Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Din nou, iobagi pe propriul pământ?
Deşi primii, şi cu foarte mult timp înaintea altora pe aceste meleaguri, prin vicisitudinile istoriei românii au ajuns din proprietari deplini de glie strămoşească, iobagi pe propriile pământuri. Cei care i-au uzurpat cu precădere au fost ocupanţii maghiari şi secui, prin secolele XI-XIV, la care s-au adăugat coloniştii saşi şi alţii. Dacă în perioada secolelor amintite a avut loc durerosul proces de deposedare de proprietăţi a românilor, prin forţă, anul 1437, al Răscoalei de la Bobâlna, prin sinistrul act Unio Trium Naţionum al ungurilor, saşilor şi secuilor, românii au intrat într-o lungă şi dureroasă perioadă de iobăgie, şi de umilire, stare care avea să ţină practic până la Reforma agrară din 1921, odată cu reîmproprietărirea.
Iobagii, în speţă români, au constituit în toate aceste secole principala forţă de muncă a societăţii de atunci, la dispoziţia marilor feudali. Cu ei s-a săpat, s-a plantat, s-a arat şi semănat. Cu ei s-au clădit edificiile statului ocupant, s-au amenajat drumuri şi poduri, s-au construit castelele grofilor şi conţilor. Tot ei au fost şi principalii contribuabili la visteria statului, pentru că grofii şi ceilalţi magnaţi erau scutiţi de asemenea obligaţii. Ei, munca şi sudoarea lor, sacrificiul suprem de zi cu zi şi în războaie sunt la baza întinselor moşii agonisite de unii şi de alţii de-a lungul secolelor, a castelelor pe care acum, catapultaţi din negura vremii ca nişte fantome, vin unii să le revendice, chiar dacă neam de neamul lor n-a pus un deget la agoniseala acestora.
Dacă s-ar fi inventat de la început instituţia „Cărţii funciare”, conform principiului de drept: „Qui prior tempore potior jure”, adică „Cine-i primul în timp este mai tare în drept”, românii n-ar avea nici o problemă. Din păcate însă, cărţile funciare moderne, pe care le folosim şi noi astăzi, s-au născut mult mai târziu, pe la 1855, fiind cuprinse în Codul civil austriac, cel mai modern din Europa, tocmai potrivit ca pe la 1867, odată cu constituirea dualismului austro-ungar, şi alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria, aceasta din urmă să-şi poată înscrie în proprietate toate bunurile provenite de la Imperiul habsburgic, inclusiv din Transilvania. Este de reţinut faptul că nu tot ce există vechi în Transilvania, în judeţul Mureş, în zona secuimii, este de provenienţă maghiară. Foarte multe clădiri oficiale, dacă nu cele mai multe (întrucât austriecii au dominat 170 de ani în Ardeal, şi n-au funcţionat în corturi), cum este cazul Tablei regeşti şi posibil Tribunalul şi multe alte edificii din Târgu-Mureş sau din toată Transilvania de acest gen, au fost construite de către habsburgi. Evident, tot cu mână românească, dar moştenite de Ungaria ca stat succesoral prin împărţirea imperiului, la 1867, între austrieci şi unguri.
Experienţa aceasta a anului 1867, când au avut loc aceste preluări, i-a folosit foarte mult statului maghiar, la 1918 şi după. Prin unirea Transilvaniei cu România, ea a fost pusă, de data aceasta, în situaţia de a ceda patrimoniu, dând multă bătaie de cap autorităţilor române. În acest proces de transferare, nu numai a puterii politice, ci şi economice, cu tot ceea exista al statului în teritoriu: pământuri, păduri construcţii, etc., statul ungar n-a avut scrupule. Dacă de obicei şi în situaţii succesorale învinşii şi învingătorii se înţeleg între ei, evident în baza unor tratate, adică ce se dă şi ce se primeşte, cu statul maghiar nu s-a putut, şi contestând din răsputeri prevederile Tratatului de la Trianon, a intentat României un proces care a rămas în istorie sub denumirea de „procesul optanţilor”. Cine erau optanţii? Nimeni alţii decât marii grofi, conţi şi magnaţi unguri, cu proprietăţi în Transilvania şi care au plecat în Ungaria, refuzând să devină cetăţeni români, după 1918, pretinzând despăgubiri importante, pe care statul român de la acea vreme a fost obligat de către Tribunalul Internaţional de la Paris să le plătească la preţul pieţei. Şi pentru un popor în reconstrucţie şi după un război nimicitor, n-a fost deloc uşor. S-au plătit, cum spun documentele, sume uriaşe echivalente în tone de aur, la care s-au adăugat şi cele 180 de milioane de dolari pe care Ungaria era obligată să le achite României drept despăgubiri de război.
Beneficiind însă de experienţa cu austriecii de la 1867, ungurii n-au stat cu mâinile în sân. Când au văzut că sunt pe cale să piardă Transilvania, au trecut masiv la falsificarea cărţilor funciare, mai ales în domeniul imobilelor importante pe care statul ungar le-a făcut „sine die” cadou, evident, cu documente, tuturor bisericilor maghiare: de la catolice la reformate, evanghelice sau unitariene, cât şi unor congregaţii călugăreşti, ştiind că acestea vor perpetua în timp. Cu moşiile expropriate ale acestora, dar şi ale românilor, statul a făcut Reforma agrară din 1921, prin care au fost împroprietăriţi câteva milioane de cetăţeni ai României, indiferent de naţionalitate, inclusiv maghiari. De altfel, se ştie, aceasta şi încă alte măsuri luate de stat au contribuit la extraordinarul avânt economic pe care România interbelică l-a înregistrat, ea câştigând, la vremea aceea, şi două apelative celebre de „Americă a Europei” şi de „grânar al Europei”.
