancu din Târgu Mureş va avea loc o discuţie a tinerilor români cu Nicolae Bârle, care tocmai sosise de la Blaj şi aducea informaţii despre discuţiile purtate acolo, în legătură cu drepturile pe care le cere naţiunea română. Ca urmare, tineretul român propune o nouă întâlnire la Blaj, în duminica Tomii.
Avram Iancu, însoţit de Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruţiu şi Florian Micaş, pornesc spre Blaj, unde ajung la 1 aprilie, şi participă la imediat la o consfătuire politică. De aici, Iancu pleacă în munţi, unde ajunge la 6 aprilie 1848. În această zi el se află deja la Câmpeni, judeţul Alba, iar în zilele următoare participă la întrunirile convocate de cei doi fruntaşi ai moţilor, preotul Simion Balint şi avocatul Ioan Buteanu. Se convoacă adunări ale poporului la Abrud, Câmpeni şi Bistra, dezbătându-se punctele programatice care urmau să fie cuprinse într-un memoriu adresat guvernului. Iancu a adus acestor adunări informaţiile discutate la întrunirea politică de la Blaj, la care participase cu câteva zile înainte.
După aceste întruniri, Iancu porneşte împreună cu popa Balint prin satele situate mai sus de Câmpeni, pentru a informa populaţia şi a o convinge de necesitatea acţiunii politice. Iancu va întâmpina însă rezistenţă din partea oamenilor de aici, pentru că tatăl său fiind angajat al stăpânirii, locuitorii se temeau de o provocare. Cu sprijinul preotului Balint, şi al propriului talent oratoric, Iancu va obţine în curând susţinerea populaţiei din munţi, care îi acordă încredere totală. Din acest moment, datorită influenţei pe care şi-o câştigă asupra populaţiei din munţi, Avram Iancu intră în atenţia autorităţilor, fiind considerat un agitator periculos. Pentru a-l scoate din mijlocul oamenilor pe care îi influenţa, autorităţile, cu sprijinul preşedintelui Curţii de apel, îl invită pe Avram Iancu la Târgu Mureş, cu intenţia secretă de a-l aresta. Iancu a plecat imediat la Târgu Mureş, însă nu a fost arestat, întorcându-se foarte repede în munţi. Prietenul său, Florian Micaş, va fi arestat însă doar câteva zile mai târziu.
Această călătorie rapidă la Târgu Mureş l-a pus la curent pe Iancu cu noile evoluţii ale situaţiei politice, pentru că la întoarcerea în munţi a făcut un scurt popas la Blaj, unde a stat de vorbă cu fruntaşii românilor. După această nouă întâlnire de la Blaj, cererile fruntaşilor români din munţi vor fi din ce în ce mai vehemente, cerând ştergerea de îndată a iobăgiei, reprezentarea românilor în dieta ţării, proporţional cu numărul lor, şi recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică, printr-o adunare naţională.
Următoarea adunare naţională românească de la Blaj, programată să aibă loc la 30 aprilie, a fost oprită de guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki. Acesta ceruse episcopului român să lase numai pe câţiva clerici români să se întâlnească, conducătorii laici ai românilor urmând să se întrunească altă dată. În acelaşi timp, episcopului român Lemeny i se cerea să plece în munţi, pentru a-i calma pe moţi şi a-i opri să se mai întrunească în număr mare.
Sfatul tineretului român, având în frunte pe Iancu şi pe Papiu-Ilarian, decide să nu ţină cont de interdicţia contelui Teleki, iar adunarea de la Blaj să aibă loc aşa cum a fost planificată iniţial, pe data de 30 aprilie 1848.
Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848, a avut loc într-o atmosferă încărcată, pentru că guvernul luase toate măsurile posibile de a împiedica pe români să participe la această întrunire. Episcopul Lemeny interzisese clerului să ia parte la adunare. Cu toate piedicile puse de guvern, mari mase de ţărani participă la această adunare. Avram Iancu, însoţit de Ioan Buteanu şi de cca 2.000 moţi, soseşte la adunare în jurul orei zece dimineaţa. Cu toate că această adunare fusese interzisă de autorităţi, fruntaşii românilor încep să formuleze revendicările româneşti, cerând desfiinţarea iobăgiei, eliberarea lui Florian Micaş, arestat pe motive politice la Cluj, şi anunţă că prezenţa comisarilor guvernului şi a armatei nu îi intimidează şi că sunt hotărâţi să îşi câştige drepturile solicitate. Consfătuirea a fost prezidată de Simion Bărnuţiu, care sosise la Blaj în după amiaza zilei de 30 aprilie.
