Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
De unde teoria vidului şi a priorităţii altora pe pământ românesc?
Răspunsul cel mai clar ni-l dă istoricul american John Mathley, în lucrarea sa „Romanian a profile” publicată la New York în anul 1970: „Teoria părăsirii Daciei şi a populării acesteia printr-o masivă migrare din sudul Dunării nu poate fi acceptată nici ca ipoteză. Dacă n-ar fi existat pretenţii expansioniste cu aparenţă de justificare istorică, este puţin probabil că o asemenea teorie să fi fost vreodată născocită.”
Este firesc, ca români ce suntem vizaţi direct de o asemenea enormitate, devenită, la vecinii din vest o politică naţională şi de stat, să ne întrebăm de unde această năstruşnică şi aberantă idee ce aruncă în aer istoria de milenii a unui popor paşnic, şi ce-i determină pe aceştia să persevereze în promovarea unei minciuni, pe care numai cei care şi-au însuşit-o ca pe o religie pot să o creadă şi să o susţină? Ne întrebăm de asemenea, în ce perioadă istorică a apărut ea?
Aşa cum recunosc şi istoricii lor, ungurii au venit în Europa nu ca turişti, ci în căutarea de patrie, pe care, din păcate, negăsind-o liberă, a trebuit să o cucerească, aşezându-se acolo unde rezistenţa băştinaşilor a fost mai mică, în Panonia. Dacă ar fi fost simpli turişti, deci fără un interes anume, ar fi relatat în mod obiectiv ceea ce au văzut şi constatat. Calitatea lor de căutători de patrie care a trebuit şi cucerită, apoi justificată contemporanilor, dar şi urmaşilor, i-a făcut mult mai selectivi şi mai circumspecţi. Adică să vadă şi să consemneze, să lase posterităţii doar ceea ce le-a convenit. Aşadar, nu ne miră faptul că „la venirea în patrie”, anul 896, şi mult după aceea, au văzut prin împrejurimi, inclusiv prin Transilvania, tot felul de seminţii, de la slavi la avari, numai daco-romani sau români, nu, din moment ce au pus ochii pe pământurile acestora pe care aveau tot interesul să le denominalizeze. Cu toate încercările de a ascunde realitatea sub preş, mărturii despre existenţa românească pe aceste meleaguri şi despre venirea ungurilor sunt nenumărate. Ele provin din surse bizantine, armene, germane, ruse, care le întregesc pe cele ungureşti şi care vorbesc despre români fiecare pe limba lor, de unde atâtea feluri de apelative, de la Valahi, Blachi, Blasi la Volohi, Walachen, Olah.Toate acestea, în fapt exprimă acelaşi lucru, numele populaţiei ce dăinuia în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Faptul că propriilor cronicari li s-a interzis încă de la acea vreme să scrie despre români este clar ilustrat de pseudonimul de „Annonymus”, luat de către notarul regelui Bela al III-lea (1172-1196), care în lucrarea sa „Gesta Hungarorum”(Faptele ungurilor) a reuşit să lase posterităţii informaţii detaliate şi extrem de preţioase cu privire la existenţa în spaţiul transilvan, încă la venirea ungurilor, a unor puternice formaţiuni statale româneşti, mai ales a celor trei voievodate ale lui Menumorut, în zona Oradiei şi a Crişurilor, Gelu, în Podişul Transilvaniei şi al lui Glad, în Banat până la Mureş.
Faptul că noi românii sau străinii cunoaştem mai puţin aceste lucruri, vina aparţine atât istoricilor noştri, care le-au minimalizat, dar mai ales clasei politice din toate vremurile, cât şi celei de azi, care trebuia să transforme aceste nepreţuite izvoare în instrumente puternice de educaţie ştiinţifică şi patriotică a românilor, în contextul în care unii ne neagă existenţa, iar alţii ne trimit la origine, în sudul Dunării, unde ce-i drept erau destui români, dar nu noi, cei de aici.
Dar nu numai Annonymus, ci şi mulţi alţi istorici unguri mai vechi au recunoscut în scrierile lor prioritatea şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri, pe care însă, în cele din urmă i-au cucerit şi i-au supus. Este vorba de Kovari Laszlo, la 1847, Fenyes Elek, Losontzy Istvan (1771). În biografia consacrată lui Matei Corvin, istoricul Stephanus Kaprinai (1767) spune: „Românii, care în mod cert sunt locuitorii Daciei, mai vechi decât ungurii şi saşii, au preluat diversele denumiri de localităţi de la daci pe care i-au continuat”.
Iată ce spune şi istoricul Huszti Andras la 1791 în „Vechea şi noua Dacie”: „Urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau părinţii lor. Ei sunt în Ardeal rămaşii vechilor coloni romani. Numele acestui popor în limba lui proprie este „român”, adică de la Roma sau roman”. Profesorul Iulius Jung, de la Universitatea din Praga, nota la 1876: „Daco-romanii ţineau prea mult la pământul şi la gospodăriile lor ca să le poată părăsi. Daco-romanii au rămas în Dacia, iar în sudul Dunării s-au format românii macedoneni.”
