Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
GOANA DUPĂ UN IMPERIU DE MULT APUS
Dacă ar fi să sintetizăm în câteva cuvinte acţiunile maghiarimii de pretutindeni din ultimii 23 de ani, dirijate de la Budapesta, sau din alt centru pe care l-ar avea, şi desfăşurate pe întreg spaţiul central european, cam aceasta ar fi aprecierea: goana după un imperiu de mult apus. Adevărul este că, odată cu căderea comunismului, întregul climat al zonei a fost viciat şi continuă să fie şi astăzi de revendicări ale minorităţilor maghiare din ţările limitrofe Ungariei, al cărei scop este forţarea în ascuns a istoriei prin readucerea pe tapet a unei lumi demult apuse. Visul înaripat al unei Ungarii Mari nu le lasă nici o clipă de linişte. Dacă până anii trecuţi subiectul era tratat mai cu perdea, acum se lucrează pe scară largă şi la scenă deschisă şi, în vreme ce Barosso şi ai săi încearcă să unească şi să aducă ţările europene sub aceeaşi umbrelă, Uniunea Europeană, Victor Orban cu locotenenţii săi se căzneşte să le dezbine, scoţându-şi imperiul de la naftalină şi încercând să-l legitimeze, într-un mod cu totul original, îndemnându-şi conaţionalii din ţările vecine la agitaţii iredentiste, la manifestări de tot felul, inclusiv de nesupunere civică. Iar dacă modificarea graniţelor este exclusă, stratagema prevede subminarea din interior a statelor foste componente ale imperiului lor. Minorităţile maghiare care solicită statut special în numele acestei himere, fac valuri peste tot şi in fiecare din ţările cu pondere mai importantă: Slovacia -10,7 la sută, România – 6,6 la sută, Serbia-3,9 la sută, Croaţia-1 la sută, alterând climatul de convieţuire interetnică, deturnând preocupările guvernelor şi clasei politice de la problemele serioase ale societăţii. De asemenea manifestări nu sunt scutite nici Ucraina Subcarpatică, şi chiar Austria, unde există comunităţi mai mici de maghiari. Totuşi, ţările cele mai afectate de flagelul ameninţător al răzmeriţei hungariste sunt Slovacia şi România. Dar, în vreme ce slovacii au pus piciorul în prag, interzicându-le, încă cu doi ani în urmă, dubla cetăţenie, bilingvismul şi manifestările iredentiste, noi, românii am persistat în cedări şi compromisuri mizerabile, până ce am ajuns în penibila situaţie de a fi strânşi cu uşa, cerându-ne din teritoriul propriu şi dreptul de a arbora steagul secuiesc la paritate cu cel românesc, ca o recunoaştere a unei statalităţi dobândite. Neliniştea ungurilor de acum o asemuim în bună măsură cu cea de la 1848, care n-a fost atât de plină de umanism precum avea să apară în ochii lumii, dat fiind faptul că revolta împotriva imperiului Habsburgic nu intra în conceptul de eliberare pur şi simplu a regatului Ungariei şi a celorlalte naţiuni de sub tutela austriacă, ci o încercare a puterii de la Budapesta de a redeveni în fruntea propriului imperiu încropit de multă vreme, devenit însă nefuncţional, pentru că ei înşişi căzuseră sub papucul altora. Este vorba de vechile cuceriri din primele secole ale mileniului II şi ajunse la apogeu pe vremea lui Matei Corvin (1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, adică a unui român născut din mamă unguroaică. Explicaţia acestor succese nu este deloc complicată. Ca ultimi veniţi în Europa şi în căutarea de patrie, ungurii, după ce şi-au stabilit cartierul general în Panonia, cu firea lor turcească şi cu abilităţi de călăreţi mongoli, sprijiniţi de Papă, după încreştinare, în anul 1000, au făcut furori printre vecinii paşnici, dar ajunşi necatolici, fie că erau slavi, în nord-vest sau sud-sud-vest, ori daco-romani în est. Cucerindu-i de-a lungul a câtorva secole, şi cu gândul la o patrie cât mai mare