Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
România, sub zodia dreptăţii
În zbuciumata lor istorie multimilenară, românilor li s-au făcut de două ori dreptate. Prima dată la 1859, când marile puteri ale Europei au consimţit unirea Moldovei cu Ţara Românească, în ciuda puternicelor opoziţii ale otomanilor şi habsburgilor, iar a doua oră la 1 Decembrie 1918, când a fost înfăptuită România Mare, prin aducerea la matcă şi sub aceeaşi cupolă a tuturor provinciilor ajunse în stăpânirea altora. A decupa din ruinele a trei imperii teritorii care păreau pierdute pe vecie şi a încropi din ele o ţară puternică şi omogenă, atât teritorial cât şi etnic, constituie într-adevăr un miracol, care nu s-ar fi putut înfăptui decât în atmosfera şi condiţiile unice care au avut loc după Primul Război Mondial, când, se pare că marile puteri ale lumii şi continentului au fost pătrunse de sentimente mai bune faţă de naţiunile oropsite, dintre care, se poate spune, cea dintâi a fost naţiunea română. Înlocuirea, la Conferinţa de Pace de la Paris, dominată de către Anglia, Franţa şi SUA, a dreptului forţei, cu forţa dreptului, ca principiu fundamental al dreptului internaţional, şi aplicarea principiului naţionalităţilor la constituirea noilor state desprinse după căderea imperiilor (raportul între etnic şi teritoriu), a căzut ca o mănuşă în cazul României, ca primă favorită la noua împărţire teritorială. În consecinţă, fidele noului lor crez, marile puteri au consimţit în unanimitate ca fiecare din statele nou formate, succesorale (Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia), să-şi adjudece, documentat şi motivat, pe baza principiilor amintite, teritoriile disponibilizate, România având cele mai multe de recuperat: Transilvania şi Banatul, de la unguri, Bucovina de austrieci, Basarabia de la ruşi şi Dobrogea de la turci şi bulgari. Aici nu a fost vorba de câteva adăugiri, de alipirea a câtorva petice de pământ, ci de teritorii mai mari decât suprafaţa unor ţări, chiar decât a acelora din care s-au desprins, cum a fost cazul Ungariei şi al Austriei. Suprafaţa provinciilor alipite la Vechiul Regat era de aproape odată şi un sfert mai mare decât a acestuia, adaosul ridicându-se la peste 157.000 kmp, în timp ce Austria a rămas cu 82.000 kmp, iar Ungaria cu 93.000 kmp. S-a tăiat în carne vie, cum se spune, dar operaţia chirurgicală trebuia dusă până la capăt, pentru că, obiectivitatea o impunea, respectându-se astfel principiul naţionalităţilor ce a stat la baza noii ordini europene. Fără îndoială că România Mare s-a înfiinţat în 1918, înaintea acestor decizii luate la Conferinţa de Pace de la Paris, care a avut loc în anii 1919-1920, ca un proces istoric natural şi legitim. Cu toate acestea, fără consimţământul marilor puteri, ca şi în cazul unirii principatelor, şi girul comunităţii internaţionale, ea nu putea rezista. Aici, chiar putem vorbi de o înaltă moralitate a politicienilor marilor puteri, într-o zonă dominată de interese, (lucru foarte rar întâlnit) a staffului Conferinţei de Pace, care nu numai că şi-a respectat promisiunile, dar a rezistat asediului din partea delegaţiei extrem de agresive şi numeroase a Ungariei, care a atacat rezoluţia pe toate canalele şi cu toate mijloacele propagandistice. Mai mult decât atât, marile puteri au garantat în scris securitatea noilor graniţe şi îndeosebi ale României, cea mai expusă ameninţărilor din toate părţile, dar mai ales din vest şi din est. Cu toată dreptatea pe care am avut-o şi pe care o avem, trebuie să recunoaştem actul de bunăvoinţă al liderilor acestor mari naţiuni, care ne-au făcut o mare justeţe istorică, redând România românilor, un act de importanţă fără margini, pe care noi avem datoria să-l apărăm cu sfinţenie.
În editorialul de săptămâna trecută am consemnat punctul de vedere al preşedintelui Statelor Unite ale Americii, W.Wilson, cât şi al Franţei, A. Millerand, în privinţa ataşamentului faţă de cauza românească. În aceeaşi notă a fost exprimată şi poziţia şefului guvernului britanic, David Lloyd George care în luările lui de cuvânt a subliniat: „Dubla monarhie era sortită să piară. Ceasul Austro-Ungariei a trecut. Înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea, ele erau confruntate cu fapte săvârşite şi ireversibile (Vezi unirea din Decembrie 1918). Iar când în Parlamentul englez s-a prezentat proiectul de lege privind ratificarea Tratatului de la Trianon, secretarul de stat preciza în expunerea de motive: „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, deoarece n-a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite şi în unele cazuri ostile”(Vezi problema ungară în Parlamentul britanic.1921).
