Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Nicio cancelarie străină n-a pus sub semnul întrebării apartenenţa Transilvaniei la România
Revenind la Transilvania noastră (pe care sovieticii înşişi o consideră în descrierile lor un fel de „rai pe pământ”, şi pe care noi, românii, nici cei ardeleni, darmite ceilalţi, n-o preţuim nici a zecea parte), afirmăm cu deplină satisfacţie că, deşi aflată de două ori în dezbatere internaţională, la cheremul marilor puteri; o dată, la Conferinţa de Pace de la Paris, după Primul Război Mondial, iar a doua oară, tot la Conferinţa de Pace de la Paris, după Al Doilea Război Mondial (1946-1947), niciuna din marile puteri aflate în juriu n-a susţinut nici un moment că ea nu face parte integrantă din România şi, ca atare, ar trebui alocată altcuiva. Desigur, la insistenţele apocaliptice ale ungurilor, unii, mai mult din complezenţă decât din convingere, au susţinut cu o jumătate de gură „să le dăm şi lor ceva din ea.” Românii trebuie să ştie acest lucru esenţial. Este o chestiune de demnitate care trebuie mai puternic afirmată în faţa celor care vorbesc despre „nedreptatea de la Trianon”, care, de fapt, nu există. Slogan mincinos şi provocator cu care aceştia „ornează” toate mitingurile şi demonstraţiile pe care le organizează, inclusiv cele cu prilejul zilei de 10 martie, cărora ar trebui să li se pună capăt.
Deşi nu era interesat în mod deosebit de cât de mare va fi România, sau din ce teritorii va fi alcătuită ea, nici Hitler n-a fost de acord cu cedarea către Ungaria a întregii Transilvanii, cu toate că solicitările erau foarte insistente din partea acesteia, decizând, în cele din urmă, cu prilejul Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, ca numai o parte din Transilvania (43 la sută) să intre sub stăpânirea Ungariei.
În aceeaşi manieră a refuzului satisfacerii pretenţiilor ungare cu privire la Transilvania s-a întâmplat şi cu Stalin, la final de război. Mai mult decât atât, ministrul de externe sovietic, temutul Molotov, nici nu vroia să stea de vorbă cu oficialii maghiari: ministrul de externe Gyongyosi şi prim-ministrul Nagy Ferencz. Pentru că şi istoria are memoria ei, iată ce spunea un înalt oficial sovietic pe numele său Şuriţ, în dezbaterea din 8 iunie 1944 pe tema pregătirii Tratatelor de pace. „În ciuda originii ugro-mongole, ungurii au constituit întotdeauna avangarda nemţilor în sud-estul Europei şi o unealtă pentru asuprirea tuturor popoarelor slave (cehi, slovaci, sloveni, sârbi, croaţi, bosniaci). Nu întâmplător maghiarii în aproape toate războaiele purtate cu Rusia au fost în mod constant de partea duşmanilor Rusiei. O situaţie opusă poate fi observată în ceea ce priveşte România.” p.285).
Cu asemenea „carte de vizită” ungurii nici nu aveau ce căuta pe la Kremlin şi, totuşi, trecând peste toate umilinţele nu s-au lăsat. Aceleaşi documente desecretizate cuprinse în cartea profesorului Onufrie Vinţeler „Problema Transilvană…” arată cum cei doi înalţi oficiali unguri au prezentat în cele din urmă lui Molotov pretenţiile asupra Transilvaniei, de data aceasta mult mai modeste decât la începutul războiului. Ei au încercat să negocieze cu acesta, dar fără succes, o suprafaţă de 11.800 kmp şi o populaţie de 900.000 de locuitori, ca a doua zi (10 aprilie 1944), să se prezinte în faţa lui Stalin cu o solicitare dublată: 22.000 kmp şi o populaţie de 1,5 milioane de locuitori, dintre care 850.000 maghiari. Raţionamentul acestui plan ar fi fost să echilibreze numărul de români în Ungaria cu cel de maghiari din România. Răspunsul lui Stalin a fost politicos, dar destul de vag: „Mă îndoiesc ca românii să accepte o asemenea cedare teritorială”. Era vorba de o fâşie de 100 km adâncime din vestul ţării, ce cuprindea şi oraşele Arad, Oradea şi Satu-Mare.