sau chiar la mai multe patrii, ungurii au procedat ca nimeni altcineva în Europa, trecând la „căpuşări” de populaţii prin dislocări masive şi implantări de etnii străine printre acestea, începând cu ungurii şi secuii şi continuând cu saşii, dar şi cu alte naţii, amestecându-le pentru a le distruge coeziunea. Aşa ne-am trezit şi noi ardelenii, vatră de daco-romani încă din secolele XII-XIII, cu tot felul de naţii printre noi, preponderente fiind cele de sorginte maghiară. Dar lucrul acesta li s-au întâmplat şi slovacilor, şi sârbilor, şi croaţilor, slovenilor cât şi rutenilor, la ei acasă, astfel încât în spaţiul acestora şi cu sprijin guvernamental s-au dezvoltat tot felul de enclave, îndeosebi ungureşti, menite să joace atunci, dar şi în viitor, pentru Ungaria, rolul de „cui a lui Pepelea”. Aşadar, popor mic, dar ambiţios şi pus pe fapte mari, cu tehnici de dominare draconice, ce nu le-ar fi trecut prin minte europenilor, prin care a ştiut să-şi încropească pe teritoriul altora puncte de sprijin, pe care le consideră patrii alternative, dar şi legitime în acelaşi timp, şi pe care le invocă ca atare ori de câte ori simt nevoia.. Iar toate aceste puncte unite printr-o linie imaginară formează, în concepţia lor, Marea Ungarie. În fapt un imperiu ce-i drept mai aparte, obţinut prin supuneri de populaţii şi popoare şi pe care îl evocă de fiecare dată cu o nedisimulată mândrie. Nu ştim care ar fi fost evoluţia Europei cu o asemenea putere în centrul ei, dar visul lor a fost spulberat pentru un secol şi trei sferturi, tocmai de către fraţii lor turci, care în înaintarea lor spre vestul Europei şi după o strălucită victorie la Mohacs, în 1526, îi desfiinţează ca ţară pentru 172 de ani. La 1698 ei sunt eliberaţi de sub robia turcească, de către austrieci, dar ghinionul se prelungeşte pentru că au intrat în componenţa imperiului Habsburgic, cu acelaşi statut ca şi Transilvania, de altfel. Deşi, ţinuţi în continuare „sub papuc”, hungarismul continua să lucreze în zonele mai demult ocupate, inclusiv în Transilvania, unde în decursul anilor anteriori de glorie şi-au constituit, pe seama celor învinşi, o reţea de grofi şi nobili, o structură statală cu instituţii de reprimare nemaiîntâlnite, încât Imperiul Habsburgic n-a putut să-şi aplice propriile metode de exploatare pentru că, la venire s-au confruntat cu existenţa oprimării hungariste, care nu avea nici egal şi nici concurenţă în Europa. Cu alte cuvinte, transilvănenii, slovacii, sârbii, croaţii, bosniecii, rutenii, au început să slujească, în fapt, la doi stăpâni, primul fiind şi cel mai crunt. Dacă austriecii aveau comportament de generali, să zicem, ungurii erau ca plutonierii. Din 1699 până în 1848, adică după preţ de un secol şi jumătate, ungurii au uitat de binele făcut de austrieci şi aducându-şi aminte că au şi ei de recuperat un imperiu, au trecut la treabă. Momentul le-a fost propice pentru că Imperiul habsburgic tocmai trecea printr-o perioadă de criză, Austria pierzând un război cu Franţa, şi poziţia favorabilă din Confederaţia germană. Ungurii au simţit şi au exploatat acest moment de slăbiciune al austriecilor, iar revoluţia lui Kosuth nu are nici o legătură cu avântul revoluţionar din Europa, decât ca o umbrelă sau justificare formală. Ea poate fi considerată însă începutul desprinderii de Austria şi reactivarea imperiului rămas în suspans, adică îngheţat în urma ocupaţiei turceşti după 1526 şi a celei austriece, după 1689. Dominaţie însă de care au dorit să scape cu tot dinadinsul la 1848, nu de dragul unei revoluţii pentru o lume mai bună, ci a unui imperiu care să fie numai a lor şi în care exploatarea celorlalte naţiuni să curgă în stil unguresc.
