„Dorința mea de a revedea măicuțele plecate din Ciuc…”
Dacă pleci din Transilvania, probabil, cea mai bună poartă de intrare în Banat este din Deva spre Făget-Lugoj. Granița dintre județul Hunedoara și Timiș o constituie dealul Coșeviței. Prin urmare, am ajuns și eu în dealul Coșeviței, apoi am intrat în Coșava, o localitate din mijlocul căreia se bifurcă un drum spre Românești, comuna Tomești. Nu am mai intrat în nicio altă localitate, deoarece, la un moment dat, un indicator arată că spre dreapta se află mânăstirea „Izvorul Miron”, Românești.
Deci, am ajuns. Am în față o maiestoasă poartă tradițională maramureșeană din lemn. Privesc încântată motivele populare și religioase încrustate în pătrate de dimensiuni egale. Poarta mare are 36 de pătrate, fiecare cu alt motiv încrustat. Ea este încadrată de cele două porți mici. Mă uit la motive. Este evident motivul sforii sau al funiei care formează încadramentul. Funia răsucită reprezintă infinitul, necuprinsul, dar și legătura dintre cer și pământ. În pătrate, motivul soarelui, adică al Dumnezeirii, este dătător de viață, figurat ca rozetă, romb şi cercuri concentrice, apoi motivul lunii, motivul bradului şi frunzei etc. Porțile mici au încrustate chipul Maicii Domnului, al Sfinților Arhangheli, al Sfinților Apostoli Petru și Pavel etc.
Pentru țăranul maramureșean, trecerea pe sub hăizașul porții devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat în universul casnic al gospodăriei și familiei. De fapt în toate culturile tradiționale, trecerea pe sub o poartă, mai mult sau mai puțin grandioasă, simbolizează o transformare (de suprafață ori structurală, fizică sau virtuală). Trecem prin poarta maramureșeană și întrăm oarecum purificați în universul sfânt al Mânăstirii „Izvorul Miron” Românești.
Imediat, în stânga, o troiță. Ne închinăm și trecem mai departe pe o alee pietruită și curată. De o parte și alta, brazi, mesteceni, dar și falnici nuci. După mai bine de vreo 50 de pași, ajungem pe un frumos pod rezistent, din lemn cu balustradă. Trecem Bega – apă de munte, limpede, încât vezi pietrele și, dacă ai noroc, vezi și pești. Aveam să aflu, peste câteva zile, că râul ce trece pe teritoriul mânăstirii este Bega Poieni care, unindu-se cu Bega Luncani, în apropiere, în satul Curtea, formează Bega care se îndreaptă spre Timișoara.
. .
Cu emoție, privesc în toate părțile. Aștept întâlnirea cu maicile venite de la Miercurea- Ciuc. Au ajuns aici în februarie, anul acesta. După întronizarea în demnitatea de Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului, Înaltpreasfințitul Ioan Selejan a considerat că Mânăstirea Românești este cel mai potrivit loc unde să aducă monahiile de la Ciuc. Așa că hotărârea înțeleaptă a Înaltpreasfințitului Ioan a fost să transforme mânăstirea în mânăstire de maici. Așa se explică că, în prezent, Mânăstirea Românești este de călugărițe, mai precis aici sunt cinci călugărițele venite de la Miercurea-Ciuc, cu maica stareță Harisa și cu părintele duhovnic Marcu, la care s-au mai alăturat încă două monahii. Dorința mea de a le revedea a fost atât de mare, încât așa se explică sosirea mea în Banat, în toiul verii.
Înaintez pe aleea ce străbate spaţiul dintre podul peste Bega și biserica pe care deja o zăresc. În dreapta, două bazine în care apa este acoperită cu nuferi. Minunat! În stânga, văd „balta” (un cerc perfect rotund) unde se vede cum țâșnesc izvoarele de apă caldă, semitermală, cu o temperatură constantă de 18°C, despre care citisem înainte de a veni aici. Bazinele, „balta” cu izvoare, micul lac, toate cu apă semitermală, cu pești, au legătură între ele prin niște conducte, iar în final surplusul de apă se varsă în Bega. În dreapta, un mic lac încărcat de nuferi albi, în mijlocul căruia se află o insuliță de unde ne privește cu privirea blândă și mângâietoare Maica Domnului cu Pruncul (în picioare, mărime naturală). Jos, la picioarele icoanei, arde întotdeauna o candelă, lângă flori proaspete. Măreața icoană este apărată de ploi printr-un cadru de lemn elaborat și șlefuit, în același stil cu podul de peste Bega și cu podețul construit peste lac, din alee până la insula Maicii Domnului. Nu se poate o imagine mai fabuloasă decât icoana Maicii Domnului cu Pruncul înconjurată de o minunăție de nuferi albi! Dacă privești în apa lacului, vei avea surpriza de a vedea pești exotici în toate culorile și de toate mărimile. Desigur le priește apa termală. Nu știu, nu am aflat de când sunt acești pești în apele cu apă termală de la Mânăstirea Românești, dar constituie un extraordinar punct de atracție … turistică.
M-am documentat asupra istoricului mânăstirii cu câtva timp înainte de venirea mea în Banat. La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX, pe teritoriul Banatului, aflat sub dominație străină, se punea piatra de temelie unei vetre mânăstirești, pe un loc unde, după tradiție, fusese un schit, de către patriarhul dr. Elie Miron Cristea, pe atunci episcop al Caransebeșului (1910-1919). Ca urmare a vizitei canonice făcută în zona Făgetului, în anul 1911, dar și impresionat de frumusețea locurilor de la poalele Munților Padeș, viitorul patriarh a hotărât să ridice în acest loc o mânăstire. Locul pe care se află mănăstirea a fost donat de surorile Maria şi Suzana din satul Româneşti. Aşa ia ființă Mănăstirea „Izvorul Miron” (după numele ctitorului) sau „Balta caldă” cum i se mai spune, de la izvoarele cu apă termală. Piatra de temelie s-a sfințit în anul 1912. Desigur după numele de naştere al ierarhului din aceea vreme, Elie Miron Cristea, mănăstirea poartă hramul „Sfântul Proroc Ilie Tezviteanul”, prăznuit în fiecare an la 20 iulie.
Lucrările de construcție și amenajare au continuat până în anul 1929, pentru ca în anul 1931 să se facă târnosirea (sfințirea) de către episcopul de atunci al Caransebeșului, Iosif Traian Bădescu. Între timp, episcopul Miron Cristea devenise primul patriarh al României reîntregite. Mai târziu aveau să se ridice chilii și dependințe pentru personalul monahal. Important este faptul că mănăstirea şi-a continuat existenţa fără întrerupere, în ciuda opreliştilor care aveau să apară, mai ales în perioada comunistă. „Ție îți mulțumim, Doamne!”
Luminița CORNEA
