Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Va ajunge Europa să fie îngenunchiată de Ungaria?
Câştigarea de către Viktor Orban (cel care s-a autointitulat premierul tuturor maghiarilor) a alegerilor din Ungaria, pentru încă patru ani, a dat speranţe noi comunităţilor maghiare din afara graniţelor în exacerbarea luptei pentru autonomia teritorială pe criterii etnice şi înfiinţarea a cât mai multe „ungarii mici” în interiorul altor state. În principal, ţările vizate sunt: România, Slovacia şi Serbia, dar nu sunt excluse nici Austria şi Ucraina Subcarpatică, astfel încât prin unirea geometrică a acestor puncte să poată fi reconstituită imaginea mult visatei Ungarii mari.
Aşadar, prin asemenea încercări Ungaria provoacă la duel întreaga Europă. Au mai făcut ungurii acest lucru şi acum peste o mie de ani când, abia veniţi din stepele asiatice şi cu sprijinul evreilor kazari, prin atacuri fulger specifice hoardelor, au trecut Europa prin foc şi sabie timp de o jumătate de secol, ajungând şi la Oceanul Atlantic, până ce au fost „potoliţi”, în urma bătăliei cu nemţii, din 955, de la Augsburg.
Aflaţi în prag de dispariţie, ca şi predecesorii huni, ungurii găsesc din nou colacul de salvare, prin încreştinare (anul 1001) şi trecerea la catolicism (cu toate că tatăl lui Vajk, viitorul Ştefan cel sfânt, îmbrăţişase ritul oriental), şi odată cu aceasta folosirea lor de către papă, drept vârf de lance în lupta pentru revenirea la catolicism a ţărilor ajunse ortodoxe, prin aportul bulgarilor. Este vorba, evident, de ţările amintite mai înainte şi care au devenit ţinta acestui atac ce avea să schimbe în rău destinul acestor popoare.
În căutarea de patrii, şi pentru a evita obsedantul pericol al dispariţiei ca naţiune, situaţie în care istoria i-a pus de mai multe ori de-a lungul existenţei anterioare (vezi decimarea lor de către bulgari şi pecenegi în Câmpia Atelcuz, în 896, fapt care i-a şi determinat să emigreze spre Panonia), ungurii au inventat un nou tip de ocupaţie, unic în Europa, ce îmbină exploatarea socială cu cea de distrugere a fibrei naţiunilor respective, în vederea asimilării acestora în contul maghiarimii.
De-a lungul îndelungatei existenţe omeneşti istoria a reţinut numeroase cazuri de asimilări, îndeosebi în urma migraţiilor. De văzut: hunii, goţii, avarii, pecenegii care au dispărut, apoi românii asimilaţi parţial de slavi şi de bulgari, în sudul Dunării, dar şi slavi şi greci etc., asimilaţi de români, în nordul Dunării. Acest proces a avut loc mai mult pe cale naturală, în timp ce asimilarea de tip hungarist, este cu totul altceva. Ea a devenit, încă din primele secole ale existenţei lor europene, o strategie naţională, o politică de stat bine conturată, care să asigure baza demografică a maghiarismului. Pentru că ei, ungurii, nu s-au rezumat doar la însuşirea bogăţiilor celor ocupaţi, ci au mers mult mai departe, obligându-i pe aceştia la deznaţionalizare totală.
Cu toate că în ultimul mileniu, până la Primul Război Mondial, când, din acest punct de vedere, Trianonul a făcut dreptate, au existat multe imperii în Europa: otoman, ţarist, habsburgic, napoleonian, etc., nici unii din aceşti ocupanţi de ţări străine n-au intrat atât de adânc în fibra naţiunilor subjugate, încât să le pericliteze existenţa definitiv. Exemplul cel mai elocvent este al turcilor care, deşi de o cu totul altă religie, şi ocupând peste 500 de ani o bună parte a Europei (1396-1914), n-au musulmanizat-o şi nici n-au turcizat-o în aşa grad încât să şi-o adjudece ca parte a naţiunii lor. Ungaria însăşi, desfiinţată timp de 174 de ani de către aceeaşi turci (1526-1699), şi-a revenit uşor. De ce? Pentru că sultanii lor s-au mulţumit cu birurile şi cu peşcheşurile solicitate. N-au împânzit continentul de moschei şi nici nu le-au impus turca drept limbă oficială. Dovadă, naţiunile eliberate după atâtea secole, cum e cazul Bulgariei, al Serbiei şi Muntenegru, şi-au edificat în scurt timp propria viaţă religioasă, culturală şi spirituală. De aceea, istoricii vremii vorbeau, acolo unde a fost cazul, de înlocuirea jugului de lemn turcesc cu cel de fier austro-ungar.