Reprezentanţii guvernului, care doreau să ia cuvântul pentru a citi ordinul de dizolvare al adunării, nu au mai putut lua cuvântul, mai mult, au fost nevoiţi să elibereze lui Iancu, Buteanu şi Papiu-Ilarian certificate de bună purtare, pentru că întrunirea a decurs civilizat şi fără violenţe.
La 1 mai 1848, moţii pleacă spre casă împreună cu Iancu. Ajuns în munţii săi, Iancu, împreună cu Clemente Aiudeanu, începe pregătirile pentru următoarea adunare de la Blaj, care va avea loc la 3/15 mai 1848. Cei doi vor străbate neîncetat satele moţilor, organizându-i şi convingându-i să participe la următoarea adunare naţională românească.
După întoarcerea de la adunarea din Duminica Tomii de la Blaj, moţii refuză să mai lucreze ca şi iobagi. De asemenea, refuză să mai plătească taxele urbariale. Din cauza acestei stări de spirit îngrijorătoare pentru autorităţi, şpanul Lázár merge personal în munţi pentru a se informa asupra situaţiei.
La 5 mai 1848 el încearcă să le vorbească fără succes moţilor din Vidra de Sus, îndemnându-i să continue lucrul, dar nu este ascultat. Şpanul va întocmi un raport pe care îl va înainta superiorilor săi, iar aceştia, îngrijoraţi de tulburările raportate printre moţi, vor cere guvernului măsuri drastice, inclusiv pază înarmată şi arme, pentru a împiedica pe moţi să participe la următoarea adunare naţională de la Blaj. Avram Iancu câştigase o atât de mare influenţă între moţi, încât la un moment dat poate să îi spună unui reprezentant al autorităţilor „că nici opt regimente nu ar fi în stare să ţină rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”
Încă înainte de adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, în Munţii Apuseni se va institui starea de asediu. Cu toate acestea, Avram Iancu şi toţi fruntaşii români din munţi, însoţiţi de cca 6.000-10.000 moţi, organizaţi milităreşte, vor porni spre Blaj pentru a participa la adunarea naţională.
La 3/15 mai 1848, sosirea lui Iancu, în fruntea miilor de moţi disciplinaţi milităreşte, va produce un mare entuziasm. Adunarea a fost prezidată de episcopul ortodox Andrei Şaguna şi de cel greco-catolic Ioan Lemeni. Zecile de mii de ţărani adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj vor asculta cu însufleţire cuvântările fruntaşilor români, ardeleni sau de peste munţi, printre care s-au numărat Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Ioan Buteanu, Alecu Russo şi alţii. Alexandru Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite, a fost şi el prezent la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848. În urma discuţiilor, s-a redactat o adresă către guvern prin care se cerea din nou eliberarea lui Florian Micaş, dar şi un memoriu prin care se solicitau drepturi pentru naţiunea română din Transilvania.
Memoriul a fost expediat imediat prin două delegaţii desemnate de adunarea naţională, o delegaţie ducând o copie a memoriului la Viena, pentru a-l prezenta împăratului austriac, iar cealaltă delegaţie ducând revendicările românilor la dieta de la Cluj, pentru ca aceasta să dezbată cererile poporului român, formulate pe Câmpia Libertăţii.
Delegaţia trimisă la dieta din Cluj se va întoarce curând cu un rezultat dezamăgitor. La 29 mai 1848, dieta din Cluj, alcătuită majoritar din nobili de origine maghiară, a decretat unirea Trasilvaniei cu Ungaria, fără a lua măcar în seamă memoriul înaintat de români. Nici o altă intervenţie ulterioară, făcută de diverşi fruntaşi români, nu va reuşi să schimbe atitudinea autorităţilor, maghiare de această dată. Guvernul de la Cluj decretează în aceste condiţii dizolvarea comitetului naţional român de la Sibiu, ameninţând cu aspre pedepse pe cei care ar îndrăzni să se mai întrunească de acum încolo.