La 1845, istoricul francez A. De Gerando nota: „Românii sunt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai pământului. Ei locuiau ţara şi aveau un principat când ungurii îşi întinseseră stăpânirea peste munţi, în Vechea Dacie”.
Ocupanţii nu şi-au pus problema priorităţii pentru că, la acea vreme, statutul de învingător era suficient pentru legitimitatea lor. Probleme au apărut însă odată cu secolul al XVIII-lea, când a început redeşteptarea popoarelor prin afirmarea spiritului de naţiune, care contesta tocmai dreptul unui popor de a subjuga alte popoare. La noi, acţiunile Şcolii Ardelene, ale Bisericii Greco-Catolice, Răscoala lui Horea Cloşca şi Crişan, mişcarea Supplex Libellus Valachorum se înscriau în această direcţie. Această renaştere a conştiinţei popoarelor a început să-i deranjeze pe toţi „proprietarii de imperii”, cei mai vizaţi fiind habsburgii, care deţineau un imperiu de „apartament”, în sensul că o naţiune mică domina un conglomerat de popoare, cel transilvan fiind şi cel mai important. Pentru a contracara fenomenul şi cunoscând rivalitatea româno-ungară, Curtea de la Viena a găsit de cuviinţă că învrăjbirea acestor două popoare le-ar fi de mare folos. Aici, şi aşa s-a născut ideea contestării continuităţii neîntrerupte a românilor în Dacia.
Părintele acestei false teorii este considerat căpitanul în armata habsburgică, Franz Joseph Sulzer, originar din Elveţia (habsburgii sunt tot din Elveţia). În lucrarea sa „Istoria Daciei Transalpine” (1782-1784) susţine că poporul român s-a format în Peninsula Balcanică, de unde au trecut în nordul Dunării în secolele XII-XIII. Evident, o mare aberaţie pe care el însuşi a recunoscut-o, în urma călătoriei în România, dar odată piatra aruncată a produs efecte.
Pentru că românii aveau destui duşmani şi pe vremea aceea, mai ales după promovarea principiilor Şcolii Ardelene, ideea lui Sulerz a prins şi la alţii. Bunăoară, Johan Cristian Engel, născut în Ungaria şi funcţionar la Cancelaria aulică din Viena, accepta venirea românilor din sudul Dunării, dar mai devreme, în secolul al IX-lea. Ceva mai rezonabil, dar oricum, eroare. Slavistul Kopitar Bartholomeu, din Slovenia, şi bun cunoscător al limbii române, i-a contrariat de asemenea pe corifeii Şcolii Ardelene care cereau scoaterea cuvintelor de origine slavă din vocabularul limbii române. Cel mai cunoscut nouă ne este geograful german Robert Roesler, care în lucrarea sa „Romanische Studien” elaborată în 1871, întăreşte falsa teorie a lui Sulzer, plecând de la următoarea judecată: „Cum se poate admite că românii ar fi mai vechi pe aceste pământuri din moment ce ei n-au nici cultură proprie şi nici drepturi istorice consfinţite, şi ca atare, ei nu pot fi anteriori: ungurilor, saşilor, rutenilor etc”. Copilărească abordare. Cum să fie valahii mai vechi decât popoarele conlocuitoare care aveau un nivel de viaţă şi de cultură superior, omiţând desigur forma draconică de oprimare şi excluderea lor din viaţa socială prin acel „Unio Trium Nationum” de la 1437. Pentru că românii nu cereau atât eliberarea lor de sub imperiul Habsburgic, cât ieşirea de sub drastica exploatare a nemeşilor unguri, evident că falsa teorie roesleriană li s-a potrivit ca o mănuşă potentaţilor unguri, transformată într-un fals „adevăr fundamental”, devenit un postulat al politicii de stat. Drogul asimilat încă din fragedă pruncie şi apoi promovat ca atare, pe absolut toate canalele de educaţie, a devenit atât de puternic întipărit în conştiinţa de neam, încât se pare că n-are leac. Doar adevărul spus de mii şi mii de ori mai poate atenua din efectele nocive ale unui exerciţiu promovat pe absolut toate canalele şi care refuză să ţină cont de realitatea existenţială, istorică. Norocul nostru este că nici tratatele de istorie prestigioase şi nici marile enciclopedii ale lumii n-au reţinut aceste falsuri, dar totuşi ele produc efecte şi prozeliţi în mediile îndepărtate şi mai puţin instruite, iar pe plan local tensiuni. Pentru că o minciună promovată cu insistenţă şi necombătută la timp poate avea valoare de adevăr. De aceea ar fi cazul ca noi, românii, să nu ne mulţumim doar cu promovarea duhului blândeţii, pentru că şi adevărul oricât de simplu şi de clar ar fi el, are nevoie, într-un mediu al răutăţilor concertate, de susţinere solidă. Nu credeţi că voci autorizate şi de pe la noi ar trebui să se facă mai bine auzite şi în această direcţie? Pentru că prea ne lăsăm călcaţi în picioare. (va urma)
Ioan Cismaș
