Note de călătorie în China (10). …Da, am pornit în croazieră fără să simţim vreo trepidaţie sau zmucitură. Hotelul nostru plutitor cu şase etaje s-a desprins silenţios de nava aflată în paralel şi care constituise puntea de trecere dinspre mal, pornind într-o splendidă călătorie pe imensul Fluviu Yangtze.
A fost clipa ce a declanşat nebunia. Fiecare pasager s-a grăbit să ocupe un loc strategic pe puntea de la nivelul cabinei sale, spre a privi plecarea. Locul cel mai râvnit se află însă pe puntea de la ultimul nivel. De acolo se putea panorama totul, numai că scările de acces se blocaseră instantaneu. Majoritatea pasagerilor ţineau morţiş să ajungă simultan pe covertă. Era o aglomeraţie ca la intrarea pe stadion la un derby.
În proporţie de 98 la sută am constatat că aveam drept companioni doar chinezi. Persoane de toate vârstele, zgomotoase, vesele. Fiecare poseda o cameră digitală, concurându-i tot mai abitir pe japonezi, vestiţi pentru fervoarea cu care fotografiază orice fleac.
„La cucurigu”
Uităm pentru moment de bunele maniere şi ne împingem vârtos unii pe alţii, suind treaptă după treaptă. În cele din urmă ajung şi eu sus, „la cucurigu”, pe platforma unde se află o mulţime de scaune albe din plastic, puse special pentru a oferi turiştilor posibilitatea de a admira peisajul de jur împrejur.
Dar exact ca în Legile lui Murpy, toate locurile fuseseră deja ocupate. Când??? Mă uit consternat în jur, mirându-mă cum au avut timp ceilalţi să ajungă aici? Ba mai mult, în spatele jilţurilor se formaseră deja cordoane pe câteva rânduri de privitori ce stăteau în picioare, blocând accesul mai în faţă. Noroc că fiind înalt, am reuşit cumva să văd cât de cât peste capetele chinezilor, ce au statura mică.
Observând că sunt străin „pierdut în spaţiu”, un cuplu tânăr se dădu mai într-o parte spre a-mi face loc. Le zâmbesc şi le mulţumesc. Apoi intrăm în vorbă, cum e obiceiul. Socializarea în asemenea situaţii devine obligatorie.
Îmi spun printre altele că abia s-au căsătorit, primind ca dar de nuntă această excursie specială. Chang are 26 de ani, fiind de profesie inginer constructor. Delicata sa consoartă, minionă, cu un aer adolescentin, este încă studentă la arte frumoase. Poartă nume de floare: Chu Hua, în traducere, crizantemă.
Locuiesc la Nanjing împreună cu părinţii soţiei. Le povestesc că am amintiri frumoase din oraşul lor. Imediat capul familiei devine locvace. Lăsă reţinerea tipic asiatică la o parte şi trăcănim o mulţime. Deja ne-am împrietenit. E minunat să ai cunoştinţe printre străini, mai cu seamă că vom călători împreună timp de o săptămână. Între timp lucrurile s-au mai calmat în jur după nebunia de la început. Tinerii mă poftesc în cabina lor la un păhărel de „maotai”: un drink special, pur chinezesc. Pentru cei care nu au degustat aşa ceva ori nici nu au auzit măcar de ea, să spunem că este o băutură tare… bună, fină şi scumpă, servită numai la ocazii speciale. Ştiam despre ce este vorba, întrucât mă dedulcisem cu licoarea lor naţională la un banchet oficial la Beijing.
Un drink pe cinste
Aproape fiecare naţiune îşi are emblema sa alcoolică, băutura preferată de popor. Chinezii se mândresc cu acest maotai, ce rivalizează cu branduri vestite precum whisky, coniac, vodka, uzo, sake sau palinca noastră. Maotaiul se obţine din cereale (orez, mei, grâu), nu din fructe, cum s-ar crede. Procesul de fermentaţie şi distilare durează enorm, ajungând chiar la cinci ani! De aceea nu se poate fabrica în cantităţi prea mari. Există doar un singur loc, în oraşul Mutai, din Provincia Guizhou, unde se produce. Ca atare, este un apertiv exclusivist, foarte scump.
„Chiar şi o bombă atomică se poate face în mai multe ţări, dar maotai – numai aici!”, afirmă cu mândrie Yuan Renguo, directorul celei mai mari firme producătoare din China.
