Marius Biru, un tânăr din Sfântu Gheorghe a reuşit să pună bazele unei trupe de teatru în Spania
La doar 23 de ani, ideile sale prind viaţă pe scenă, pe o scenă aflată la peste 3000 de km de locul natal. Marius Biru este din Sfântu Gheorghe, însă de câţiva ani locuieşte cu familia în Spania. Când a pornit pe drumul către o nouă viaţă, a pus în valiză şi pasiunile sale – pentru teatru şi literatură – şi visul său: de a transmite celorlalţi bucuria pe care acestea i-o oferă. Cu optimism şi muncind mult, rezultatele au început să apară. La începutul acestui an, Marius a pus bazele unei trupe de teatru– „Vox Teatro” – în Spania. Duminică, în faţa unui public numeros, trupa a prezentat primul spectacol, în apropiere de Madrid. Despre acest spectacol, despre trupa „Vox Teatro” şi despre planurile de viitor, Marius Biru ne-a spus mai multe, zilele acestea.
– Marius, aş vrea să începem cu o mică prezentare a ta. Spune-ne mai multe despre traseul tău profesional!
– Am fost elev al Şcolii Gimnaziale „Nicolae Colan” în clasele I-VIII, apoi, din clasa a IX-a, al Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, la profilul Ştiinţe Sociale. După ce am terminat clasa a IX-a m-am mutat cu părinţii şi fratele meu în Madrid. Am învăţat limba şi apoi m-am înscris într-o companie locală de teatru muzical cu care am prezentat piese de teatru prin mai multe oraşe, timp de cinci ani. La 18 ani am cunoscut o asociaţie de tineri artişti români, cu care am pus pe scenă, un an mai târziu, prima piesă de teatru scrisă de mine, apoi a doua, printre alte evenimente. Apoi, din motive financiare a trebuit să renunţ la teatru, un timp.
– Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru teatru? Este un talent moştenit din familie?
– Familia mea e o familie de oameni simpli, muncitori, dar nimeni nu a avut vreo legătură cu teatrul. De mic copil am participat la diferite spectacole cu şcoala. Mereu m-am simţit atras de scenă, şi, în special de lumea teatrului. Însă un moment important, un moment decisiv, în care m-am decis că vreau să mă dedic teatrului, a fost cu câteva săptămâni înainte să împlinesc 14 ani. O colegă de clasă mi-a spus că se face un casting pentru trupa de teatru a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”. M-am prezentat curios, fără să mă aştept să fiu acceptat. Am intrat în sala în care se făcea castingul şi… nu ştiu dacă a fost mirosul de lemn vechi amestecat cu praful cortinelor, micile sunete pe care le scotea scena când călcam pe ea, luminile orbitoare care măreau umbrele tuturor lucrurilor din scenă şi le dădea un aspect magic, senzaţia că acela e locul unde totul e posibil, sau toate la un loc, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să nu mai ies niciodată de acolo.
– Ai luptat foarte mult pentru visul tău, şi iată că, la 23 de ani, ai reuşit să pui bazele trupei „Vox Teatro”, în Spania. Cum a început totul – când şi cum s-a născut „Vox Teatro”- şi care au fost greutăţile cu care te-ai confruntat?
– În decembrie 2012, după doi ani fără teatru, m-am decis să formez singur o trupă. Ştiam în sinea mea că dacă nu mă las bătut, e posibil. Aşa că am început să bat din poartă în poartă şi să cer ajutor. Consilierul Culturii din oraşul unde locuiesc mă mai văzuse pe scenă, înainte, aşa că mi-a oferit sala de teatru a Casei de Cultură. În luna ianuarie a acestui an am început repetiţiile şi închegarea echipei, lucru care n-a fost deloc uşor, pentru că oamenii veneau şi plecau, şi tot timpul era cineva nou, şi cineva care lipsea. Mi-a luat trei luni să găsesc persoanele care formează în momentul de faţă grupul „Vox Teatro”.
– Câţi membri are trupa şi cum i-ai selectat ? Este vorba de actori profesionişti?
