Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umili pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
PĂMÂNTUL E ŢARA! ÎL VINDEM? O VINDEM
Acordarea prin lege a dreptului cetăţenilor străini de a cumpăra şi a deţine în proprietate pământ, din pământul ţării, constituie una din cele mai importante şi mai dificile decizii din istoria noastră postdecembristă. Până la această oră am cam vândut de toate din ceea ce am avut prin preajmă, cu o uşurinţă de nebănuit: de la fabrici şi instalaţii valoroase la dreptul de a exploata resurse, dar când este vorba de păduri şi pământul de sub picioare, din vatră, lucrurile au o cu totul o altă conotaţie. De ce, pentru că aici este vorba de spaţiul nostru vital, fără de care nu putem exista.
Despre ceea ce înseamnă pământul natal pentru fiecare popor şi naţiune, nu are rost să vorbim prea mult. Economic, el este principalul mijloc de producţie, dar şi obiect al muncii, iar politic înseamnă teritoriul unei ţări, leagănul unei naţiuni şi spaţiul vital al acesteia. Pentru pământ s-au dus nenumărate războaie, fie de cotropire fie de apărare, iar dislocate din habitatul lor, multe popoare au pierit. Aşadar, rolul şi importanţa pământului în existenţialul unei naţiuni sunt colosale. Fiecare dintre acestea trăieşte cam acelaşi sentiment şi are aceeaşi percepţie asupra pământului propriei ţări. La români însă, drama înstrăinării lui are accente mult mai puternice şi conotaţii cu totul deosebite. Deşi pretutindeni pământul rămâne cea mai preţioasă componentă a avuţiei naţionale, la multe popoare, prin dezvoltarea şi a altor activităţi, tocmai pentru că fertilitatea pământului n-a fost cea mai bună, aportul acestuia a scăzut în cadrul avuţiei totale. România însă a rămas ţara cea mai rurală şi, în consecinţă, cea mai tributară pământului natal, nu atât datorită neglijării dezvoltării altor activităţi, cât calităţii şi fertilităţii solului, care a permis românilor accesul la îndestulare de-a lungul secolelor, prin ceea ce au ştiut să facă ei mai bine, exploatarea relativ facilă şi obţinerea de producţii agricole, animaliere şi cerealiere la cote înalte şi cu costuri mai mici. De altfel, rolul decisiv al unui an agricol propice s-a putut constata şi în anii precedenţi, şi chiar şi anul acesta, când am reuşit să combatem multe din efectele negative ale crizei şi să obţinem chiar creşteri economice semnificative la nivelul PIB-ului. Dacă România a fost denumită înainte vreme drept „Grânarul Europei” sau „America Europei”, dacă mai recent este desfătată cu apelativul de „Grădina Maicii Domnului”, toate acestea se învârt în jurul frumuseţii, bogăţiei şi rodniciei pământului pe care-l deţine.
La o analiză mai atentă se poate constata că aceste cuvinte de apreciere nu sunt doar nişte vorbe în vânt. România, în ansamblul ei, este chiar cea mai frumoasă şi mai bogată ţară a Europei. Fertilitatea şi configuraţia solului, conţinutul de bogăţii ale subsolului exprimat în resursele cele mai felurite, factorii de climă şi de mediu de care dispune o fac, într-o economie de piaţă avidă şi în plină transformare, ca cea mai atractivă marfă. Iată şi de ce: Scandinavia, cu cele trei ţări: Norvegia,Suedia şi Finlanda sunt ţinuturi întinse, splendide ca aspect şi bogate ca resurse, dar cu climă rece. Olanda, Belgia şi Luxemburg, inclusiv Danemarca sunt un fel de câmpie, dar tot nordică. Că cei mai înghesuiţi de pe continent, olandezii au fost nevoiţi să intre 12 km în adâncul mării pentru a recupera sol. Anglia, Irlanda şi Islanda sunt şi ele ţări destul de reci, ceţoase şi ploioase. Ungaria e pustă, Spania destul de aridă ca să nu mai vorbim de Grecia sau Turcia. Habitatul cel mai propice îl întâlnim în jurul Alpilor, Carpaţilor şi Pirineilor unde beneficiare sunt: Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Spania, ţările iugoslave, Slovacia şi, evident România. Polonia, Germania, Cehia şi Bulgaria sunt între aceste două extreme. Aceasta din punct de vedere climatic şi peisagistic. Pentru a ne da seama ce urmează în zona rusească a Europei, un profesor de geografie din Iaşi ne spunea că dealurile Huşilor din România sunt ultimele înălţimi mai consistente de la Carpaţi până la Munţii Urali, preţ de peste 1400 km.
