Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
De la condiţia de iobag la apelativul „budos olah”
În vreme ce umanismul, ca mişcare cultural europeană a epocii Renaşterii, (sec. IV- XV), îşi face loc prin Europa,iar zorii iluminismului (sec. XII-XIX) dădeau primele semnale, viaţa românilor din Transilvania intră în cea mai neagră perioadă a istoriei sale. De teama de a nu se mai repeta Răscoala de la Bobâlna, de la 1437, care a însemnat un foarte serios cartonaş roşu al românilor asupriţi naţional şi social, la adresa stăpânitorilor vremii: unguri, saşi şi secui, aceştia şi-au strâns rândurile constituind acel „Unio Trium Nationum”, decişi să facă zid puternic împotriva ameninţătoarei naţiuni române, care nu se simţea deloc comodă cu statutul ei de ocupată şi de exploatată şi, în consecinţă, ar putea oricând recidiva. Principiile care au stat la baza acestei diabolice înţelegeri au fost atât de drastice şi de severe încât românilor nu li se mai oferea nici cea mai mică şansă de a fi ei înşişi, nici ca indivizi sau membri ai societăţii, dar nici ca naţiune. Ca urmare au fost declaraţi iobagi, adică varianta de epocă a sclavului, şi desfiinţaţi ca naţiune, fiind astfel declaraţi drept „toleraţi” pe pământul şi în ţara lor. Din stăpâni la ei acasă, au devenit un fel de „fii ai ploii”, dacă ar fi să vorbim în limbajul modern. Acest pact inegal ca forţă, de trei contra unu, avea să marcheze destinul românilor în mod tragic şi pentru o lungă perioadă de timp, fapt ce a lăsat urme adânci şi grave în evoluţia acestei naţiuni cu gheara pusă în gât, obligaţi de aici încolo să „danseze” doar cum le vor cânta alţii.
Statutul de iobag (de care secuii îşi aduc bine aminte, însă cu convingerea falsă că românii n-au putut mai mult) i-au transformat practic în neoameni. Într-o forţă de muncă brută, dar foarte necesară la acea vreme pentru edificarea şi sporirea averilor stăpânilor lor feudali, fie că este vorba de grofii unguri, de patricienii saşi sau de căpeteniile secui. În acelaşi timp, statutul de „toleraţi” în propria ţară, de decăzuţi din dreptul de a aparţine unei naţii, i-a aruncat complet la periferia societăţii, cu şanse minime de a deveni cetăţeni onorabili ai unei comunităţi, şi aceasta nu prin filiera proprie, ci doar prin asimilare, prin „topirea etnică” într-unul din cele trei torente amintite.
Referindu-ne la viaţa de român în acest context şi în situaţia în care iobagul era obligat să robotească 3-4, până la şapte zile pe săptămână pe moşia acaparată a nobilului, şi lipsit complet de o palmă de pământ, este greu de închipuit cum îşi putea acesta asigura supravieţuirea proprie şi a numeroasei sale familii, şi la ce nivel putea trăi acesta, altul decât al unui animal? Nu întâmplător caznele la care erau supuşi iobagii români, cei mai exploataţi de altfel, i-au revoltat pe însuşi Guvernatorul Augspere şi pe tezaurarul Clary, timişi în Transilvania la 1771, de către coregentul-împărat Iosif al II-lea, pentru a reforma Marele Principat, trecut relativ proaspăt sub jurisdicţia austriacă. Ei, care în calitatea lor de conţi trăiau din munca altora, dar nici chiar aşa. Excluşi complet, prin lege, din viaţa socială şi naţională, potentaţii vremii i-au pus pe români în penibila situaţie de a fi tratați cu tot dispreţul şi desconsiderarea de aparţinătorii stărilor şi religiilor recepte. Şi pentru a exclude orice posibilitate de infiltrare a românilor în straturile stărilor de vază ale societăţii transilvănene, aceiaşi stăpâni au elaborat legi speciale împotriva românilor. Să ne aducem aminte de acel codice de la 1635, la scurtă vreme după eşecul actului Unirii al lui Mihai Viteazul, numit „Adunate şi Compilate” prin care românilor li se interzicea dreptul de aşezare într-un oraş , dreptul de a-şi însuşi o meserie de oraş, dreptul de a-şi construi case şi biserici din piatră, de a circula pe trotuare, dreptul de a conversa în public în limba maternă, de a participa la acţiuni şi întruniri ale epocii şi multe altele. Modul acesta de a fi tratat cu atâta dispreţ n-a durat doar