– Nu am făcut un casting. Am lansat „în aer” pur şi simplu întrebarea „Cine vrea să facă parte dintr-o trupă de teatru?” Dintre toţi, doar eu şi încă o fată am mai făcut parte din trupe de teatru, înainte, dar toţi sunt interesaţi şi dispuşi să înveţe. Şi eu sunt dispus să le transmit şi lor mai departe tot ce am acumulat până acum în acest domeniu, dar şi să învăţ în continuare cu ei. Suntem o echipă. În total suntem 14, dintre care 12 actori. Fratele meu se ocupă de sunet, dar şi eu.
– Presupun că înfiinţarea acestei trupe, pregătirea spectacolelor, implică şi un important efort financiar. Cine ţi-l acordă?
– Aşa este. Am muncit în construcţii ca să fac decorul piesei de teatru „Heroes”, cu care am avut spectacol chiar duminică. De asemenea, m-au ajutat şi părinţii ori de câte ori am avut nevoie. Fără sprijinul consilierului culturii, nu ştiu cum ne descurcam. Sala de teatru m-ar fi costat 215 euro pe zi și nu mi-aș fi permis această sumă. Presupun că există Cineva acolo Sus care mă iubeşte, şi mă ajută…
– Ce dificultăţi întâmpini în activitatea ta, în prezent?
Prefer să le numesc „provocări”. Să găseşti o sală de teatru unde să poţi face repetiţii şi spectacole este o adevărată provocare. Sunt scumpe şi sunt mai mereu ocupate. O altă provocare este obţinerea banilor necesari pentru a putea menţine o trupă de teatru (…)
– Spune-ne mai multe despre spectacolele voastre… Cine le concepe?
– Eu. Le scriu, le dirijez, mă ocup de decor, de coreografie, de publicitate, etc. Până acum am preferat să mă axez pe teatrul fizic – muzică şi expresie corporală, cât mai puţine cuvinte. Aşa, publicului, de orice naţionalitate ar fi, orice limbă ar vorbi, îi este mai uşor să înţeleagă.
– Câte spectacole aţi avut până acum?
În varianta „Vox Teatro”, spectacolul de duminică – „Heroes”- este primul pe care l-am prezentat.
– Spune-ne, te rog, mai multe. Despre ce este vorba în piesă?
– Piesa se numeşte „Heroes”. Este vorba despre „războaiele” care se poartă din orgoliu şi megalomanie. Încercăm să arătăm cât de absurde sunt conflictele interumane şi cât de departe se poate ajunge dacă am crea împreună, ca echipă, o lume mai bună, în loc să o distrugem.
– Cum v-a primit publicul?
– Spectacolul a ieşit atât de bine! Publicul ne-a primit cu curiozitate, şi a plecat cu dorinţa de participa la următoarea piesă de teatru, cât mai curând. De aceea, mi-am propus să prezentăm piesa aceasta în cât mai multe locuri, apoi vom pregăti alta pentru vara viitoare.
– Când vă vom putea vedea pe scenă, acasă, în România, în Sfântu Gheorghe?
– Mi-ar plăcea din suflet să răspund acestei întrebări într-un cuvânt clar şi concis: „Curând”. Dar aş minţi. Aşa că am să răspund altfel: când va vrea Dumnezeu.
– Cum vezi trupa „Vox Teatro” peste 5 ani?
– La asta nu m-am gândit niciodată. Sper că peste cinci ani să pot spune cu un surâs larg şi cu mâna pe inimă că „Vox Teatro” de cinci ani de zile funcţionează ca o „fabrică” de zâmbete (…) .
– Dacă nu era teatrul, ce domeniu ai fi ales?
– Nu ştiu… dacă nu era teatrul, probabil că nu eram nici eu. Şi dacă eram, probabil aş fi deschis un magazin de dulciuri.
– Te gândeşti să te întorci definitiv în România?
– În fiecare zi!
– Care sunt obiectivele tale de viitor?
– Vreau să public în România o carte de poezii, în colaborare cu o prietenă care este pictoriţă. Mi-am propus ca pe fiecare pagină, alături de o poezie, să avem o pictură pe tema acesteia. În plus, am un teanc de piese de teatru scrise, care abia aşteaptă să prindă viaţă pe scenă!
– Îţi mulţumim pentru timpul acordat şi îţi dorim mult succes, în tot ceea ce faci şi în tot ce ţi-ai propus!
Ana Alina Costache