În aceste zile va avea loc masacrul de la Mihalţ, când trupele de grăniceri secui deschid focul asupra iobagilor români, care ocupaseră cu forţa o bucată din moşia nobilului local. A fost momentul în care Avram Iancu decide să plece din nou în munţii săi şi să adune moţii, pentru a răzbuna victimele române de la Mihalţ. Cu greu reuşesc Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu să îl convingă pe Iancu să nu ia această măsură. Iancu renunţă oftând: „Dacă este aşa, ascult de domnia-voastră, dar să ţie minte secuii!”
Poate că George Bariţiu a crezut că a reuşit să îl potolească pe Avram Iancu, dar acesta din urmă pleacă la 5 iunie 1848 din Sibiu, hotărât să organizeze o rezistenţă armată în munţi.
La 6 iunie, Avram Iancu vorbeşte populaţiei din Bucium Cerbu, împotrivindu-se unirii Ardealului cu Ungaria şi arătând cele petrecute la Mihalţ. Moţii ştiau deja de masacrul de la Mihalţ, atmosfera fiind tensionată în urma acestui eveniment nefericit. Alte zvonuri referitoare la abuzurile soldaţilor secui au făcut ca sângele să fiarbă în vinele moţilor, agitându-i puternic. În 7 iunie, Avram Iancu adresează unor diverşi reprezentanţi ai autorităţilor apeluri de a nu permite militarilor secui să se apropie de zona montană, pentru a nu provoca şi mai mult pe moţii deja foarte agitaţi. Tot pe 7 iunie, Iancu este denunţat autorităţilor ca trădător de ţară (maghiară) de către protopopii români Ioan Moga, Ioan Panovici şi Petru Bădilă, precum şi de către Paul Dunca şi Nicolae Avram Penciu. Cu aceştia Avram Iancu avusese cu puţin timp înainte o altercaţie dură, la Sibiu, ei fiind membri ai comitetul naţional român, dar care doreau unirea Transilvaniei cu Ungaria. Opunându-se lor, Iancu îşi atrăsese ura din partea acestora.
În primele zile din luna iunie 1848, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor maghiare aflate în munţi pentru a cerceta starea de spirit a moţilor, într-o zi de târg, la Câmpeni, Avram Iancu îi îndeamnă pe moţii aflaţi acolo în număr neobişnuit de mare, să se înarmeze pentru a se putea apăra la nevoie, dar să nu ameninţe nimeni şi să nu se răscoale. Înarmarea poporului o îndeamnă pentru că toate popoarele din Europa se înarmează pentru a-şi câştiga libertatea.
Din această zi, Avram Iancu va fi singura persoană de care vor asculta moţii cu toată încrederea. O convocare a cetelor înarmate de moţi a fost stabilită de Iancu pentru data de 17 iunie, la Câmpeni. Adunarea a avut loc, dar oamenii au venit neînarmaţi. Pe 18 iunie s-a publicat de către guvernul maghiar desfiinţarea iobăgiei, iar o comisie a acestuia s-a deplasat la Câmpeni pentru a se convinge de starea de spirit a moţilor. Iancu a mulţumit comisiei guvernamentale în numele ţăranilor români, dar a declarat în plus că toate proprietăţile camerei regale, aflate în acel domeniu, sunt proprietatea moţilor, care le-au stăpânit dintotdeauna, şi că ei vor căuta dreptatea în justiţie.
În 19 iunie se răspândeşte în Ţara Moţilor zvonul că pe drumul dinspre Albac înaintează secui înarmaţi, astfel că Avram Iancu porunceşte ca moţii să se înarmeze, pentru a se apăra. A doua zi Iancu ordonă concentrarea combatanţilor şi pe 21 iunie porneşte spre Câmpeni cu moţii săi înarmaţi. Pe drum, zvonurile neconfirmându-se, cetele se opresc. Manevra de înarmare şi de marş a fost un bun exerciţiu militar pentru miliţiile româneşti şi a dat încredere în forţele proprii viitorilor combatanţi. A fost de fapt un exerciţiu masiv de mobilizare a combatanţilor români.
