Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Răzvrătiţii Europei
Am publicat, şi nu întâmplător, în ziarul de marţi, 19 august 2014, un scenariu bine gîndit despre ceea ce ar însemna presupusa autonomie teritorială a „Ţinutului secuiesc”, întitulat „Vecine secui, vrei autonomie? Îţi dau autonomie. Ce faci cu ea? Chiar dacă lucrurile nu se vor petrece aievea, ele sunt foarte aproape de realitate iar citirea textului în cauză de către cei care abia aşteaptă să se vadă „fericiţi şi autonomi” ar putea să le fie de folos, pentru că un Ţinut secuiesc creionat pe hârtie sau în mintea cuiva poate fi minunat, dar în realitatea de zi cu zi, un coşmar.
Aşa cum am mai arătat şi cu alt prilej, ONU are înregistrate pe glob nu mai puţin de 3.600 de minorităţi naţionale, care toate au în gena lor tendinţa de a se izola de majoritari, de a-şi încropi propria lor ţărişoară, dar, din păcate pentru ei, nu este posibil. Dacă liderii majorităţii covârşitoare ai acestor minorităţi, inclusiv ai românilor dimprejurul graniţelor noastre, înţeleg cum stau lucrurile, cei ai maghiarilor fac opinie separată, ei îndemnându-şi „enoriaşii” la răzvrătire prin forţarea barierelor modului de a trăi instituit, solicitând o nouă ordine mondială prin introducerea în ecuaţie a dreptului minorităţilor la autodeterminare. Măsura se vrea, probabil, o replică la ceea ce s-a întâmplat cu o sută de ani în urmă, după Primul Război Mondial (1914-1918) când, în urma aplicării principiilor naţionalităţilor în Europa, s-au constituit o sumedenie de state, pe seama prăbuşirii imperiilor, cu deosebire cel austro-ungar. Este vorba de constituirea de state noi ca Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria, sau de întregirea altora, ca în cazul României, Iugoslaviei şi Ucrainei.
A da frâu liber unei astfel de iniţiative, adică a pune în practică această încercare de „ autonomizare şi de eliberare a minorităţilor de sub „ jugul” majorităţii, pentru cele 3.600 de minorităţi, sau numai pentru o parte a acestora, ar fi o adevărată nebunie. De aceea, atât la nivelul ONU cât şi al statelor care fac politica mondială sau a zonei (Vezi UE), s-a căzut de acord asupra lărgirii drepturilor minorităţilor, atât pe plan european cât şi mondial, dar până la o anumită limită, care să nu pericliteze stabilitatea între minoritate şi majoritate, atât de necesară bunei funcţionări a unei societăţi.
Dacă, în general, lucrurile s-au înţeles, există în Europa două state recalcitrante: Ungaria şi Rusia, ambele cu minorităţi destul de extinse pe teritoriul altor ţări, operaţiune rezultată dintr-o anume politică de acaparare a unor teritorii şi de subjugare a cât mai multor naţiuni. Deşi între Rusia şi Ungaria există deosebiri de la cer la pământ, în această privinţă marii maeştrii sunt politicienii unguri, care au implementat această metodă încă din primii ani ai sosirii lor în Europa (896 e.n.) Aşa se explică faptul că ei îşi revendică teritorii nu numai din România, ci şi din Slovacia, Serbia, Ucraina, Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, până la Fiume, în Italia, la ieşirea spre Marea Adriatică.
Pe de altă parte ruşii au procedat similar, dar mult mai târziu, în epoca sovietică, prin procedeul deportărilor în masă a populaţiei băştinaşe (Pahod na Sibir) şi înlocuirea acestora cu populaţie rusească, dislocată şi ea, în general, din zona sălbatică a Rusiei (din tundra şi taigaua acesteia), şi pusă în fruntea comunităţilor locale (republici, republici autonome, raioane regiuni, oraşe şi sate) pentru a le conduce. Aşa se întâmplă că la ora actuală, nu numai Basarabia, ci şi Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, ţările din Caucaz sunt pline de enclave ruseşti, cărora nu le convine noul statut, creând tensiuni în interiorul ţărilor respective şi de „dragul” cărora dl Putin ar fi în stare să işte chiar Al Treilea Război Mondial, pe care, poate, doar aceste două ţări l-ar dori, evident în speranţa că-şi vor putea îndeplini aberantul vis.
