9 mai 1877 – declaraţia ministrului de externe al României, Mihail Kogălniceanu, în Camera Deputaţilor: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare.”
După făurirea statului naţional român, în 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, statul român a trecut la înfăptuirea, sub domnia lui Alex. I. Cuza, a unei serii de reforme în direcţia modernizării ţării. Acestea au constituit temelia proclamării şi, ulterior, a cuceririi independenţei de stat. Dar România a continuat să fie vasală faţă de Imperiul Otoman. Ţara noastră era silită să recunoască suzeranitatea otomană, să plătească un tribut anual şi să accepte stăpânirea Porţii în Dobrogea, la gurile Dunării. La acestea se adăugau şi alte obligaţii pe care le impunea Poarta Otomană. De aceea, independenţa ţării devenise un ideal al tuturor românilor. În privinţa mijloacelor pentru obţinerea acestui deziderat, părerile guvernanţilor şi ale politicienilor erau diferite: oscilau între război şi cale diplomatică. Lascăr Catargiu (1823-1899) – şef al Partidului Conservator – considera că doar o apropiere de Germania, Austro-Ungaria şi Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873, regele Carol I a pus în discuţia guvernului problema independenţei de stat. În anul 1875 au început mai multe răscoale antiotomane, mai întâi în Bosnia şi Herţegovina, apoi în Bulgaria în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război împotriva Imperiului Otoman, ca urmare a faptului că acesta trecuse la reprimarea sălbatică a luptei naţionale a popoarelor aflate sub stăpânire otomană. La rândul ei, Rusia se pregătea de război pentru a veni în sprijinul popoarelor balcanice. La 4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie între România şi Rusia, prin care armatele ruseşti erau libere să treacă prin ţara noastră spre Balcani. Convenţia a fost semnată de M. Kogălniceanu. În convenţie se preciza că guvernul rus va „respecta drepturile politice ale statului român”. În acelaşi timp, statul român a luat măsuri de mobilizare şi de pregătire a armatei. La 11 aprilie 1877, armatele ruse au trecut frontiera României, iar la 12 aprilie, Rusia a declarat război Turciei. Această convenţie dintre Rusia şi România a reprezentat un eveniment important pe calea afirmării independenţei de stat a României. Forţele armate ale României numărau atunci circa o sută de mii de militari. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării, pentru a putea preveni orice incursiune turcească peste Dunăre. Turcii au început să bombardeze localităţile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu. Românii au ripostat, bombardând Turtucaia şi Vidinul. La 29 aprilie, Adunarea Deputaţilor a declarat stare de război între România şi Poarta Otomană, iar la 30 aprilie, şi Senatul a votat starea de război. Ambele Camere au cerut ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.
Independenţa, consfinţită pe câmpul de luptă
La 9 Mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a ţării. În faţa Adunării, M. Kogălniceanu, ministrul de Externe declara: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. Proclamarea independenţei naţionale şi declararea stării de război între România şi Poarta Otomană, înlăturarea raporturilor de vasalitate au avut un puternic ecou la toţi românii, inclusiv la cei din Bucovina, Transilvania şi Banat. Dar independenţa, fiind proclamată, trebuia consfinţită pe câmpul de luptă şi impusă Europei pentru a fi recunoscută. Guvernul român, prin agenţii săi diplomatici, a cerut guvernelor europene să recunoască independenţa României. Turcia a declarat că îşi păstrează „drepturile intacte” asupra României. Guvernul englez cerea puterilor europene să ia măsuri energice de pedepsire a României pentru încălcarea tratatelor. Oficialităţile franceze au primit cu răceală vestea proclamării independenţei României. Germania impunea României să plătească pe acţionarii unui consorţiu german, care construise o cale ferată. Austro-Ungaria a adoptat o atitudine rezervată, recomandând şi celorlalte ţări europene să ia o hotărâre abia după război. Şi Italia a păstrat, oficial, o oarecare rezervă, deşi îşi exprima simpatia faţă de proclamarea independenţei României. Doar Rusia a acceptat independenţa ca un fapt împlinit.