Opresiunea maghiară, chiar şi atunci când s-a manifestat la nivelul doi, în cadrul imperiului habsburgic până la 1867, a făcut ravagii în arealul ei. Atât în Transilvania cât şi în Slovacia şi Serbia, etc., procedând la implanturi demografice sofisticate, cu minorităţi diverse, pentru spargerea blocurilor compacte ale băştinaşilor. Aşa cum am mai subliniat, ea viza, pe lângă asuprirea socială şi economică, prin spolierea de bogăţii, transformarea individului: german, român, slovac, sârb, croat etc., prin politici dure de ştergere a identităţii, în maghiar. Rezultatul? Măsurătorile antropologice recente au demonstrat că doar 10 la sută din cei care se declară maghiari sunt de această origine. În rest, toţi maghiarizaţi, adică contrafăcuţi. (Kosuth era slovac, Petöfi, sârb, iar Horthy, român băimărean etc.) Aceasta înseamnă că întreaga Europă se regăseşte, prin descendenţi, în spaţiul maghiar. Pe ei nu legătura de sânge îi apropie, ci hungarismul, o doctrină construită pe aşa-zisa superioritate de rasă, pe trufie şi dorinţa de supremaţie, ceea ce îndeamnă la expansionism şi la subjugare. Iată cum o naţiune modestă, dar neastâmpărată, a ajuns să se considere mare prin metode diabolice. Un fel de buturugă mică care nu se dă în lături să răstoarne carul mare.
De fapt, lucrul acesta s-a putut bine observa încă din timpul evenimentelor de la 1848, când revoluţionarii lui Kosuth au făcut mare caz de lupta pentru eliberarea popoarelor asuprite. În realitate, ungurii se vroiau eliberaţi doar pe ei, de austrieci, pentru a învia propriul imperiu, îngheţat la 1526, sub ocupaţie turcească, şi pentru a-i putea subjuga în voie şi deznaţionaliza pe ceilalţi, inclusiv pe români. Ceea ce nu s-a putut atunci s-a întâmplat la 1867, odată cu înfiinţarea Imperiului austro-ungar, în partea de răsărit a acestuia, numită Transleithania.
Ungurii, în vremea lor de glorie, n-au produs nici un reviriment în dezvoltarea Europei. Din contră, erau printre cele mai sărace naţiuni, sărăcindu-i, cu grofii lor, şi pe ceilalţi. Aceasta, pentru că, întreaga lor gândire creatoare era îndreptată în direcţia fortificării demografice a naţiunii, prin fabricarea de unguri prin orice mijloace, domeniu în care n-au fost întrecuţi de nimeni. Doar Trianonul a fost acela care le-a oprit malefica lucrare pentru o lungă perioadă de timp. Acesta este şi motivul pentru care îl şi contestă cu vehemenţă.
Revenind la zi cu evenimentele, profitând de reaşezarea Noii Europei şi de breşele inerente procesului de reconstrucţie a Europei Unite, de slăbiciunile proiectului, Ungaria, sub Viktor Orban, încearcă din nou marea cu degetul. Adaptându-şi vechile tactici la noile condiţii, ea a inventat dubla cetăţenie, care pune în conexiune enclavele maghiare de pe teritoriul altor state, cu Budapesta. Participarea maghiarilor de pretutindeni la viaţa politică a Ungariei o face, poate nu mai puternică, dar cu siguranţă mult mai îndrăzneaţă. Ea are ca menire nu numai trezirea conştiinţei apartenenţei la un singur centru al maghiarimii, ci mai ales activizarea falangelor proprii din ţările respective la viaţa politică a statelor de care aparţin, ţintind în mod deosebit participarea la guvernare. Din acest punct de vedere, România este un teren ideal de peste două decenii. Un fel de zis şi făcut, pentru că din luna martie 2012, şi actualul prim-ministru al României stă la aceeaşi masă cu Kelemen Hunor, mai marele maghiarimii din ţara noastră. Certându-se ca doi cocoşi cu preşedintele Traian Băsescu, şi neglijând flagrant treburile majore ale ţării, nu-i sigur că dl Ponta nu va cădea de pe înaltul său jilţ. În schimb recentul pact încheiat cu UDMR (oare al câtelea în aceste două decenii?) va rămâne în picioare şi se va aplica literă de literă. Ceea ce se întâmplă pe plan central are loc şi pe plan local, inclusiv la Târgu-Mureş. Şi uite aşa, pas cu pas şi încetul cu încetul, vom asista la dezmembrarea şi enclavizarea României, ea fiind şi prima victimă a neo-hungarismului, care a început o adevărată bătălie în marş, prin centrul Europei. Întrebarea care ne-o punem: vor avea ei succes şi în Slovacia, Serbia şi Ucraina? Dacă da, înseamnă că lupta pentru o nouă împărţire teritorială a Europei a şi început, iar primii doi agresori sunt deja cunoscuţi: Rusia şi Ungaria. Ce curaj pentru aceasta din urmă, şi oare până când europenii vizaţi îi va mai suporta obrăzniciile? (16.04.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