În privinţa resurselor naturale ale continentului, bogăţiile cele mai mari par a fi în Scandinavia, dar şi acolo e rece şi pământul mai puţin prielnic culturii plantelor. Agricultură performantă se face într-adevăr în vestul şi sud – vestul continentului, în ţări ca: Franţa, Italia, Spania Olanda, dar aici pământul este prea intens exploatat şi sărăcit.
Dacă ţările Europei au din toate câte ceva: peisaj, resurse, agricultură, România excelează prin buchetul ei de bogăţii şi frumuseţi. Subsolul ei, cunoscut prin varietatea de resurse, ascunde încă multe neştiute. Carpaţii, ce formează coloana vertebrală şi care dau tărie şi soliditate ţării îşi înaltă maiestos piscurile pe o lungime de 800 km pe teritoriul României, din cei 1500 km ai lor, din cele şapte ţări aparţinătoare: Austria, Polonia, Slovacia, Ucraina, Ungaria, România şi Jugoslavia. Dunărea, cel mai mare fluviu al Europei civilizate, cu întindere a cursului în zece state, străjuieşte de asemene ţara, preferenţial, cu apele ei unduite pe o distanţă de 1050 de km, din cei 2860 ai ei, de la izvoare până la vărsare. Mai e apoi celebra Deltă a Dunării, din nou un unicat în Europa, apoi, minunaţii munţi Apuseni şi ai Dobrogei, splendidele obcine, dealuri şi coline cu coamele lor încărcate de vii şi livezi, mănoasele lunci şi câmpii.
După o perioadă de graţie, toate acestea au intrat în vizorul întregii Europe, ianuarie 2014 fiind scadenţa „deschiderii porţilor.” Cine dintre marii fermieri ai continentului, care cunoaşte valoarea pământului românesc, n-ar dori să intre în posesia unor suprafeţe cât mai consistente de teren agricol, pentru a scoate producţii ieftine, mari şi de calitate. Aici, prilej există, şi pentru una, şi pentru alta, pentru că pământul nostru este şi fertil de la natură, şi sănătos, dar şi aproape pe gratis, propice pentru mari recolte de foarte bună calitate. Întrucât noi, românii, n-am dat importanţă acestei imense bogăţii, lăsând în pârloagă aproape jumătate (6,8 milioane ha) din întreaga suprafaţă agricolă a ţării (13,7 mil. ha), preţul pământului a scăzut considerabil, astfel încât din punct de vedere al vânzării acestuia România a devenit cea mai atractivă ţară a Europei. Numai că, vânzând pământul ne vindem şi din ţară, din vatra şi din glia strămoşească, din spaţiul nostru vital, din forţa şi suveranitatea noastră. Cu ce s-au împroprietărit urmaşii grofilor unguri, cărora, se vede, nu le are nimeni baiul, cu ce vor mai cumpăra ceilalţi europeni ne întrebăm: nouă ce ne va mai rămâne ca să ne putem simţi stăpâni la noi acasă? O întrebarea extrem de grea la care Parlamentul, celelalte instituţii abilitate ale statului vor trebui să dea răspuns adecvat elaborând o lege care să ţină cont de toate aceste aspecte. Pentru că, deschizând cu nesăbuinţă Cutia Pandorei în această privinţă, s-ar putea să scăpăm definitiv hăţurile din mână şi să constatăm după ceva vreme că, într-adevăr, odată cu pământul ne-am vândut, la propriu şi nu la figurat, şi Ţara, leagănul vieţuirii noastre de milenii, punctul nostru de sprijin în Univers. Una este să ştii că suprafeţe infime de teren sunt concesionate unor companii străine pentru activităţi industriale sau servicii, şi cu totul alta este să vezi sute şi mii de hectare în lanuri imense, înstrăinate pentru totdeauna, tocmai pământul care a adăpostit, a hrănit a ocrotit şi a mângâiat un popor în lunga sa existenţă. Ajuns în mâna străinilor doar ca simplu mijloc de producţie sau ca obiect al muncii, dezgolit de toate celelalte atuuri, străinul îl va preţui doar pentru că îi va asigura profit şi bunăstare personală, şi doar atâta vreme cât îi satisface aceste cerinţe. Iată o dramă, o rană deschisă a zilelor noastre cu consecinţe şi un destin pe care nu le putem prevedea. Dacă ţările vecine au găsit soluţii pentru a se proteja de „invazia” străinilor dornici de pământ, de ce n-am proceda şi noi la fel, mai ales că din motivele arătate mai înainte, pământul natal are pentru români o valoare sentimentală mult mai mare. E glia noastră străbună, e casa noastră părintească, care nu trebuie vândută. E patria noastră care conform versurilor poetului Mihai Beniuc mai înseamnă „…Dunărea albastră/ Bărăganul, Munţii Apuseni/Lupta de milenii, lupta noastră/ A mii şi milioane de moşneni!(11.12.2014) (va urma).
Ioan Cismaș
