De aproape un an, de când port în suflet o carte, autoarea ei mi-a rămas în conștiință ca un răspuns la o întrebare întrezărită dar nerostită. Veronica Babiciu, fosta mea colegă de facultate, prin volumul ei „La umbra cuvântului, freamăt de suflet..” mi-a oferit răspunsul ce reprezintă generația de dascăli care a sădit în sufletul elevilor următorul adevăr: „sentimentul iubirii de neam și de țară este vechi, dar nu învechit”. Un adevărat care se cere mereu cercetat, gândit, evaluat. Cum? Ce a făcut concret Veronica Babiciu? I-a dus pe elevii săi să-și vadă țara și să le descopere istoria: „Să deschidem Cartea de căpătâi a unei nații: ISTORIA și să le prezentăm elevilor noștri modele vii, care au ars pe altarul dragostei de neam și țară!” Concret: „Să-i ducem pe elevii noștri să vadă țara în care trăiesc, să-i ducem pe elevii noștri să simtă cum vibrează istoria la Moisei, la Șișești, la Ip, ori Trăznea, la Alba Iulia, ori Oarba de Mureș!” A călătorit cu elevii ei să-şi îmbogăţească mintea şi sufletul.
În cartea mai sus menționată , autoarea imortalizează experiențele ei dintr-o viață de peste 40 de ani de dascăl, o viață în care și-a iubit elevii, o viață în care a bătătorit cu ei drumurile noastre prin istoria neamului, învățându-i „să depună o floare la căpătâiul eroilor”, „să păstreze un moment de reculegere”, i-a învățat „să respecte istoria și tricolorul nostru sfânt” (p. 53). I-a povățuit, folosind cuvintele părintelui Vasile Lucaciu, Leul de la Șișești, că: „biruința e a celor ce luptă, nu a celor care se tânguiesc…”, știind că omul este doar „o picătură din valurile fluviului omenirii. Și nu interesează picătura, ci fluviul!” (p. 50).
Capitolele volumului sunt inegale ca dimensiuni, dar ce forță spirituală au!
„Credință și istorie” este titlul primului capitol, cel mai substanțial ca număr de pagini și de transpunere sufletească a ideii lui Nicolae Iorga precum că o excursie bine organizată valorează cât un an de studiu sau mai mult decât cărțile unei biblioteci. Veronica Babiciu, profesoară din Baia Mare, înfățișează, cu meșteșugite cuvinte împletite cu dragostea sufletului ei, excursiile făcute cu elevii, de-a lungul anilor, „Acolo, în deal, la Rohia, în Ardeal”, în Moldova Sfântului voievod Ştefan, care a dăruit „un munte împădurit pentru o singură carte”, la „Agapia, crinul spiritualităţii moldave …” ori la „Rohiiţa cea dragă, renăscută din cenuşa Istoriei.” La Şişeşti, profesoara a poposit cu elevii ei „acolo unde istoria neamului românesc tresaltă la fiecare pas” şi unde au aflat cum „părintele Lucaciu primeşte această jertfă de cuvinte.”
Cetatea Unirii, Alba Iulia, apare ca un fir roşu în discursul autoarei. Profesoara Veronica Babiciu trăieşte cu emoţie şi entuziasm, alături de elevi, evocarea acelor „icoane sfinte din cea mai sfântă duminică a istoriei noastre” („Îmbracă-te mireasă, frumoasă Transilvanie…”). Pagini întregi reprezintă elogiul adus Unirii ce au făcut-o „şlefuitorii conştiinţei naţionale” de la cronicari până în epoca modernă. Înaintaşii au fost „candele aprinse de conştiinţă şi continuitate românească” (p.68), „veritabile dâre de lumină” (p. 69).
Personalităţi ale literaturii române sunt evocate în capitolul al II-lea, „Bijutieri” … ai cuvântului. Excursiile la casele memoriale ale scriitorilor noştri sunt prilejuri de sărbătorire „în orice clipă” a existenţei noastre culturale şi spirituale, pentru că „dacă-l uiţi pe Eminescu, uiţi istoria unui neam, retezi rădăcinile unui popor, laşi în urmă veacuri de suferinţă şi bucurii, la un loc!” (p. 57) Îndeamnă să-i citească poezia: „Plimbaţi-vă, dragi elevi, zilnic, cu eleganţă şi dor, pe potecile operei sale.”
Cititorul citeşte cu plăcere capitolele despre Eminescu, O. Goga, G. Coşbuc, Nichita Stănescu, cu exemplificări din opera fiecăruia – versuri de o tulburătoare frumuseţe. Discursul epic al autoarei îţi oferă pagini pe care doreşti să le reţii şi să le transmiţi, pe care ai vrea să le citezi mereu, datorită adevărului şi profunzimii incontestabile.
Capitolele „Cu admiraţie, despre oameni de omenie . . ”, „In memoriam”, „În loc de epilog” reprezintă reverenţa profesoarei Veronica Babiciu făcută dascălilor săi şi colegilor-dascăli. În categoria acestora intră şi părinţii, rudele, „ţăranii amirosind a prescură, a tămâie, a colinde, a Istorie”, „neamul acesta răstignit pe crucea Istoriei”, toţi cei care au ocupat un anume loc luminos în sufletul autoarei, determinând acel „freamăt” ce a cerut imperativ să fie transpus în cuvânt. Titlul mai potrivit nu se putea găsi: „La umbra cuvântului, freamăt de suflet”! Alăturăm apreciarea noastră referitoare la imaginea copertei, semnificativă pentru conţinutul textului, dar şi la ilustraţiile-fotografii, adevărate documente de arhivă.
Volumul, alcătuit din texte ce iniţial au fost articole de sine stătătoare, publicate, între anii 1990-2006, în cotidianul „Graiul Maramureşului”, formează o structură unitară tocmai prin nucleul său de bază – dascălul. Autoarea mărturiseşte că această carte este „o sinceră confesiune, o tulburătoare „spovedanie” adresată cititorului de orice vârstă, despre sufletu-mi neliniştit, care freamătă în faţa „corolei de minuni a lumii…”
Prin harul poetic al scrisului său, împletit cu dragostea pentru făuritorul de conştiinţe, Veronica Babiciu ne argumentează că „dascălul este Omul care se zbate amarnic pentru a găsi poteca ce duce spre mintea şi sufletul învăţăceilor săi. E munca cea mai grea din lume, dar şi cea mai frumoasă!” (p.42) Cum să nu sărutăm cu evlavie mâinile dascălilor noştri?!
Luminiţa CORNEA