La 23 iunie 1848 se aflau în munţi 200 soldaţi imperiali şi 300 de secui, care sprijineau desfăşurarea Anchetei Kozma. Fruntaşii români sunt convocaţi în faţa unei comisii, dar când se prezintă de bună voie în faţa ei, sunt arestaţi. Sunt astfel întemniţaţi Teodor Teoc, Ioan Dandea, Ioan Corcheş, Ioan Patiţia şi alţii. Nicolae Corcheş a reuşit să fugă, iar Avram Iancu a refuzat să se prezinte.
La mijlocul lunii august 1848 Iancu e silit să se ascundă în pădurea de fag din zona Vidrei de Sus, pentru a scăpa de poterele trimise să îl aresteze. Chiar dacă a stat ascuns în munţi, activitatea sa revoluţionară nu s-a oprit, el purtând corespondenţă cu fruntaşii români şi comunicând cu masele de oameni, chiar până la distanţe mai mari, în Zarand.
În septembrie 1848 are loc o nouă adunare naţională la Blaj. Axente Sever a profitat de tulburarea produsă de mulţimea de români din zona Sibiului, care la finele lunii august a eliberat deţinuţii politici români. Pe acest fond, el a strâns o trupă de 500 tineri, i-a înarmat şi a pornit spre Blaj. Trupa a sporit pe drum cu mulţi alţi recruţi, astfel că trupa iniţială de 500 oameni soseşte la Blaj pe data de 14 septembrie cu un efectiv de 2.000 combatanţi. În termen de opt zile la Blaj s-au adunat 60.000 români pe Câmpia Libertăţii, pentru a treia adunare naţională. În dimineaţa de 21 septembrie ajunge la Blaj şi Avram Iancu, în fruntea a 6.000 moţi înarmaţi. Comisarul maghiar Vay a încercat să mituiască pe Ion Buteanu, Axente Sever şi Iovian Brad pentru a împrăştia pe români. A fost tratat cu un refuz ferm de către aceştia. Comisarul a rămas impresionat, după cum singur relatează, până la adânci bătrâneţi de privirea ameninţătoare a lui Avram Iancu, care s-a pronunţat la această adunare naţională în favoarea apărării cu orice preţ a pretenţiilor româneşti.
A treia adunare naţională de la Blaj a confirmat cererile formulate de români la adunarea din 3-5 mai 1848, ţinută tot la Blaj, cerând în plus formarea unei gărzi naţionale româneşti înarmate, similară cu garda naţională maghiară care fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac. Procesul verbal al adunării a fost semnat şi de Avram Iancu. La 30 septembrie Iancu pleacă cu moţii săi înapoi în munţi.
Începerea ostilităţilor
La 10 octombrie Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, publică la Pesta o proclamaţie „către poporul valah”. Tonul său este ameninţător, în urma victoriei armatei maghiare împotriva sârbilor răsculaţi. Proclamaţia către români cere acestora ca în opt zile să revină la ordine şi la supunerea autorităţilor maghiare revoluţionare care le înlocuiseră pe cele imperiale austriece şi se încheie astfel:
„Altminteri, pe Dumnezeu din ceruri, care apără dreptatea, capetele vinovaţilor vor suferi severitatea neînduplecată a legii. Viteaza noastră armată, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent de trei ori vai de toţi instigatorii. Ar fi fost mai bine să nu vă fi născut, deoarece nimeni nu va avea parte de milă şi indulgenţă. Dar şi până atunci s-a dat ordin poporului maghiar şi secuiesc să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi. Ungurii şi secuii să se ridice în masă, exterminând pe toţi trădătorii şi rebelii neascultători. Cui i-e dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt al îndemnului binevoitor, altfel va plăti scump. I se va lua pământul, pentru a fi împărţit între fiii credincioşi ai patriei, iar el va muri în spânzurătoare sau de focul armelor. Păziţi-vă, de aceea, fraţi români, şi nu vă atrageţi urgia pedepsei!”
Proclamaţia lui Kossuth a declanşat o reacţie puternică între români. În loc să depună armele, românii trec la dezarmarea maghiarilor, folosindu-se de un ordin al comandamentului militar austriac. Ţăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceştia nu o fac, au loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe oraşe din Transilvania sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morţi şi răniţi din ambele tabere.
