Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Opresorii noştri
Ca popor care am stat locului şi ne-am văzut de ale noastre am avut parte de obida multor neamuri. După retragerea romanilor, în anul 275, teritoriul nostru a fost traversat de numeroase seminţii, unele au stat mai mult, altele mai puţin, dar dintre toţi cei care ne-au marcat considerabil în decursul veacurilor, mai ales pe noi, ardelenii, au fost ungurii, dar şi austriecii şi turcii, despre care am vorbit mai puţin. Povestea ungurilor este mai cunoscută, de aceea nu vom insista prea mult. Amintim doar că nu numai noi, românii ardeleni, am fost victimele firii lor războinice, ci şi alte popoare învecinate. Sub conducerea lui Matei Corvin (1458-1490) când atinsese apogeul cuceririlor, alături de Transilvania şi Maramureş, Ungaria mai cuprindea Slovacia, Croaţia, Serbia, Bosnia şi Herţegovina. Cuceririle poate ar mai fi continuat dacă în calea marelui rege ungur, fiu al lui Iancu de Hunedoara, nu s-a fi interpus oastea lui Ştefan cel Mare al Moldovei. Marele nostru istoric Nicolae Iorga, fascinat de vitejia ambilor români aflaţi pe poziţii diferite avea să conceapă minunatul text (aplicat până nu demult pe statuia lui Matei Corvin, din Piaţa centrală din Cluj-Napoca, dar,din păcate, radiat la cererea UDMR), cu următorul conţinut: „Matyas Rex, biruitor în războaie, dar învins de ai săi la Baia”. Este vorba de o localitate din judeţul Suceava, unde la 1467, în intenţia de a ocupa şi Moldova, Matei Corvin a fost învins de Ştefan cel Mare. Sub conducerea acestuia Ungaria ajunsese la apogeul cuceririlor, ea fiind invocată şi astăzi de nostalgicii iredentişti pe care o doresc şi acum, în carne şi oase.
Fericirea ungurilor, care deja penetrase întreaga Transilvanie şi unde şi-au construit, prin deposedarea autohtonilor, o clasă economică şi politică proprie, structuri statale medievale solide, lucrând în acelaşi timp la dispersarea elementului românesc, implantând în zone strategice secui, saşi şi unguri, n-a durat prea mult pentru că o altă putere de sorginte asiatică, otomanii turci, după cucerirea Constantinopolului, la 1453, şi-a propus să stăpânească întreaga Europă, ducând o luptă cruntă cu ungurii, şi biruitoare în acelaşi timp, la Mohacs, lângă Pecs, la 1526, finalizată în mod dezastruos pentru unguri. După cucerirea capitalei Buda, la 1541, turcii transformă Ungaria de est în paşalâc turcesc, pentru 157 de ani, practic desfiinţând-o ca ţară, vestul acesteia fiind salvat de austrieci.
Un semn că în vecinătatea ei de apus începea să se afirme un vlăstar care urma să facă istorie în Europa pentru alte aproape patru secole. Este vorba de dinastia de Habsburg, una din cele mai reprezentative familii feudale. De origine germană, din Elveţia, despre această dinastie istoria vorbeşte în treacăt din 1108, ea devenind apoi tot mai pregnantă în viaţa germanilor şi a Europei, furnizând cei mai mulţi dintre regii şi împăraţii Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, uniune statală a celor de origine germană (Germania de azi, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, partea nemţească a Poloniei şi Cehiei), ce a dăinuit şi ea multă vreme (962-1806) şi care se vroia o replică nemţească a defunctului Imperiu Roman de Apus, desfiinţat în anul 467 prin aport german. De altfel, Viena, oraşul de reşedinţă al habsburgilor a devenit, încă din anul 1400, însăşi capitala Sfântului Imperiu, până la desfiinţarea lui în 1806.