Iată un alt raţionament sovietic emis la acea vreme (5 iunie 1944), ce urma să spulbere pretenţiile ungurilor de a ciupi ceva din Transilvania: „Împărţirea provinciei (este vorba de Transilvania) de-a lungul graniţelor etnice este complet exclusă, deoarece populaţia din această zonă este amestecată, iar populaţia maghiară se găseşte în toate zonele în număr mult mai mic decât populaţia românească. Este adevărat că secuii-maghiari locuiesc într-un grup compact de aproximativ un milion de oameni?!, dar zona respectivă este situată la marginea părţii de est a Transilvaniei şi se află la mare distanţă de Ungaria, în apropierea Câmpiei Române, iar la nord şi la vest de acest ţinut locuiesc români” (p.279).
Cu alte cuvinte, predecesorii unguri care au creat de-a lungul secolelor enclave ungureşti în mijlocul populaţiei româneşti, împresurându-i prin tot Ardealul, pentru dispersarea şi slăbirea coeziunii acesteia, au complicat atât de mult lucrurile încât ele au devenit imposibil de descâlcit, adică de separat. Acesta este şi motivul pentru care separatiştii noştri de azi zbiară doar ca să se audă, provocând vrajbă între români şi maghiari, pentru că problema separatismului nu poate fi rezolvată în mod obiectiv în România, cum ar fi cazul ruşilor din Ucraina. Dacă ea s-ar fi putut soluţiona, lucrul acesta s-ar fi făcut la Conferinţa de Pace de la Paris în 1946-1947, pentru că ungurii au reuşit să sensibilizeze atât pe americani, cât şi pe englezi cu această problemă, introducând în discuţia Conferinţei de Pace un amendament împotriva celui sovietic, în care se cerea ca o parte a Transilvaniei să fie cedată Ungariei. Subiectul a fost dezbătut în cadrul Conferinţei, dar nici oficialii englezi şi nici cei americani n-au reuşit să identifice o fâşie de la graniţa cu Ungaria care să poată fi retrocedată acesteia, motiv pentru care s-a închis subiectul. Realizarea vreunei enclave în secuime a fost de asemenea exclusă de către participanţii la Conferinţă. Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare a avut loc mult mai târziu, prin 1952, ca o decizie exclusivă a lui Stalin, devenit stăpân deja pe România prin comunismul impus. Iată ce spunea, la Conferinţa de Pace de la Paris, secretarul de stat american Dunn Byrnes, preşedintele celei de a 14-a şedinţe a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (20 sept.1945): „Statele Unite consideră că ar fi frumos dacă ar exista o şansă de a vedea unele modificări la frontiera maghiaro-română şi anume, cât mai puţini maghiari să rămână, pe teritoriul românesc. Din păcate acest lucru nu se poate face.”
Mesajul de acum 70 de ani este perfect valabil şi azi. Maghiarii nu pot fi rupţi de români, iar maghiarimea din România nu poate exista şi prospera decât în directă şi strânsă legătură cu destinul acestora. Neputând fi trasă o linie de demarcaţie, românii şi maghiarii din Transilvania sunt condamnaţi să se bucure şi să sufere împreună. Necazul unora îi afectează pe ceilalţi. Aşa că orice tendinţă sau gest separatist este contraproductiv şi sinucigaş. Dacă vor prosperitate românii şi maghiarii din România n-au altă soluţie decât să o făurească împreună, în patria comună. Statutul de minoritari, de 6,5 la sută la nivel naţional şi de 19,6 la sută la nivel de Ardeal, îi obligă pe maghiarii din România să-şi cunoască şi limitele, dar şi obligaţiile. Cerbicia insuflată de politicienii segregaţionişti, de a manifesta ostilitate declarată faţă de români şi statul român, faţă de limba oficială a statului, atitudini retrograde cultivate în ultimul sfert de secol de către politicienii maghiari, care vântură ameninţător flamura autonomiei teritoriale, constituie un gest de imoralitate umană şi politică. Prin natura poziţionării lor, maghiarii din România nu-şi pot făuri un stat al lor. Răspunsul acesta l-au dat marii politicieni ai lumii cu prilejul ambelor conferinţe de pace, atât de după Primul, cât şi după Al Doilea Război Mondial şi este perfect valabil şi astăzi. Ca urmare, mişcările acelea separatiste, gen marşul din 10 martie, ar trebui scoase din recuzita dialogului democratic, pentru că ele fac foarte mult rău relaţiilor interetnice. Maghiarii din România nu pot prospera, creşte şi dezvolta decât printre români şi alături de români, adică împreună. Este un dat al istoriei pe care cel care doreşte să-l şteargă cu buretele acţionează împotriva interesului propriei etnii. (19.02.2015) (va urma)
Ioan Cismaș