câţiva ani sau câteva decenii, ci preţ de secole bune, cu unele ameliorări, până la 1918. Regimul la care iobagii români au fost supuşi a fost în mod categoric de exterminare. Dacă românii l-ar fi respectat şi poate dacă n-ar fi găsit în rândul stărilor recepte şi oameni de omenie, categoric la această dată s-ar fi vorbit despre ei la timpul trecut. Pentru a supravieţui, ei au mai fost nevoiţi să-şi constituie şi propriile forme de a se proteja, fie prin proteste sau rezistenţă pasivă. Fugeau de pe o moşie pe alta sau peste graniţă la români pentru a scăpă de biruri şi corvezi. Se mai sustrăgeau de la muncă unde erau aduşi apoi cu arcanul, mai „trăgeau pe dreapta” pentru a-şi conserva forţele, mai atentau la averea bogaţilor pentru a-şi completa cele necesare traiului, mai promiteau şi nu se ţineau de cuvânt etc. Exersate secole de-a rândul, atât cât a ţinut şi exploatarea, aceste forme comportamentale s-au împământenit într-atât încât la mulţi au devenit chiar obiceiuri. Aceste deviaţii atitudinale, justificate într-un anumit context, au lăsat însă urme în bagajul nostru de a fi, deşi ele nu au o cauză genetică ci sunt legate de exersarea unui anumit mod de viaţă impus şi indus.
Exploatarea crudă şi nemiloasă de către statul şi nobilimea maghiară a contribuit mult la constituirea, la unii români, a acestor trăsături de caracter negative. Să-i ceri românului totul în afară de aer şi să nu-i dai nimic, în schimb, decât dreptul la existenţă mizeră, să-l obligi să trăiască în hrube, şi case de pământ, să-i închizi toate cărările spre cultură, educaţie şi civilizaţie, şi apoi să-i ceri să fie şi cinstit, şi corect, şi educat şi să-i miroase şi hainele a trandafir, este prea de tot. De aceea, jignitorul apelativ de „budos olah” la adresa românilor constituie de fapt o acuză puternică pentru cei care secole de-a rândul le-a creat o asemenea „perspectivă” ruşinoasă, comparativ cu alţi imperiali care, deşi nu i-au luat în braţe, şi-au cruţat totuşi supuşii.
Ceea ce trebuie remarcat este încercarea Curţii de la Viena de a scoate pe români din chinurile acestui iad, dar, din păcate au reuşit prea puţin pentru că cele „trei stări”n-au vrut să renunţe nici în ruptul capului la obiceiurile primitive şi privilegiile feudale. Ca urmare, românii au rămas în continuare în afara legii, inclusiv religia ortodoxă. Au dus-o mai bine cu ceva cei care la 1700 au trecut la greco-catolici. Tocmai datorită acestor încercări de a schimba lucrurile în Transilvania, prin promovarea unor reforme ale iluminismului, de care să beneficieze şi românii, imperialii austrieci şi-au atras ura clasei dominante maghiare, stare de spirit care s-a manifestat continuu şi cel mai puternic cu prilejul revoluţiei lui Kosuth de la 1848, care viza ieşirea Regatului ungar de sub tutela austriacă, pentru a putea asupri în voie şi după bunul plac naţiunile pe care au pus stăpânire la câteva secole după venirea lor în Europa, printre care românii cu Transilvania lor au fost primii vizaţi.
Am ţinut să reliefăm aceste aspecte nu pentru a crea resentimente, ci pentru a arăta adevărata faţă a lucrurilor, în contextul în care se minte cu nonşalanţă pe metru pătrat şi pe această temă. Guvernarea românească, din 1918 încoace este în special pentru maghiari raiul pe pământ, comparativ cu ceea ce au oferit statul maghiar românilor de-a lungul secolelor. De aceea credem că s-ar impune o ajustare serioasă a atitudinii politice a reprezentanţilor minorităţii, care după ce au primit totul din ceea ce au revendicat li se pare că prin răstălmăcirea în fel şi chip a conţinutului Declaraţiei de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, ar mai putea câştiga ceva în drumul lor autonomist. Momentul este considerat de ei propice, dat fiind faptul că la ora actuală şi în condiţiile acestei decăderi umane, în Parlamentul României, în consiliile locale, la conducerea primăriilor, a judeţului sunt destui români care îşi vând ţara, interesele ei, pentru o funcţie profitabilă, un pumn de euro sau chiar un vot. (va urma)
Ioan Cismaș