Aşadar, lucrurile sunt cât se poate de clare. Dezmembrarea Austro-Ungariei, în general, şi a Ungariei Mari, în special, a fost un proces natural, care s-a petrecut în anul 1918, înainte de începerea Conferinţei de Pace, aceasta neavând altceva de făcut, atât la Trianon, cât şi în celelalte cazuri, decât să consfinţească nişte realităţi produse deja. Iar cei care vorbesc despre nedreptatea de la Trianon, fac lucrul acesta doar ca să se afle în treabă, alimentând într-un mod diversionist scena politică internaţională cu un subiect caduc.
Cu gândul la Mica Unire, de la 1859, şi la Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, prima având loc la început de an, iar cea de a doua la sfârşit de an, ca o rotunjire a unui lucru deja pornit, este de datoria noastră să reflectăm la obligaţiile pe care noi, cei de azi, le avem faţă de aceste două mari evenimente epocale, care nu se petrec în fiecare zi, nici în fiecare an, şi nici în secole sau chiar milenii. Unirea, mare şi mică, odată înfăptuite trebuie să ţinem la ele ca la ochii noştri din cap pentru că, orice derapaj, oricât de mic ar fi el (vezi preconizatul ţinut secuiesc), poate avea urmări incalculabile. Iar noi suntem de părere că la ora actuală abordăm cu prea mare relaxare această problemă a unităţii ţării, permiţând o elasticizare administrativ-teritorială, care ne-ar putea întoarce, în timp cu cel puţin 156 de ani în urmă. Pentru că, dacă la vremurile amintite funcţiona principiul naţionalităţilor, care ne-a favorizat foarte mult, acum unii se străduiesc să-l înlocuiască cu principiul euroregiunilor, care este cu totul altceva, dacă vreţi un adevărat „cal troian” care ar putea arunca în aer întreaga ordine europeană.
Privind din acest punct de vedere realităţile României, constatăm că administraţia românească, indiferent de regimul politic, cu excepţia celeia care a înfăptuit Marea Unire, a făcut prea puţin pentru consolidarea acestei unităţi între provinciile istorice. Iar dintre toate, guvernele postdecembriste s-au întrecut în ignoranţa lor. Aşa se face că la aproape un secol de la momentul 1918, România nu beneficiază de o infrastructură, cel puţin rutieră, care să lege în mod strâns şi operativ. Moldova de Transilvania şi amândouă de Ţara Românească. Întrebarea care ne-o punem este dacă actualii guvernanţi vor avea în vedere acest lucru, pentru ca la sărbătorirea centenarului să avem cel puţin autostrăzi între aceste zone ale României.
Cum în viaţă nimic nu este imuabil, am putut constata că fericirea românească n-a durat mai mult decât două decenii. Cei care s-au considerat perdanţi au declanşat cel de Al Doilea Război Mondial, care în cazul nostru s-a terminat cu pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a sudului Dobrogei. De la 295.049 kmp, am ajuns la 237.400 kmp. Restul, aproape 58.000 kmp, au ajuns din nou în mâna străinilor, fie că se cheamă ruşi sovietici sau bulgari. Era însă pe cale să pierdem şi Transilvania, pe care o puteam vedea astăzi fie ca o ţară independentă, sub protectorat sovietic sau maghiar (Vedeţi că nimic nu e nou sub soare?), ca republică socialistă sovietică, fie ca o componentă a federaţiei dunărene, preconizată de unguri, sau pur şi simplu împărţită între Ungaria şi România, adică ciopârţită, chiar dacă nouă ne revenea partea leului. Lucrurile acestea, care mi-am propus să le detaliez, în scrierile viitoare, le-am aflat din extraordinara carte document a prof. univ.dr. Onufrie Vinţeler, întitulată „Problema Transilvană, disputa teritorială româno-maghiară şi URSS”, care cuprinde pe parcursul a 500 de pagini, întreaga corespondenţă desecretizată între aceşti factori decizionali în perioada 1940-1946, dar şi cea cu privire la pregătirea Conferinţei de Pace, tot de la Paris, din 1946-1947 când, în final, marile puteri au decis ceea ce ştim cu toţii. Şi, pentru a vă satisface minima curiozitate, aflaţi că dacă noi am rămas după a doua conflagraţie mondială cu Transilvania intactă, meritul este al ruşilor, şi în primul rând al lui Stalin. O realitate pe care noi, cei de azi, nu numai că nu o cunoşteam, dar o prezentăm cu totul deformat.(21.01.2015) (va urma)
Ioan Cismaș