Primele confruntări
Între 22-24 octombrie 1848 are loc măcelul de la Zlatna, provocat de administratorul Nemegyei. Românii conduşi de Petru Dobra au cerut gărzii maghiare din oraş să se predea. Administratorul a pretins că o va face, dar a ordonat prin surprindere foc asupra românilor. Câţiva români au căzut ucişi, restul au fugit, doar pentru a se reorganiza şi a năvăli asupra oraşului. A urmat masacrarea maghiarilor surprinşi în oraş şi care fugeau din acesta. Masacrul a încetat numai când Avram Iancu a aflat de cele ce se întâmplă şi a trimis proprii combatanţi la Zlatna pentru a stăvili furia românilor de acolo. La 26 octombrie el a mers personal la Zlatna şi a luat sub protecţia sa personală pe maghiarii supravieţuitori, pe care i-a trimis la Abrud spre a fi în siguranţă. Inamicii lui Iancu au încercat să îl facă răspunzător de acest masacru, nereuşind însă nimic. Legiunea din zona Zlatna nu era în subordinea lui Iancu, iar el încă nu devenise comandant-şef al miliţiilor româneşti.
La 19 octombrie secuii pornesc ofensiva pe mai multe direcţii. În unele lupte reuşesc să învingă armata imperială, inferioară numeric, şi să împrăştie miliţiile româneşti, inferioare ca dotare. Simultan cu operaţiunile secuilor, comandamentul austriac a convocat la Alba Iulia toţi comandanţii români de legiuni de la nord-vest de Sibiu, pentru a le comunica planul de operaţii imperial, pentru o ofensivă pe direcţia Cluj. La 6 noiembrie soseşte în zona de operaţii legiunea din Hunedoara, 4.000 combatanţi conduşi de prefectul Solomon şi Legiunea din Sebeş, 8.000 lăncieri conduşi de prefectul Marţian Popovici. În această vreme Avram Iancu aşteaptă la Teiuş cu 4.000 de moţi şi locuitori din zona Alba Iulia. În total se vor aduna până la urmă 25.000 lăncieri pe malul drept al Mureşului. Pe malul stâng opera Axente Sever cu oamenii săi.
La 8 noiembrie 1848 este luat fără luptă oraşul Aiud, pe care gărzile naţionale maghiare îl părăsiseră. Civilii maghiari s-au predat imediat, căpitanul imperial Gratze le-a acceptat cererea de predare, raportând şefilor săi că românii „înfuriaţi peste orice măsură” au putut fi ţinuţi în frâu numai datorită „admirabilului şi cavalerescului prefect Avram Iancu”, iar miliţiile româneşti au trecut până la urmă prin oraş „fără a se deda nici la cel mai neînsemnat exces”.
Trupele româneşti conduse de Avram Iancu înaintează pe malul drept al Mureşului până la Vinţul de Sus (azi Unirea, judeţul Alba), în timp ce cele ale lui Axente Sever înaintau în paralel pe malul stâng. Unele surse spun că românii ar fi găsit în sat cadavrele unor compatrioţi de-ai lor executaţi de unguri şi ca răzbunare au dat foc localităţii. Avram Iancu şi căpitanul Gratze spun că satul ardea înainte de a intra în el miliţiile române.
La 20 noiembrie căpitanul austriac Gratze începe cu maghiarii negocierile de predare a oraşului Turda. Populaţia maghiară, îngrozită de prezenţa legiunilor de lăncieri români, cer ca aceştia să nu fie lăsaţi să intre în oraş, ceea ce s-a şi întâmplat. Avram Iancu şi-a ţinut oamenii în tabăra aşezată pe malul drept al Arieşului şi nici o pagubă nu s-a produs populaţiei civile a oraşului. În acest timp, oraşul Cluj fusese ocupat de trupele imperiale conduse de vicecolonelul Urban şi generalul Wardener. Avram Iancu e invitat la Cluj de generalul Wardener, care îi dă misiunea de a însoţi cu lăncierii săi înaintarea trupelor imperiale spre Huedin şi Ciucea.
