Povestea lui nea Vasilică Stroie putea să fie despre el ca mare fotbalist, sau despre el ca mare croitor la casele de modă din Italia sau chiar nea Vasilică tâmplarul iscusit, dar dânsul și a făcut cu propriile mâini destinul lăsând la o parte părerile care nu îl reprezentau.
Povestea lui nea Vasilică Stroie este, astăzi, despre cum alegând familia, Dumnezeu i-a rânduit o viață bună și acasă. S-a ambiționat să demonteze convingerile părinților, cum că o să ajungă un golan, și a reușit să fie cel mai apreciat croitor din zonă.
Vasilică Stroie din Lădăuți, comuna Barcani a ales să rămână în țară când colegii lui de breaslă au plecat la Milano, în Italia, să fie croitori la mari case de modă.
El a ales familia, care este cel mai de preț dar de la Dumnezeu, și a făcut alături de soția și cei trei copii o viață frumoasă: ,,pentru mine pe primul loc a fost familia, nu regret că nu am plecat. Întotdeauna ne-am descurcat și cu mai mult și cu mai puțin.’’
După un an în care s-a pregătit să devină tâmplar, a renunțat și a plecat să învețe croitoria, fără acordul părinților, deși tatăl său era un croitor priceput. Și-a luat visul în mâini și a plecat la UCECOM.
Cum ați început să mergeți pe acest drum?
Prin clasa a 7-a am fost chemat să joc fotbal la FC Brașov dar părinții nu m-au lăsat. Am fost foarte supărat atunci și le-am spus că eu tot voi pleca.
În 1983 am plecat să mă fac tâmplar, dar din cauza zgomotelor prea puternice am renunțat după un an. Am găsit ulterior, la cooperativa noastră la UCECOM, două locuri la croitorie, un an și jumătate de școală. Cu toate că părinții nu voiau să mă lase să fac asta.
Când am adus acasă contractul să îl semneze părinții, ei nici nu au știut ce au semnat. Am plecat la Odorheiul Secuiesc, la croitorie, și știam deja câte ceva de la tata, știam să croiesc pantaloni. Maistrul a observat că știu să cos de mână și m-a băgat să cos la mașina lui de cusut. Acest om a fost un om extraordinar, mai ceva ca un tată pentru mine. De la el am învățat.
La un moment dat când am venit acasă am auzit o discuție între părinți când tata îi spunea mamei că m-am dus acolo și mă voi face un golan, și m-am ambiționat să îi arăt ce fel de golan mă voi face eu.
Când m-am întors a doua oară acasă, l-am corectat la o croială pe tata și a plâns spunându-mi că ce am învățat eu în 3 luni, el nu a învâțat în 3 ani. După, a înțeles că acest drum a fost spre binele meu.
Am ternimat cu cea mai mare medie pe tot UCECOM- 9 la teorie și 9 la practică.Mai apoi am mers să lucrez la croitorie comandă, timp de 10 ani. Prin 1992 s-a desființat atelierul și m-am întors acasă. Am lucrat acasă o bună perioadă, vremuri mai bune și vremuri mai grele au venit.
Apoi am primit propunerea doamnei Cristina Deteșanu, dirijoarea Grupului vocal „Pădurenii” – din Barcani, care m-a rugat să fac veste și pantaloni. Am transformat aceste veste sârbe, despre care se spunea că le poartă doar ciobanii, le-am adăugat niște cusături cu motive mai tradiționale și le-am făcut o parte a portului popular.
Mai croiți și altceva în afară de veste și pantaloni?
Eu croiesc de toate, fac costume, paltoane, geci de piele, pantaloni, rochii, până acum doar rochii de mireasă nu am făcut.
Cât aveam copiii mici lucra și soția cu mine, o învâțasem și pe ea să facă ce era mai simplu, pentru că aveam de făcut și 5 costume pe săptămână, lucram de dimineața de la 6 până noaptea târziu când îmi lăcrimau ochii. Lumina e foarte importantă în meseria aceasta de croitor, dacă e prea puternică te obosește, dacă e prea slabă te chinuie.
Care este cea mai mare problemă cu care vă confruntați acum în această meserie?
Materialele noastre naturale, țesute de casă, nu se mai fac. Cu stofa din lână se lucra cel mai frumos, era ca o joacă. Nu mai găsesc stofă de lână, nici la Covasna nu se mai lucrează, ceea ce am mai găsit prin sat, oi negre nu mai sunt, ici colo au mai rămas valuri și oamenii mă contactează să merg să o iau, dar nu știu câtă vreme voi mai găsi.
Credeți că această meserie se va pierde?
Este greu la început, trebuie foarte multă răbdare, fără răbdare nu poți să faci croitorie. Tinerii nu mai au răbdare așa multă să învețe, să facă.
Îndrăgesc această meserie extrem de tare și din păcate această meserie se pierde. Din 8 persoane câte am fost, doar eu am mai rămas, unii și-au găsit altă ocupație, alții au probleme de sănătate și altul este primar.
Pe domnul Vasilică îl găsiți la târgurile din Barcani, acolo unde și noi ne-am bucurat să îi vedem vestele și să îi ascultăm poveștile.
Cu mult drag se face această meserie, dar și toate celelalte. Fără a îndrăgi ceea ce facem lucrurile nu ies la fel de bine.
Alexandra Chirilaș