Fatidica perioadă a ocupaţiei horthyste din nord-estul Transilvaniei, 1940- 1944, a constituit un alt moment în care statul maghiar cotropitor şi-a făcut de cap. El a anulat toate cărţile funciare ale statului român după 1918, şi i-au reîmproprietărit pe toţi cei care au participat la procesul optanţilor, trecând în proprietatea statului maghiar pământurile şi imobilele statului român, fără a restitui acestuia nici o leţcaie din ceea ce s-a cheltuit cu cei despăgubiţi. La pierderea războiului, cu retragerea din 1944, guvernul maghiar a dispus transferul la Budapesta a întregii arhive, de care acum se face uz. În fapt, o arhivă falsă, pentru că statul român şi-a achitat toate obligaţiile faţă de optanţii unguri, iar exproprierile în urma celui de-Al Doilea Război Mondial a criminalilor de război s-au făcut conform legislaţiei internaţionale în vigoare, pe baza unor condamnări definitive. Naţionalizările comuniştilor intră într-o altă categorie şi pot fi discutate.
Trecându-se la proprietatea socialistă, noul regim comunist, crezând în veşnicia lui, n-a mai avut nici un interes în anularea cărţilor funciare de la Budapesta, apreciind că e un non-sens să se mai ocupe de soarta acestor documente. Aceste falsuri însă ungurii le scot acum la lumină şi, beneficiind de necunoaşterea realităţii, de către administraţia statului, Parlament şi mai ales de către noua justiţie, „au înghiţit momeala”, dând drumul la reîmproprietăriri pe bandă rulantă. Pentru că, vorba proverbului” nu e prost cine mănâncă şapte pâini, ci cel care i le dă”.
Participând sâmbăta trecută la dezbaterea de la Târgu-Mureş, din sala de conferinţe a Hotelului Plaza, şi ascultând prezentările lui Gheorghe Funar, a avocatului Ioan Pop Sabău, a fostului prefect de Mureş, Marius Paşcan, a ziaristului de la Cotidianul, Marcel Bărbătei, a reprezentantului celor păgubiţi din comuna Nadăş, Nicolae Rad, a celorlalţi, te cruceşti. Judecătoarea care a semnat hotărârea de a aduce în stare de iobăgie un sat întreg, pentru a face hatârul unor aşa-zişi urmaşi cu procură, nu poate avea nici o justificare pentru această monstruozitate şi ca atare nu poate rămâne nepedepsită. Cu asemenea oameni la instanţe, Ungaria a revendicat până în prezent prin biserici, persoane fizice şi juridice, cu acte false peste 10.000 de clădiri şi 2 milioane de hectare de terenuri agricole şi păduri, a căror valoare se ridică o sută de miliarde de euro. Este vorba de imobile, păduri şi pământuri care au aparţinut fie statului, fie cetăţenilor, şi care acum au fost scoase din circuitul normalităţii, obligând pe foştii proprietari, în cazul pământurilor, la bejenie, iar autorităţile să plătească noilor proprietari chirii exorbitante pentru utilizarea în continuare a acestor imobile. Aşa se întâmplă şi la Târgu-Mureş cu liceele Bolyai, de Artă, Unirea şi multe altele. Iar cazul de la Nadăş, judeţul Arad, este ceva de necrezut. Oamenii aceştia n-au fost nici măcar anunţaţi de acest proces. Procesul s-a desfăşurat în surdină, ei luând cunoştinţă de hotărârea judecătorească abia când noul proprietar a celor 8742 ha s-a înfiinţat în prispă împreună cu executorul judecătoresc pentru a-i evacua. Nu pe unul, pe doi, ci întreg satul, adică circa o mie de persoane.
Este de necrezut. Dacă nu se va remedia situaţia pe cale politică şi juridică, România riscă să devină o ţară, bună de agăţat în cui, adică fără pământuri şi fără bază economică şi materială, iar cetăţenii ei pribegi pe moşiile altora. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la situaţia de dinainte de 1918. Nemaipomenit „cadou” oferit românilor de către autorităţi în perspectiva centenarului făuririi României Mari, din 2018.
Dezbaterea care a avut loc zilele trecute la Târgu-Mureş are o importanţă colosală în demararea unui amplu proces de revizuire a tuturor retrocedărilor pentru redobândirea patrimoniului furat, ca atac direct la siguranţa naţională. Demararea acestei mişcări civice menită să responsabilizeze toţi factorii politici şi în primul rând Parlamentul ţării, readuce în prim-plan grija faţă de interesele naţiunii a elitei românilor târgumureşeni care, pentru a doua oră de la 1989 încoace îndeplineşte rolul de turn de veghe asupra destinului nostru românesc. Atunci, prin crearea Vetrei Româneşti, ca zid de oprire a valului iredentist, acum pentru apărarea în faţa aceluiaşi duşman a avuţiei şi identităţii noastre.
(04.12.2013) (va urma)
Ioan Cismaș
