Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Transilvania între a fi sau a nu fi a României
Declanşarea celui de Al-Doilea Război Mondial a avut ca scop realizarea unei noi ordini europene în funcţie de aspiraţiile celor care l-au provocat, respectiv Germania, Italia cu sateliţii lor Ungaria şi Bulgaria. Nemulţumiţi de Tratatele de pace de după Primul Război, în cazul Ungariei, cel de la Trianon, aventura în cea de a doua conflagraţie a avut ca scop recuperarea de teritorii de la cehoslovaci, ucraineni, iugoslavi şi români. Cea mai vizată a fost fără îndoială Transilvania, care în prima fază a războiului a fost şi ciuntită prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Numai că războiul a fost început de unii şi câştigat de alţii (Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA, la care din august 1944 s-au aliniat şi România. Aşadar, pe parcursul a aproape şase ani de război, Transilvania a trecut din custodia unora în a altora, astfel încât la Conferinţa de pace de la Paris din anii 1946-1947, cei care i-au hotărât pentru a doua oră destinul au fost aliaţii, şi în primul rând sovieticii conform înţelegerii avute prin celebrul bileţel (90 la sută influenţă sovietică, 10 la sută influenţă occidentală). Transilvania a intrat în vizorul ruşilor încă din februarie 1943, după crâncenele lupte de la Stalingrad, când a şi fost întoarsă soarta războiului. Aşa cum am mai subliniat, în viziunea ruşilor soarta Transilvaniei a trecut prin mai multe etape, destinul ei final fiind hotărât abia în 1945. Ruşii, ca şi ceilalţi aliaţi au refuzat din capul locului să valideze rupturile teritoriale comandate de Hitler, dar nici n-au acceptat ideea de a fi retrocedată României în mod necondiţionat. Din contră, cei care pregăteau noua ordine postbelică europeană, şi sovieticii erau foarte interesaţi de acest lucru, s-au gândit şi la alte variante, pentru că prada era prea valoroasă ca să o ofere stăpânului pe nimica. În dezbaterea Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace şi a ordinii postbelice, condusă de Litvinov, prim-adjunctul lui Molotov, care şi-a desfăşurat lucrările în mai multe runde în intervalul anilor 1943-1945, au intrat în dezbatere patru variante, adică toate cele posibile şi anume: 1. Să se valideze dictatul de la Viena; 2.Să fie redată în întregime Ungariei; 3. Transilvania, stat independent şi 4. Să fie redată României integral. Aşa cum am mai subliniat, primele două propuneri au fost înscrise pe ordinea de zi doar formal, pentru că asupra respingerii lor s-a căzut de acord dinainte, aceasta fiind şi directiva lui Stalin, cât şi a aliaţilor. Cartea profesorului Onufrie Vinţeler ne prezintă, în traducere, întreaga discuţie avută pe această temă între cei şase membri ai Comisiei de pregătire a conferinţei de pace: Litvinov, Lazovski, Manuilski, Şuriţ, Stein şi Iunin. Din lecturarea stenogramei ne putem da seama cât de dramatice au fost aceste dezbateri pe ultimele două puncte, astfel încât putem spune că numai Dumnezeu a dat membrilor comisiei gândul cel bun, pentru ca în final să decidă, ca propunere finală, varianta nr.4, adică Transilvania să fie redată integral României.
Marea bătălie s-a dat pe varianta ca Transilvania să devină stat independent şi ea ar fi avut reuşită de succes, dacă n-ar fi complicat prea mult lucrurile în această zonă a Europei, şi dacă această comisie nu l-ar fi avut pe Şuriţ, care nu ştim din ce motive s-a luptat din răsputeri pentru a-şi convinge colegii de justeţea măsurii de a aloca României întreaga Transilvanie. Iată câteva pasaje din luările lui de poziţie care merită relevate, şi regretăm că spaţiul nu ne permite să le consemnăm pe toate. „Din cele 4 variante gândite teoretic de rezolvare a problemei Transilvaniei, două dintre ele, aşa cum a fost menţionat în cuvântul de deschidere al tovarăşului Litvinov, sunt în mod evident inacceptabile pentru noi. Cedarea Transilvaniei Ungariei ar fi o încălcare flagrantă a intereselor majorităţii populaţiei din Transilvania, un act de recompensă nejustificată pentru unul din sateliţii cei mai zeloşi ai Germaniei şi o enormă ameninţare la adresa Cehoslovaciei. La prima vedere mai interesantă ar fi soluţia formării unui stat independent , dar am îndoieli serioase dacă în organizarea Europei postbelice ar trebui să alegem calea parcelării şi balcanizării care, fără îndoială ar contribui la creşterea anarhiei în Europa ( p.283)”.