Ascensiunea dinastiei habsburgilor are loc pe mai multe căi, prin diferite forme de înrudire cu familii conducătoare din alte ţări, dar şi prin cuceriri de teritorii. Aşa au ajuns habsburgii să domine partea de vest a continentului, să dispună de o încrengătură de relaţii „la vârf” în întreaga Europă, de la duci şi arhiduci, mari duci, principi, regi şi împăraţi ca: duci şi arhiduci ai Austriei (1282-1804), regi ai Ungariei şi Croaţiei (1526-1918), ai Galiţiei şi Lodomeriei (1722-1918) ai Boemiei, duci ai Toscanei Crainei şi Bucovinei (1733-1918), marchizi ai Moraviei şi principi ai Transilvaniei (1691-1867). A nu se uita faptul că un exponent al Casei de Habsburg a ajuns rege al Spaniei într-o perioadă în care Spania însăşi era un imperiu cu vaste colonii în America de Sud. Dacă despre dinastia habsburgilor se vorbeşte din 1108, afirmarea acesteia pe plan european începe din 1278, când ducatul Austriei este cucerit de regele german Rudolf I de habsburg şi care-l acordă ca feudă, din 1280, celor doi fii ai săi. Din acel moment de înscriere în ierarhia politică germană, reprezentanţii dinastiei de Habsburg vor fi până în 1918, după caz, regi ai Germaniei, împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi ulterior ai Austriei. De remarcat este faptul că, începând din 1438, odată cu ducele Albert al Austriei, toţi împăraţii Sfântului Imperiu au fost habsburgi. O carte de vizită impresionantă deşi, la urma –urmei, habsburgii nu erau decât un clan feudal, adoptat Austriei, o ţară mică în sine, care însă s-a descurcat foarte bine în mrejele istoriei. De altfel, revoluţionarul marxist, Fr. Engels, nu-i suporta deloc, el însuşi participând, în 1848, la un marş împotriva lor, alături de revoluţionarii unguri, pe care-i simpatiza la nebunie, spunând astfel despre monarhia austriacă: „Acest complex pestriţ rezultat din moşteniri şi furtişaguri, acest talmeş-balmeş organizat în care se învălmăşesc zece limbi şi zece naţiuni, acest amestec întâmplător de obiceiuri şi legi dintre cele mai contradictorii începe în sfârşit să se destrame”.
Expansiunea spre est a habsburgilor are loc în urma războiului împotriva turcilor (1683-1699) aflaţi la a doua tentativă de cucerire a vestului Europei. Războiul care s-a încheiat cu răsunătoarea victorie a austriecilor la porţile Vienei şi prin care a fost oprită înaintarea turcilor spre vest, a dat aripi şi a stârnit apetitul de expansiune spre est a habsburgilor aflaţi la cârma imperiului. Astfel, a fost ocupată şi trecută imediat în stăpânire întreaga Ungarie, Transilvania, Banatul, cât şi părţi din Croaţia şi Slovenia. Din acest moment,1698, şi până la 1867, cei care au numit principii Transilvaniei au fost austriecii. În războiul pentru succesiune la tronul Spaniei habsburgii mai iau în stăpânire nordul Italiei, actuala Belgie şi Galiţia din Polonia. Imperiul Habsburgic începe să ia amploare, iar poziţia dinastiei din cadrul Confederaţiei germane devine tot mai puternică, aceasta furnizând cei mai mulţi împăraţi la conducerea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Totul însă până într-o zi, mai precis în anul 1806, când marele Napolean Bonaparte, al Franţei (1762-1821), s-a vrut şi el împărat şi, de pe piedestalul lui de mare învingător la Auisterlitz (1805), tocmai contra austriecilor, dar şi a ruşilor, îl obligă pe habsburgul Francisc al II-lea să renunţe la coroana Sfântului Imperiu şi la titlul de împărat romano-german, oferindu-i posibilitatea să aleagă titlul de împărat al Austriei. Anul 1806, sub presiunea lui Napoleon Bonapoarte, a pus capăt Imperiului Roman de Naţiune Germană şi, pe ruinele lui, s-a înălţat Imperiul Austriac sau Habsburgic, care a durat până în 1918, cu varianta sa de Imperiu Austro-Ungar din 1867. Sintetizând mersul istoric rezultă că românii ardeleni au fost supuşi, de-a lungul existenţei lor, unui şir îndelungat de stăpâniri: ungare, începând din secolul al XI-lea, turceşti (Transilvania a devenit după 1541 voievodat vasal al Turciei până la 1698), apoi austriece, din 1699 până în 1867 (168 de ani ca principat autonom, cu acelaşi statut ca Ungaria de altfel) şi Ungariei, din nou, coparticipantă la Imperiul Austro-Ungar (1867-1918) adică 51 de ani, când Transilvania a fost încorporată efectiv acestui lacom stat.
Cu alte cuvinte, mereu am avut cel puţin câte un opresor, ungurii fiind nelipsiţi din secolul al XI-lea, până la 1918, peste care s-au suprapus, în diferite perioade ale istoriei, turcii şi austriecii. Sunt trei categorii de opresiuni distincte din punct de vedere socio-uman, cât şi cantitativ şi calitativ. Ce au făcut unii şi ce au făcut alţii, cât de mult ne-au sprijinit şi cât de mult ne-au osândit, cât au contribuit la sărăcia şi înapoierea noastră, la deformarea firii noastre şi cât au pus umărul la progresul nostru, sunt întrebări la care vom căuta răspuns în editorialul următor.(va urma)
Ioan Cismaș