Vorbind despre minorităţi în afara graniţelor, ca pretext pentru a schimba ordinea firească şi a ameninţa stabilitatea, în lipsa datelor privind ruşii, amintim că nu Ungaria, ci România are cea mai mare diasporă, şi aceasta nu datorită unei politici expansioniste, ci faptului că actualii vecini, fie că vorbim de unguri, bulgari, sârbi sau de ruşi şi-au constituit în decursul istoriei, vetre pe imensul nostru teritoriu moştenit de la daci, prin rapt. Ai noştri fiind cei mai vechi locuitori ai meleagurilor acestor ţări. În vreme ce românii au în afara graniţelor circa 13 milioane de suflete, la unguri este vorba de 4-5 milioane. Adică de 39 la sută în primul caz şi de cel mult 33 la sută în al doilea.
Profesionalismul ungurilor în abordarea acestui subiect se vede de la o poştă prin metodele subtile şi tenacitatea cu care îşi urmăresc ţelul. Aceasta, în raport cu stângăcia şi vulnerabilitatea românilor, care iată pierd tot mai mult teren într-o confruntare în care buturuga mică este lăsată să-şi facă de cap, până când ne vom trezi că va răsturna carul mare.
Evident că linia belicoasă şi agresivă pe care liderii maghiarilor din România au găsit de cuviinţă să o promoveze, dă motive de îngrijorare unor minţi luminate ale minoritarilor (cum este cazul scriitorului Hajdu Gyozo, a actriţei Adam Erzsebet şi a altora), care cred că pentru o civilizată convieţuire, calea cea mai potrivită ar fi a bunei înţelegeri cu majoritarii, pe baza recunoaşterii statutului de minoritar şi a unui ataşament sincer faţă de ţara în care trăiesc, în cazul de faţă, România.
A bate monedă pe iredentista teorie că România nu este patria maghiarilor de aici, ci doar pământ natal, adică un loc de pradă şi nimic mai mult, este în măsură să schimbe radical şi în rău statutul, rolul şi menirea acestora pe meleagurile noastre. Mai pe şleau ei înşişi se autoexclud, se autodefinesc a fi veniţi aici, cu scopul de „aduna comori” pentru o altă ţară, pentru Ungaria deci, iar dacă se poate şi o halcă de pământ din glia noastră strămoşească pentru aceasta.
Această opinie inoculată şi pe care observăm că minoritatea maghiară nu o comentează şi nici nu o combate ne îngrijorează, întrucât ea va duce la alterarea climatului bun de convieţuire existent până acum, bazat pe o anumită simpatie a românilor faţă de maghiari, venită din ancestrala lor toleranţă, dar şi din crezul lor creştinesc. Există însă şi o lege a firii în sensul că oricât de răbdător şi de înţelegător ai fi, toate îşi au o limită.
Şi pentru că în decursul multimilenarei noastre istorii ni s-a răpit atâta pământ de pe margini, până am ajuns, teritorial, la aproape un sfert din ceea ce ne-au lăsat moştenire înaintaşii noştri, nimeni n-a avut obrăznicia şi nemernicia să ne ceară pământul chiar din inima ţării. Un atac decimator nu numai la integritatea teritorială, ci chiar asupra fiinţei noastre naţionale.
Aşadar, vecine secui, pus pe relele cele mai mari, ce altceva aş putea să mai adaug în plus decât să repet sfatul de încheiere al autorului din articolul pe care l-am citat la început şi care la întrebarea „Ce ai putea face?”, ţi se răspunde astfel: „Ai putea să-ţi vezi de treaba ta, la fel cum îşi văd de treaba lor lipovenii, turcii, tătarii şi bulgarii din România. La fel cum îşi vede orice om de aici. România ţi-a oferit TOTUL: pământ, adăpost, resurse, absolut TOT. Ţi-am asigurat, prin legi, dreptul de a-ţi utiliza limba, de a avea şcoli în limba ta, de a-ţi practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentat în Parlamentul de la Bucureşti, dar şi în cel European, de a manifesta, celebra şi comemora. Ar fi trebuit să ai aceleaşi drepturi precum toţi ceilalţi şi nimic în plus sau în minus, dar eu ţi-am dat mai mult că te-am văzut necăjit ( ….).
Mă rog, eu ţi-am spus toate acestea ca un bun vecin ce-ţi sunt şi pentru că îmi pasă de soarta ta şi a urmaşilor tăi. Dacă tu alegi să abuzezi deja de toată permisivitatea asta, e problema ta, dar NU FACE, TE ROG, SĂ DEVINĂ PROBLEMA NOASTRĂ CĂ N-O FI BINE DELOC! RESPECTĂ CONSTITUŢIA SA ŞI POPORUL SĂU!”(20.08.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