…Ne aşezăm comod în cabină. Gazdele scot trei păhărele. Proaspătul amic extrage cu mare atenţie din trolerul său de excursie o sticlă cu etichetă roşie de o jumătate de litru. Iată vestitul maotai! Un lichid incolor. Dar nu „inodor şi insipid”, cum se spune peiorativ despre anumite produse de slabă calitate.
„Cambei”
Amabilul Chang toarnă atent şi toastează: „Cambei”! Mă pufneşte râsul, chit că ştiam ce înseamnă. Amândoi mă privesc miraţi. Le explic, povestindu-le o anecdotă românească legată de această expresie asiatică.
Cică o delegaţie de miniştri din ţara noastră a efectuat înainte de Revoluţie o vizită de stat în China. Mare protocol. La recepţia de bun-venit, atmosferă sobră. Unul dintre demnitarii noştri (care avea obiceiul să tragă la măsea pe ascuns) venise puţin grizat. Atunci când oficialul de la Pekin a ajuns în dreptul lui şi au ciocnit paharele, i-a urtat în mod tradiţional, „Cambei”. Însă pe tip l-au trecut năduşelile, neştiind adevărata semnificaţie a salutului. „Aoleu (şi-a zis în gând) trebuie să mă las urgent de băut, dacă până şi aici s-a aflat”…
Râdem cu poftă. Băutura e fină, nu-ţi arde gâtlejul, deşi are un grad de 53 la sută alcool. Mi se spune că poate fi utilizată şi ca…medicament, tratând la o adică afecţiuni ale stomacului şi ficatului, conţinând vitamine şi proteine. Numai că o asemenea butelcuţă ajunge să coste peste o sută de euro, sumă prohitibitivă pentru marea masă a locuitorilor, reprezentând apanajul celor bogaţi.
Asemănări şi diferenţe
Am constatat încă o dată pe propria piele în acest voiaj fluvial prelungit, asemănările şi diferenţelele faţă de viaţa la bordul aşa-ziselor „oraşe plutitoare”, ce fac croaziere maritime şi oceanice. În primul rând, dimensiunile diferă. Începând de la mărimea vapoarelor, lungimea lor, lăţimea, numărul de punţi, puterea motoarelor. Apoi intervin chestiuni ce interesează în mod special pasagerii: gabaritul şi eleganţa cabinelor, a sălilor de mese şi spaţiilor de recreere, continuând cu zonele de promenadă, shopping, fitness, piscine cu apă de mare încălzită, şezlonguri pentru plajă etc. Avantaj net – pacheboturile.
Să nu credeţi că flota ce navighează pe „Râul cel Lung” n-ar fi impozantă. Şi vasele acestea oferă multe comodităţi pentru un om „normal”, cum am arătat în episodul anterior. Dar nu se pot, totuşi, compara cu răsfăţul oferit de imensele vapoare transocianice. Care devin pe zi ce trece tot mai încăpătoare (putând transporta şi 6.000 de pasageri) în condiţii de opulenţă. Ştiţi care este maximul fiţelor? Să ai propriul… balconaş la cabină (!), ca să ieşi deasupra valurilor pentru a inspira briza şi a admira oceanul pe viu, nu prin hublou! Aşa cum mi-a povestit un cunoscut că are ultra-modernul vas de croazieră „Queen Mary II”, supranumit „Regina mărilor”, elita-elitelor în materie de loisir pe apă.
În al doilea rând, pe vasele de lux transoceanice baza activităţii, ca să zic aşa, o reprezintă distracţia, răsfăţul. Fiindcă peisajul înconjurător este mereu acelaşi: o imensă întindere albastră, frumoasă, nimic de zis, însă monotonă, nu ca pe fluviu. Doar debarcările în marile porturi oferă acestor călători privilegiaţi posibilitatea de a vedea ceva nou. Coboară la două-trei zile spre a face vizite prin oraşe, însă gândiţi-vă ce înseamnă să mergi în grupuri ce însumează câteva mii de colegi de voiaj?
În al treilea rând, restul timpului se petrece mâncând întreaga zi, bând toată noaptea (deci există riscul sigur al… îngrăşării) şi lenevind. Sigur, nu e rău deloc, să nu facem ca vulpea cu strugurii. Dacă ai mulţi bani şi îţi place să-ţi petreci astfel vacanţa, e O.K.. Pentru oamenii bogaţi, comozi – adesea snobi – turismul obişnuit de grup, chiar şi pe navele fluviale – ce oferă şi ele, cum ziceam, destul confort – este neatractiv.