Pentru a îndeplini acest ordin, Iancu revine prin Turda la Câmpeni şi la 29 noiembrie e gata de marş, cu o trupă ce număra 1.500 moţi, dintre care 250 aveau puşti, iar restul lănci. La 4 decembrie a sosit în satul Săcuieni, având ataşat şi un ofiţer austriac, pe căpitanul Francisc Ivanovici, care se va remarca mai mult prin inactivitate în cursul anilor revoluţiei şi prin stânjenirea mişcărilor lăncierilor români. Planul de luptă prevedea un atac al moţilor, prevăzut pentru noaptea de 6/7 decembrie 1848, asupra avanposturilor maghiare din zona Poieni. Moţii urmau să fie sprijiniţi de trupe imperiale, dar un mic grup de lăncieri au dat peste un detaşament maghiar care umbla în sate după rechiziţii de furaj şi alimente. Acest grup a atacat trupa maghiară, distrugând-o aproape în totalitate, dar supravieţuitorii care au reuşit să scape au dat alarma în tabăra ungară, astfel că atacul de noapte nu a mai putut fi dat. Căpitanul Ivanovici a insistat ca atacul să fie dat, ceea ce s-a şi întâmplat, iar după o luptă de cca 3 ore, imperialii şi românii au fost siliţi să se retragă. Prin aceasta, drumul trupelor maghiare spre Huedin era deschis.
Iancu a fost nevoit să se retragă din faţa trupelor maghiare, iar la 10 decembrie a anuţat comandamentul austriac că trebuie să îşi lasă acasă lăncierii, din cauza lipsei de alimente şi a hainelor groase de iarnă. El a trimis alţi lăncieri în ajutorul austriecilor, care au sosit, în număr de 1.500 lăncieri şi 70 vânători, la 19 decembrie 1848.
De la Câmpeni, unde a ajuns după retragerea din decembrie, Iancu a plecat la Sibiu. Nu se ştie de ce el a făcut acest drum.
Încă din 23 decembrie 1848 Iancu a cerut generalului austriac Puchner să asigure cu alimente Munţii Apuseni, în vederea unei rezistenţe prelungite în caz de atac maghiar. Nu se ştie cum s-a încheiat acest demers. Iancu a mai cerut şi arme şi muniţie, pentru care i s-a cerut să se adreseze cetăţii Alba Iulia, însă cantităţile primite de români vor fi derizorii.
Iancu s-a întors la Câmpeni, continuând pregătirile pentru rezistenţă. Detaşamentul condus de Iosif Moga, care însoţea trupele imperiale în defileul Ciucea, a fost distrus şi împrăştiat de unguri şi pe forţele lui nu s-a mai putut conta.
În Ţara Moţilor a sosit în ianuarie 1849 Alexandru Golescu Albu, revoluţionar paşoptist din Muntenia. La venirea sa, s-a ţinut o întrunire la care pe lângă Avram Iancu au participat şi alţi fruntaşi transilvăneni. Atunci şi-a dat seama Iancu că politica paşoptiştilor români e greşită, pentru că se baza doar pe susţinerea austriecilor, în loc să se sprijine pe simpatia întregii Europe, aşa cum au reuşit să facă saşii ardeleni. Muntenii au cerut bani de la transilvăneni, pentru a publica în marile capitale europene memorii care să popularizeze cauza românilor. Iancu a contribuit cu o sumă de bani la acest demers.
După întrevederea cu revoluţionarii munteni, Iancu devine din ce în ce mai îngrijorat de soarta naţiunii române din munţi. El cere comitetului de la Sibiu informaţii, de care nu dispunea în munţi, privitor la situaţia inamicului şi chiar a armatelor imperiale, care deşi erau aliate, nu comunicau cu el. De asemenea, cere arme, pentru că luptătorii români din munţi abia dispuneau de 800 puşti. Nimic nu i s-a oferit din ceea ce a cerut, din cauza refugierii comitetului în Muntenia, sub presiunea armatei maghiare conduse de generalul Bem. La sfârşitul lunii martie doar, Iancu află despre proiectul de provincie autonomă pe care comitetul a cerut-o împăratului printr-o delegaţie.
