Într-o antologie restrânsă de texte din publicistica şi corespondenţa lui Ion Luca Caragiale, ediţie îngrijită de Dan C. Mihăilescu, putem citi următorul fragment: „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem gândi că cel puţin se discută foarte mult.”
Şi din păcate aceasta este o realitate valabilă şi în zilele noastre. Emisiunile TV pe toate canalele sunt foarte prolifice în acest sens. Aici toţi îşi dau cu părerea, discutând ore întregi acelaşi subiect, întorcându-l pe toate feţele, pro şi contra, dar ce folos când lucrurile stau pe loc ori sunt abandonate. Nici cele mai înalte foruri ale ţării nu sunt mai prejos. Ce să mai spunem despre campaniile electorale pline de invective şi acuzaţii nimicitoare faţă de „adversari”, şi de promisiuni ademenitoare faţă de „susţinători”. Şi apoi furtuna trece şi lucrurile revin la normal: acuzaţiile sunt uitate şi promisiunile neonorate sau onorate parţial. Şi ca să nu rămânem fără exemple, să vedem ce se întâmplă când plouă câteva zile. Se produc inundaţii. Ei bine, atunci vine ministrul cutare sau preşedintele cutare, se uită, ordonă „măsuri imediate”, apoi apare soarele împăciuitor, apele se retrag, guvernanţii trimit ceva, primarii fac ce ştiu ei mai bine, lumea are alte treburi şi vine vara; câţiva gospodari îşi mai repară casele, se mai reface un pod, se încearcă un dig, se mai lucrează de mântuială ici şi colo şi uite-aşa trece timpul, iar când vine următoarea inundaţie se constată că, de fapt, toate au fost nişte cârpeli precum „plombele” pe şosele, căci nimic nu s-a făcut durabil. Acest lucru ni se pare normal, când vorbele nu coincid cu faptele.
De aceea avem mereu impresia că în România se încep multe şi se termină puţine, timpul trece şi noi tot vorbim fără finalitate. Nemţii, dar şi alte neamuri, sunt mai practici, căci ei fac planuri detaliate şi le pun imediat în practică cu toată seriozitatea, fără prea multă vorbărie. La noi însă e vorba şi de o anumită lipsă de iniţiativă şi delăsare a oamenilor, de tipul „Lasă-mă să te las”! Mulţi dintre noi aşteaptă să le pice de sus „mana cerească” (în popor se spune „pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”), ei să nu pună umărul pentru a schimba starea de fapt, ci să vină alţii să le facă treburile. Acum curg promisiunile de tot felul din partea „combatanţilor pentru europarlamentare”, care au lăsat baltă treburile ţării şi colindă mulţimile pentru câştigare de voturi. Apoi vin „prezidenţialele” şi viitorii posibili preşedinţi vor fi şi mai darnici în promisiuni. Unii „se vor întoarce la popor”, pe care în restul timpului îl cam uită, îmbarcaţi în ce au ei fiecare, unii în limuzine, alţii în papamobile, dar toţi având aceleaşi ambiţii şi aceleaşi metehne. Şi până la urmă lumea, mai puţin ştiutoare de ceea ce se întâmplă „în culise”, va alege, şi cum va alege, aşa va fi; dacă privim în trecut, putem înţelege viitorul…
Ceea ce ne este greu să înţelegem este această „ploaie de arestări şi eliberări” tocmai în preajma alegerilor. Acum s-au redescoperit „baronii locali”, mulţi fiind deja parlamentari sau „candidaţi la…”. Întrebarea care se pune este de ce trenează dosarele ani de zile prin sertare şi dulapuri şi sunt scoase la lumină doar în preajma unor evenimente politice? Oare pentru a evita aceste lucruri n-ar trebui ca toţi candidaţii să fie riguros selectaţi înainte de a candida, şi nu după mărimea conturilor, prietenie sau rudenie, ci după competenţă şi onestitate, iar dacă totuşi asupra unora planează suspiciuni (de corupţie sau conduită socială nepotrivită) „să fie dovediţi” înainte de a-şi depune candidatura, dar nu în mod tendenţios. Se tot vorbeşte despre o „luptă corectă” între candidaţi, dar în realitate fiecare tabără se aruncă în această confruntare cu tot ce poate distruge şi elimina, şi atunci „se scot aşii din mânecă”, se folosesc cu frenezie „atacul la persoană”, „loviturile sub centură”, minciuna, dezinformarea, lauda de sine, exagerarea, promisiunea (de fapt o minciună îmbrăcată în haine de sărbătoare) şi tot ce ar putea destabiliza adversarii, când în realitate „candidaţii” ar trebui „să se bată în proiecte, idei progresiste, viziuni de dezvoltare a ţării”, iar oamenii să-i aleagă pe cei mai buni. Dar până la urmă orice s-ar spune, tot faptele „vorbesc”. Să sperăm că de această dată se va renunţa măcar la găleţi, pui, pixuri şi alte „mituiri” a votanţilor şi vor fi lăsaţi oamenii să-şi exprime opţiunea conform priceperii şi conştiinţei lor. Dar dacă tot vreţi a-i „mitui”, oferiţi-le din timp case noi, diguri şi amenajări împotriva inundaţiilor şi alunecărilor de teren, clinici şi spitale decente, şcoli moderne, institute de cercetare, legi adevărate şi de durată, şosele şi autostrăzi bine construite, pensii şi salarii mai mari, nu în promisiuni fără acoperire, ci în realitate, şi atuci toţi oamenii vă vor vota…
Mihai Trifoi