Război de eliberare naţională
După istoricele lupte de la Plevna, Rahova şi Vidin, cu pierderi însemnate de ambele părţi aflate în luptă, România şi-a consfinţit independenţa. Atacul redutei Griviţa va rămâne o pildă înălţătoare de curaj şi bărbăţie a ostaşilor români, al căror eroism i-a impresionat pe corespondenţii de presă străini, care au relatat despre vitejia acestora. Soldatul Parpală Constantin, din Regimentul 9 Dorobanţi, rănit grav, în momentul când a căzut la pământ, a strigat: „Să trăiască România!”. Prin cucerirea Plevnei, după aproape cinci luni de lupte crâncene, s-a încheiat cea mai grea etapă a războiului, iar victoria finală a armatelor române şi ruse devenise sigură şi iminentă. Trupele aliate au capturat peste patruzeci şi cinci de mii de prizonieri turci. După căderea Plevnei, s-a trecut la cucerirea Vidinului, după ce izbânda de la Rahova aparţinuse în întregime armatei române. La 15 ianuarie 1878, artileria română de pe ambele maluri ale Dunării a început un bombardament puternic asupra Cetăţii Vidin. La 22 ianuarie s-a încheiat un armistiţiu între Rusia şi Turcia, în urma căruia, la 11 februarie 1878, Izzat-Paşa a primit de la Constantinopol ordinul de a preda armatei române cetăţile Vidin şi Belogragic. La 12 februarie, trupele române au intrat în Vidin. Era pentru prima dată de la zidirea acestei cetăţi când în interiorul ei pătrundea o armată străină. Ocuparea Vidinului şi Belogragicului au constituit cele din urmă acte de război ale trupelor române în această campanie. Acţiunile militare din zona Vidin încheie în mod glorios şirul luptelor seculare purtate de oştile române împotriva ocupanţilor otomani. Războiul purtat de România împotriva jugului otoman a fost un război drept, de eliberare naţională de sub o dominaţie străină care frâna de veacuri dezvoltarea poporului nostru. Lunga dominaţie a otomanilor în orizontul cultural al românilor n-a lăsat altceva decât păguboase obiceiuri, precum bacşişul şi câteva cuvinte în lexic: bacşiş, ciorbă, catifea, cearşaf, chirie, ciulama, saltea, chibrit, pilaf, sarmale, tutun ş.a. În schimb, a determinat ca în viziunea românilor, lumea să se împartă în creştini şi păgâni, adică între oameni de aceeaşi credinţă şi necreştini, fără vreo lege morală, oameni cu care nu te poţi înţelege, aşa cum a rămas în expresia românească: „Nu înţelegi odată? Ce, eşti turc?”. Lupta şi jertfa românilor, de la marea invazie a tătarilor din anul 1241 şi până la eroii de la Plevna, au ajutat Occidentul să se dezvolte în linişte în orizontul spiritual al Renaşterii, al Iluminismului, al Clasicismului, în timp ce în Moldova, cronicarul Miron Costin exclama cu durere: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum de nu stăm de scrisori (scrieri), ci de griji şi suspinuri”.
Independenţa, recunoscută de puterile europene
După biruinţa finală împotriva Porţii Otomane, Turcia a cerut armistiţiu, care s-a încheiat la 19 ianuarie 1878. Apoi s-a încheiat Pacea de la San Stefano, prin care România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Congresul de la Berlin, din 1878, reunind marile puteri, a confirmat actul săvârşit de România la 9 Mai 1877. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut Independenţa României în toamna anului 1878, iar în 1879, şi Italia a recunoscut Independenţa României. Germania, Franţa şi Anglia au recunoscut Independenţa României abia în anul 1880.
Participarea victorioasă şi eroică a poporului român la Războiul din 1877-1878 a avut o adâncă semnificaţie morală asupra românilor, a ridicat conştiinţa naţională, a creat naţiunii române o stare de spirit optimistă, încrezătoare în forţele sale şi în perspectiva întregirii naţionale a patriei. De reţinut că Independenţa României n-a fost obţinută prin bunăvoinţa puterilor europene, ci prin lupta eroică şi prin jertfele de sânge ale ostaşilor români, prin contribuţia maselor populare, care au sprijinit şi au dus greul războiului. Eroismul dorobanţilor (al „curcanilor” – cum li se spunea în 1877) a fost imortalizat în documentele şi presa vremii, precum şi în versurile nemuritoare ale unor poeţi români, dintre care îi menţionăm pe V. Alecsandri, cu poezia „Peneş Curcanul” şi pe G. Coşbuc cu poezia „O scrisoare de la Muselim-Selo”. Şi marele pictor Nicolae Grigorescu a glorificat eroismul ostaşilor români în pânza sa „Atacul de la Smârdan”. Cucerirea independenţei naţionale a constituit un eveniment de importanţă crucială în dezvoltarea României moderne.
Președinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
9 MAI – ZIUA VICTORIEI
Ziua de 9 mai este cunoscută drept Ziua Victoriei Coaliției Națiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, reprezentând semnarea actului de capitulare necondiționată a Germaniei naziste, fapt care a dus la încheierea în Europa a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Cele mai multe țări din estul Europei, printre care și România, dar și statele care au aparținut fostei URSS sau fostei Iugoslavii sărbătoresc Ziua Victoriei la 9 mai, în timp ce în Marea Britanie, Franța, Slovacia, Cehia, Norvegia, Țările Baltice și în unele regiuni din Germania, Ziua Victoriei este sărbătorită în ziua de 8 mai.
În Germania, imediat după încheierea Primului Război Mondial, mulți militari au considerat că au fost trădați de politicieni, iar condițiile impuse de Tratatul de la Versailles au sporit nemulțumirile germanilor. La scurt timp după cucerirea puterii, Adolf Hitler a inițiat o serie de măsuri care încălcau flagrant prevederile Tratatului de la Versailles. În scurt timp, a reintrodus serviciul militar obligatoriu și a reconstituit armata, limitată de tratatul de pace la 100.000 de militari.
În 1938, Hitler a anexat Austria și regiunea sudetă din Cehoslovacia, populată cu etnici germani, marile puteri europene cedând în fața dictatorului german. În martie 1939, Hitler a ocupat și restul Cehoslovaciei, eveniment care a confirmat eșecul politicii de conciliatorism promovate anterior de Marea Britanie și Franța. În vara anului 1939 a izbucnit o nouă criză, dictatorul german dorind să preia controlul asupra Danzigului, singura ieșire la mare a Poloniei, dar și singura legătură terestră între Prusia Orientală și restul Germaniei. Negocierile au eșuat, iar, la 23 august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov prin care cele două puteri și-au împărțit sferele de influență în Europa de Est.
În zorii zilei de 1 septembrie 1939, trupele germane au invadat Polonia pe toată lungimea graniței comune. Două zile mai târziu, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei, treptat intrând în conflict mai multe state. Armata germană, mai bine pregătită și beneficiind de arme mai moderne, a înfrânt destul de repede rezistența trupelor poloneze. Uniunea Sovietică a invadat la 17 septembrie 1939 Polonia, eveniment care a contribuit decisiv la capitularea acestei țări.
În dimineața zilei de 10 mai 1940, 136 de divizii germane, sprijinite de peste 2.500 de avioane și puternice forțe de blindate și artilerie, au invadat vestul Europei. În aprilie, au fost ocupate Danemarca și Norvegia, iar la 10 mai a fost lansată ofensiva contra Franței, concomitent cu cucerirea Belgiei, Olandei și Luxemburgului. La 14 iunie, a fost ocupat Parisul. Încercarea germanilor de a debarca în Marea Britanie a eșuat în vara aceluiași an, din cauza rezistenței opuse de aviația militară britanică (RAF). În 1940-1941 au fost ocupate Iugoslavia, apoi Grecia și Creta.
La 22 iunie 1941, trupele Reich-ului și cele ale aliaților săi (Finlanda, Ungaria, România), au atacat Uniunea Sovietică, în cadrul Operațiunii Barbarossa. Eșecul „războiului-fulger” era evident, pentru că oricât de mari au fost eforturile depuse, Leningradul și Moscova nu au putut fi cucerite.
O grupare aeronavală niponă a atacat surprinzător, la 7 decembrie 1941, baza de la Pearl Harbour, unde era concentrată flota americană din Pacific. Ofensiva japoneză a fost oprită în Insulele Solomon, la Guadalcanal, militarii americani, aflați sub comanda generalului Douglas MacArthur, luptând din mai 1942 până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.
Debarcarea anglo-americană în Maroc și Algeria (noiembrie 1942) a permis încercuirea și distrugerea forțelor germano-italiene și a pus capăt războiului din Africa (mai 1943), după lupte grele, duse mai ales pe teritoriul Tunisiei. La sfârșitul lunii august 1942, armata a VI-a germană, condusă de generalul Paulus, a ajuns la Stalingrad.