La finalul lunii martie 1849 moţii se găseau împresuraţi în Munţii Apuseni de armatele maghiare. Trupele imperiale fuseseră aruncate dincolo de graniţele imperiului, în Moldova sau în Muntenia. Comitetul român de la Sibiu era ca şi desfiinţat şi în refugiu.
Războiul civil
În primăvara anului 1849 Kossuth lansează un nou apel către români de a înceta lupta şi de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu Ungaria, dar în termeni care nu îmbiau la pace. În acelaşi timp se înfiinţează aşa-numitele tribunale de sânge maghiare, care aveau rolul de a pedepsi de urgenţă, în maxim trei zile, pe românii suspectaţi de activităţi antimaghiare. Generalul Bem a încercat să se opună unor astfel de practici, oferind românilor o amnistie în termeni onorabili. Amnistia lui Bem nu va fi luată în seamă de autorităţile maghiare, astfel că 4.500-6.000 români au fost executaţi sumar de tribunalele de sânge. În aceste condiţii, rezistenţa lui Iancu în munţi devine şi mai puternică şi mai hotărâtă.
„Cetatea” din Munţii Apuseni era bine pregătită pentru apărare, folosind foarte riguros terenul muntos al zonei. Valea Arieşului era apărată de lăncierii conduşi de Simion Balint, drumul Zlatnei de cei ai lui Axente Sever, iar drumul Zarandului de cei ai lui Ioan Buteanu. Partea de vest a perimetrului defensiv se sprijinea pe munţii greu accesibili ai Bihorului. Acest sector va fi controlat de Iancu, din sediul său principal de la Câmpeni. Tot el va apăra comunicaţiile dinspre Cluj şi Huedin.
Primele confruntări cu trupele maghiare au loc încă de la începutul lunii ianuarie 1849. La 3 ianuarie 1849 o trupă de gardişti maghiari, susţinuţi de artilerie atacă satul Râul Călatei şi după o luptă de 4 ore cu românii localnici, distrug localitatea. Atacul maghiar nu fusese provocat de vreo acţiune românească ostilă.
La 1/14 februarie 1849 are loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar la 12 martie are loc a doua luptă de la Mărişel, soldată cu victoria românilor. Practic, din acest moment trupele maghiare vor încerca în mod repetat să străpungă apărarea românească din munţi, prin atacuri pornite din toate direcţiile. Luptele aveau loc foarte des, având loc în cele mai diferite zone, în funcţie de direcţia din care atacau trupele maghiare: dinspre Zarand, Huedin, Turda, Aiud etc.
În luna aprilie 1849 este trimis de către Kossuth în munţi deputatul maghiar de origine Ioan Dragoş, cu misiunea de a obţine de la Iancu încetarea ostilităţilor şi predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, înafară de un armistiţiu convenit pe durata discuţiilor. În acest moment, se pare că independent de misiunea lui Dragoş, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale, încălcând termenii armistiţiului.
Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu distrugerea totală a forţelor maghiare. Abia scăpat cu viaţă din bătălia de la Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forţe noi, pentru a se răzbuna. Va avea loc Bătălia de la Abrud (18 mai 1849)a doua bătălie de la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au scăpat cu viaţă foarte puţini combatanţi.
Hotărâţi să distrugă definitiv forţele române din munţi, în luna iunie 1849 maghiarii au lansat un nou atac, şi mai puternic, asupra Abrudului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, armata maghiară fiind din nou înfrântă, rămăşiţele ei fiind silite să se retragă.
După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge apărarea românească din munţi s-a schimbat în altă direcţie. Un atac puternic a fost lansat dinspre nord, din direcţia Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munţi.
În luna august revoluţia maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-ruseşti, luând sfârşit războiul civil din Transilvania.
După revoluţie
După revoluţie începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit pentru anchetă deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849 este chiar arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă cu masacrul garda austriacă.
În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primeşte pe români cu mare respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliţia din Viena şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram Iancu este expulzat din capitala austriacă. Neprimind medaliile imperiale, Iancu declara: „…eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea.”