Lucrul acesta l-au intuit contemporanii epocii, toate naţiunile vizate, motiv care explică solidaritatea în bloc a românilor, cehilor şi slovacilor, a sârbilor cu Curtea de la Viena, lăsându-i pe ungurii lui Kosuth singuri în faţa habsburgilor care i-au şi învins cu ajutorul ruşilor. Vorbesc cu entuziasm despre momentul 1848, dar gândul îi duce negreşit, la anul lor de glorie 1867, când obţin alipirea Transilvaniei la Ungaria. Dar nu spun acest lucru, cu subiect şi predicat, pentru că „nu dă bine la imaginea lor europeană”. Deşi austriecii le-au făcut un mare pustiu de bine la 1689, eliberându-i de sub turci şi permiţându-le să se dezvolte, dar şi să-şi păstreze statutul de exploatatori în teritoriile în care erau implicaţi pe raza întregului imperiu, inclusiv Transilvania, aflată de altfel, pe picior de egalitate cu Ungaria în cadrul imperiului Habsburgic, simţind momentul, ungurii s-au revoltat cerând austriecilor paritate la conducerea imperiului. Lucrul acesta nu s-a întâmplat atunci, dar politica paşilor mărunţi a dat roade, ca şi acum, la noi. Ungurii atât de mult i-au pisat la cap pe austrieci încât ce nu s-a întâmplat la 1848, s-a petrecut 19 ani mai târziu, la 1867, când învinşi în războiul cu Prusia, un alt moment dificil pentru habsburgi, austriecii au fost nevoiţi să împartă imperiul cu ungurii, aceştia din urmă pretinzând dominaţia peste acele teritorii ocupate cu secole în urmă şi transformate prin dislocări şi implantări de populaţii străine în masa de băştinaşi pentru a le distruge etnicitatea. Aşa s-a întâmplat pretutindeni atât în Slovacia cât şi în Transilvania, în Serbia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, în Ucraina Subcarpatică. Credem că ungurii la 15 martie nu sărbătoresc atât anul 1848, adică revoluţia înfrântă a lui Kosuth, cât anul 1867, cel al împlinirii visului lor de aur, de a avea din nou un imperiul al lor pe care să-l exploateze aşa cum vor. Atunci şi nu la 1848 a avut loc alipirea Transilvaniei, dar şi a Slovaciei la Ungaria. Atunci s-a pus bazele imperiului bicefal austro-ungar, atunci s-a făcut, la cererea Budapestei, departajarea oficială a celor două părţi din imperiu, cea de sub habsburgi primind numele de Cisleithania, iar cea maghiară, Transleithania, după numele râului Leitha ce separă cele două capitale, devenite acum independente, cu guverne şi parlamente diferite, cu moduri diferite de abordare a exploatării sociale şi naţionale, Viena şi Budapesta.
Simţind că ceva se clatină din nou în Europa, mereu la pândă în astfel de situaţii şi cu gândul la vremuri demult apuse, dar pe care refuză să le accepte ca ceilalţi foşti imperiali, inclusiv austriecii, domnul Victor Orban, premierul Ungariei şi ai săi ies din nou la bătaie, încercând să facă furori în zonă. Tot ceea ce se întâmplă în special la noi în aceste zile, face parte din vechea strategie încercând cum se spune „marea cu degetul”, convinşi că la români prinde. De aceea ar trebui să fim şi noi, românii, odată şi odată bărbaţi şi să nu credem în lacrimile altora. România a fost îndeajuns umilită, trădată, exploatată, ameninţată, şantajată. De aceea este cazul să terminăm cu aceste nenorociri, punând piciorul în pragul celor care nu vor să înţeleagă că avem şi noi demnitatea noastră, mândria noastră şi mai presus de toate dreptul nostru, de a ne decide singuri soarta. Avem o ţară, un teritoriul şi un steag sub faldurile căruia sunt primiţi toţi cei care vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria comună-România. Altfel, nu se poate!(19.03.2012) (va urma)
Ioan Cismaș