Turism popular
Pentru asemena privilegiaţi ai sorţii nici nu se pune problema să se trambaleze zilnic din hotel în hotel (cum facem noi, voiajorii de rând plecaţi în circuite), să-şi despacheteze seara şi să-şi împacheteze în grabă dimineaţa lucrurile, pentru a nu pierde conexiunile. Auzi, colo? Să tot schimbi avioane, autocare, trenuri, să călătoreşti înţepenit într-un fotoliu ore întregi? Nici pomeneală, spun „boierii”! Ce excursie mai e şi asta?
Fireşte, pe navele maritime de lux, clienţii îşi burduşeşc cabină cu valize în care au ţinute preţioase de seară (smokinguri şi rochii lungi), spre a se „pavoaza” la recepţiile şi spectacole de la bord, unde îşi pot etala bijuterii scumpe şi accesorii la modă.
Am nişte prieteni înstăriţi în Germania care au făcut în mai multe rânduri înconjurul lumii, locuind câte trei-patru luni pe câte un asemenea super-vas de croazieră, ajungând să se simtă acolo ca acasă. Dacă nu chiar mai bine. Ca un „mic” amănunt, să precizăm că preţul unui bilet ajunge la 100.000 de euro!
Dai un ban, dar ştii că face şi nu-l mai ai!
Program alert
Pe un vapor fluvial, oricât ar fi el de confortabil şi impunător („doar” cu şase caturi, precum a fost cel cu care am navigat pe Yangtze, comparativ cu cele oceanice care ajung şi la 12 punţi) lucrurile stau un pic atltfel. Programul zilnic este alert, mereu se întâmplă ceva. Nu am pierdut timpul pe la piscină ori ruletă, ci am alergat ba pe o punte, ba pe alta spre a suprinde imagini superbe ce se succedau neîncetat, imortalizându-le în sute şi sute de poze, în câteva zeci de ore de filmare.
Plus că la fiecare haltă eram filmaţi în excursia de la ţărm, iar seara puteam urmări la televiziunea cu circuit închis de pe vas reportajele în care ajungeam eroii principali.
Nu am avut timp de plictiseală. Ba eram anunţaţi că intrăm în Defileul Wu, lung de 40 km, săpat între pereţi stâncoşi ce ajungeau până la 800 metri înălţime, ba că urma să trecem printr-un şir de ecluze gigantice, pe care le visez noaptea şi acum, atât de înspăimântător a fost spectacolul năvălirii apei în incintele de beton şi închiderea şi deschiderea porţilor uriaşe.
Vizite de neuitat
Ghidul chinez ne anunţa sacadat: azi este în program vizitarea colosului energetic de la Sanxia, cel mai mare de pe Terra. Mâine o să facem o expediţie cu ambarcaţiuni mai mici, pentru a intra pe nişte afluenţi, ce se strecoară prin văi înguste, aidoma unor fiorduri scandinave. În altă zi vom poposi la Fengdu, aşezare celebră pentru Peştera cu cristale de jad şi Mormintele Dinastiei Han. În noaptea precedentă comandantul ne trezise spre a admira cea mai îngustă ştrangulare a Fluviului Albastru în Defileul Qutang. Pereţi verticali de piatră se apropiaseră ameninţător de noi, lăţimea panglicii lichide fiind de doar… 78 de metri, oferind un tablou copleşitor, nemaiîntâlnit.
Iată am ajuns în „Oraşul Fantomelor”. Ne plimbăm pe ţărm cu „ricşa umană”, pitorească lectică cărată de doi localnici în chip de palanchin. Bifez utilizarea în premieră a unui nou… mijloc de transport.
Urmează o altă atracţie turistică: vizitarea Pagodei cu 12 etaje, înălţată în urmă cu 300 ani pe Piscul Shibaozhai, numită poetic şi „Fortăreaţa comorii de piatră”. Admirăm şi alte minunăţii: Peretele de Cretă, Stânca Călugărului Spânzurat, Scara Meng Liang etc. Puţinul timp liber ni-l petrecem în aer liber pe punţile vasului, iar seara ne bucurăm de multe facilităţi (spectacole folclorice, cerc de „origami”, jocuri de societate la club, saună şi masaje, sesiune de cumpărături exotice) plus pensiune completă.
N-am omis nimic? Oare mai lipseşte ceva? Good… (Va urma).
Horia C. Deliu