La 12 aprilie 1852 a fost convocat oficial împreună cu Axente Sever şi Simion Balint pentru a i se înmâna de către guvernatorul Transilvaniei o recompensă bănească din partea împăratului Austriei pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste. Cei trei au hotărât să contribuie cu toţii la înfiinţarea unei societăţi literare române, având ca scop cultivarea limbii române. În acest scop au depus un capital de 2.500 florini la casa de păstrare din Sibiu şi au însărcinat cinci români de vază cu înfiinţarea acestei societăţi culturale. Nu se ştie însă nimic despre ce s-a întâmplat în acest sens.
Aflându-se la Sibiu, guvernatorul Transilvaniei i-a oferit lui Avram Iancu un post la Viena, plătit cu 2.000 florini sau unul la Sibiu, plătit cu 1.600 florini. I s-a mai oferit o subvenţie lunară de cca 800-1.000 florini, dar pe toate Iancu le-a refuzat. Nu vroia nimic pentru el, dorea doar să se acorde românilor drepturile cerute şi promise de Curtea austriacă.
Avram Iancu se va întoarce acasă în mijlocul poporului său din munţi, între moţi unde va rămâne până la moartea sa. Ultima parte a vieţii şi-o va petrece într-o stare de depresie profundă, probabil dezamăgit de faptul că după atâtea lupte şi jertfe de sânge poporului său nu i s-a făcut dreptate de către împăratul pentru care luptase. Afirmaţiile că ar fi fost nebun sunt cu totul eronate, după cum arată cele mai recente cercetări. Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat: „ …De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspiraţiunile şi dorinţele şi nu şi-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădinţa lui în nebunie, l-am avut şase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire şi petrecere o singură vorbă smintită, – n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de sminteală…”
Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi.
Sfârşitul vieţii
În cursul anul 1872 starea sănătăţii lui Iancu se va agrava din ce în ce mai mult. În primăvara acestui an a fost internat timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii. Tusea îl chinuia încontinuu şi nu era chip să o oprească.
Spre sfârşitul lunii august, Iancu a plecat spre casa preotului Toma Faur din Valea Bradului, pentru a petrece acolo câteva zile. După aceea a plecat înapoi spre Baia de Criş, unde va muri în scurt timp.
Avram Iancu se va alătura strămoşilor săi în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand. A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei lui Ioan Stupină, zis Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Iancu nu avea mai nimic asupra lui, au fost găsite la el numai o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului. Cauza decesului lui Iancu a fost o nouă hemoragie, fatală de această dată.
Corpul neînsufleţit al marelui erou a fost depus pe catafalc în casa lui Ioan Simionaşiu, asesor la sedria orfanală. Comitatul Zarand, cu o populaţie covârşitor românească, a decis să îi facă funeralii naţionale, ca unui „mort al naţiunii”.
Va fi înmormântat la Ţebea pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. La ceremonial au participat, printre alţii, şi foştii camarazi de arme ai lui Iancu, prefecţi şi tribuni care supravieţuiseră timpului şi persecuţiilor autorităţilor austriece: Axente Sever, Simion Balint, Mihai Andreica, Nicolae Corcheş şi Clemente Aiudeanu. Prohodul a fost cântat de treizeci şi şase de preoţi, în frunte cu protopopii Mihălţeanu şi Balint. O coloană uriaşă de oameni a condus cortegiul funerar de la Baia de Criş la Ţebea, întinzându-se pe câţiva kilometri. Treizeci şi şase de preoţi au slujit la slujba de înmormântare a lui Iancu.
A doua zi după înmormântare, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi.
Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu.
Placa marmură albă de pe mormântul lui Avram Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931. Cei care au pus această placă sunt renumiţii istorici Gheorghe I. Brătianu şi Constantin C. Giurescu. Ea a fost sculptată de Gheorghe M. Cantacuzino şi poartă inscripţia: „Craiului Munţilor. Naţiunea Română întregită în hotarele ei fireşti şi unită în spiritul libertăţii. MDCCCXLVIII-MCMXVIII”.
Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române.
Supranumit de români „Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu a deschis calea spre deşteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.
Citate memorabile
„Nu cu argumente filosofice şi umanitare se combate tirania, ci cu lancea, ca Horea.”
„Nu m-am luptat pentru cruci şi favoruri, ci pentru eliberarea naţiunii mele.”
Avram Iancu
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Avram_Iancu