Un nou front s-a deschis în Europa la 6 iunie 1944, Ziua Z, Aliații asigurând un cap de pod pentru succesul operațiunii Overlord, conduse de generalul american Dwight D. Eisenhower. Normandia a reprezentat doar începutul unei ample ofensive pe noul front din vestul Europei. Trupele aliate au eliberat ulterior Franța, Belgia, Luxemburgul și Olanda, pătrunzând în inima Germaniei câteva luni mai târziu.
În vara anului 1944, Armata Roșie a lansat o puternică ofensivă generală împotriva armatelor germane. La 23 august, România s-a alăturat Națiunilor Unite, provocând o breșă masivă în sistemul defensiv german. Militarii sovietici, beneficiind de sprijinul trupelor române, au depășit rapid aliniamentul Munților Carpați, începând acțiunile de eliberare a nord-estului României, Ungariei, Austriei, Cehoslovaciei etc. Ca urmare a acestei ofensive, Germania și-a retras tot dispozitivul militar din Balcani. Tot în 1944, Aliații au obținut controlul asupra spațiului aerian al Europei, Germania fiind supusă unei ample campanii de bombardament. Pe frontul din Pacific, Statele Unite au recucerit arhipelagul Filipinelor și o serie de puncte strategice, permițând declanșarea unei vaste campanii de bombardament asupra Japoniei. În octombrie, flota niponă a fost înfrântă definitiv în Bătălia aeronavală din Golful Leyte.
În Est, sovieticii au declanșat, la începutul anului 1945, o puternică ofensivă pe toată linia frontului, atingând frontierele Germaniei. Pe Frontul de Vest, după eșecul ofensivei germane din Ardeni, din decembrie 1944, Aliații au lansat o vastă ofensivă, pătrunzând pe teritoriul german. Armatele sovietice și cele anglo-americane s-au întâlnit pe Elba în primăvară, Berlinul fiind înconjurat de Armata Roșie. În primele zile din mai, trupele germane au capitulat.
Semnarea actului de capitulare a avut loc la 7 mai 1945, ora locală 02.41, în clădirea unui liceu din orașul francez Reims, unde își avea cartierul general Forța Expediționară Aliată aflat sub conducerea generalului american Dwight D. Eisenhower.
Documentul viza ca la 8 mai, ora locală 23.01, „Înaltul Comandament German va emite, în același timp, ordinele către toate autoritățile militare, navale aeriene germane și tuturor forțelor aflate sub control german să înceteze operațiunile aflate în desfășurare și să rămână în pozițiile în care se află”. Documentul a fost semnat de Walter Bedell Smith, reprezentantul Aliaților, Ivan Susloparov, din partea sovieticilor, generalul maior Francois Sevez, în calitate de martor, și din partea Înaltului Comandament German de către generalul Alfred Jodl. La dorința expresă a conducătorului sovietic Iosif V. Stalin, în noaptea de 8 spre 9 mai 1945, procesul de capitulare a Germaniei a fost reluat în cartierul general al armatei sovietice din Belin-Karlhorst. De această dată, documentul a fost semnat de către Wilhelm Keitel din partea Înaltului Comandament German, de mareșalul britanic Arthur William Tedder din partea Forței Expediționare Aliate și, în calitate de martori, au semnat generalul American Carl Spaatz și generalul francez Jean de Lattre de Tassigny. În urma semnării actului de capitulare necondiționată a Germaniei naziste s-a încheiat, în Europa, cel mai mare conflict din istorie, în care și-au pierdut viața peste 60 de milioane de oameni, militari și civili. Pentru prima dată, pierderile civile sunt mai mari decât cele militare. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent. Cel de-Al Doilea Război Mondial a luat sfârșit odată cu capitularea Japoniei, în urma bombardamentelor nucleare asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki (6 și 9 august), armistițiul fiind semnat la 2 septembrie, pe puntea cuirasatului Missouri.
La 9 mai 1950, la cinci ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, ministrul francez de externe Robert Schuman făcea o declarație istorică prin care propunea stabilirea unei noi forme de cooperare politică în Europa, care să înlăture pentru totdeauna posibilitatea izbucnirii unui nou război între națiunile Europei.
(Documentare — Irina Andreea Cristea; editori: Anca Pandea, Irina Giurgiu)
Președinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