Trecând la pledoaria pentru România acesta a spus printre altele: „Reprezintă oare populaţia din Transilvania o naţiune separată şi distinctă de populaţia din România sau de cea din Ungaria? Bineînţeles că nu! În Transilvania românii reprezintă majoritatea populaţiei şi în mod categoric aceştia nu sunt diferiţi de locuitorii originari din România, în timp ce minoritatea maghiară care locuieşte aici se deosebeşte puţin de maghiarii originari din Ungaria. De asemenea noi nu avem date din perioada Austro-Ungariei sau din perioada guvernării româneşti că în Transilvania ar fi fost identificate tendinţe separatiste sau s-ar fi întreprins acţiuni serioase pentru formarea unui stat independent, Transilvania, şi că această idee ar fi adus împreună maghiarii şi românii din Transilvania şi i-a făcut să uite de conflicte interetnice. Dimpotrivă, am remarcat altceva: românii transilvăneni în marea lor majoritate fiind ţărani au avut de suferit în urma exploatării moşierilor maghiari. Având în vedere toate aceste motive cred că cel mai potrivit ar fi să ne orientăm asupra cedării în viitor a Transilvaniei României” Şi pentru ca Şuriţ să fie în ton cu ceilalţi colegi de dezbateria conchis: „O astfel de soluţie consolidată de garanţii ferme pentru interesele ţării noastre (URSS), este justificată de faptul că prin eliminarea disputei între Rusia şi România cu privire la Basarabia, vom obţine un fundament solid pentru o dependenţă puternică a României de politica noastră”.
Mărturisesc că m-a impresionat profund atitudinea acestui Şuriţ, despre care ar fi dorit să ştie mai multe însuşi autorul cărţii „Problema Transilvană…” dar din păcate nu s-a putut. Oricum, îi mulţumim pentru că este greu să găseşti printre ruşi oameni care să ţină cu adevărat cu dreptatea, atunci când este vorba despre România. Pentru că, şi atunci, ca şi acum, propaganda sovietică nu ne menajează deloc, apelativul de „imperialişti” fiind cel mai des folosit.
Se spune că totul e bine când se termină cu bine. Deşi crearea unui stat independent al Transilvaniei a avut mai mulţi adepţi, iată că în cele din urmă binele a învins. Ca să ne facem o idee asupra ceea ce putea fi, iată cum argumenta în acest sens tov. Lazovski: „Consider că cea mai bună soluţie ar fi să optăm pentru crearea unui stat independent, Transilvania. Noi nu suntem interesaţi să întărim puterea Ungariei sau a României. De ce trebuie să facem România mai puternică? De ce trebuie să consolidăm Ungaria?
Este posibil ca declararea Transilvaniei ca stat independent să-i fi speriat pe mulţi la acea vreme. Propunerea i-ar fi iritat şi pe aliaţi, care vedeau în această variantă o anticameră a transformării acesteia într-o Republică Sovietică Socialistă, variantă care deja era lansată pe piaţă şi încurajată de maghiarii budapestani dar şi de cei din interior. După judecata acestora „decât la români, mai bine la ruşi”
Se spune de asemenea, din vechime, că „Istoria este învăţătoarea vieţii” („Historia magistra vitae est”). Oare când, noi, românii, după asemenea informaţii care ne redau cu un dramatism ieşit din comun întregul calvar al Transilvaniei, vom învăţa să nu ne mai jucăm cu soarta acestei inimi de Românie care este ea? Pentru că, de 25 de ani încoace nu facem altceva decât să o menţinem nelipsit în gura lupului, şi n-am dori pentru nimic în lume să păţim cu ea ca în fabula cu vulpea şi corbul. Şi asta pentru un pumn de voturi, extrem de toxice şi într-un fel şi în celalalt, pentru a da posibilitatea iredentiştilor să-şi facă jocul, iar alor noştri să poată jecmăni în linişte Ţara, care din păcate nu e nici întreagă şi nici prosperă. (25.02.2015)(va urma)
Ioan Cismaș
