Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Teama de dispariţie i-a transformat
în asimilatori fără pereche
Atitudinea de continuă nelinişte şi profundă nemulţumire a maghiarilor (este vorba atât de cei din ţara-mamă cât şi de cei din ţările în care sunt constituiţi în comunităţi, dar şi de pretutindeni), faţă de ceea ce le-a oferit istoria ultimilor vremuri pare a fi similară cu drama adulţilor proveniţi din copiii nefericiţi sau abuzaţi într-un fel sau altul. Este ştiut că aceştia poartă cu stoicism toată viaţa amprenta nenorocirilor ce li s-au produs în tinereţe, afectându-le comportamentul de-a lungul întregii existenţe.
Mergând pe firul istoriei constatăm că de la plecarea din Masivul Altai, situat în sud-vestul Mongoliei, apoi din nordul Munţilor Urali şi până să ajungă în Europa, în anul 896 (este vorba de alţi circa o mie de ani), ungurilor li s-au întâmplat foarte multe nenorociri, şi de multe ori „au văzut moartea cu ochii”. Aceasta pentru că seminţiile cu care au intrat în contact sau cu care s-au confruntat proveneau şi ei din acelaşi nucleu dur, al mongolo-turanicilor care nu cunoşteau ce înseamnă duhul blândeţii în tratarea adversarilor. În acelaşi timp convieţuirea, fie impusă sau benevolă, însemna transmiterea de amprente dure din partea dominatorului, care se imprimau adânc în mentalul şi comportamentul celui dominat. Cei cu care au convieţuit pe itinerariul spre Europa sunt binecunoscuţii: turci, bulgari, pecenegi, kazari şi avari, etc. nu mai puţini războinici unii ca alţii.
Autorii înşişi ai Istoriei naţiunii maghiare ne vorbesc de tragedia pe care au suferit-o strămoşii lor în ultima parte a drumului spre Panonia. Aşa de pildă, ei au fost nevoiţi să-şi întrerupă şederea de o jumătate de secol din Lebedia (zonă situată între Don şi Nipru, unde au ajuns prin anul 830 e.n., cu aprobarea kazarilor, sub stăpânirea cărora intraseră), din cauza presiunii pecenegilor care le purtau sâmbetele. Aşa au ajuns ei în Câmpia Atelcuz, în sudul actualei Basarabii (Buceag), deci pe la anul 880, unde de asemenea n-au avut zile bune din cauza aceluiaşi duşman, la care s-au aliniat bulgarii, veniţi şi ei de departe, dar înaintea lor. Iată pe scurt povestea. Socotiţi ca buni luptători (vezi efectul de hoardă), Bizanţul i-a folosit în lupta împotriva Imperiului Bulgar, care devenise o putere la gurile Dunării de Jos”. O astfel de alianţă cu Bizanţul avea să însemne un eveniment crucial în istoria naţiunii maghiare, afirmă istoricii unguri. În timp ce armata maghiară lupta pe pământ străin sub conducerea lui Arpad, reputând chiar două mari victorii, bulgarii, aliaţi cu pecenegii, au pătruns mişeleşte în Etelkoz şi au masacrat o bună parte din maghiarimea rămasă fără apărare. Zguduiţi de această lovitură neaşteptată, continuă autorii, strămoşii noştri îşi dădură seama că nu mai pot trăi liniştiţi în Etelkoz, între bulgari şi pecenegi, şi hotărâră să-şi caute altă patrie. Venirea în noua patrie a avut loc în anul 896, după trecerea Carpaţilor prin pasul Vereczke (actuala Ucraină) sub conducerea lui Arpad”.
Tragedia, spun documentele istorice, a fost mare întrucât răzbunătorii regelui Simeon al bulgarilor, capturat şi închis într-o fortăreaţă, au distrus toate familiile lor şi i-au alungat pe bătrânii rămaşi în paza sălaşurilor lor. Ca urmare, plecarea spre Panonia s-a făcut în grabă şi cu un efectiv mic. Istoricii unguri vorbesc de un număr cuprins între 250-500 de mii de suflete, iar ceilalţi de până la o sută de mii.
Ajunşi în Panonia, ungurii s-au refăcut în timp relativ scurt (36 de ani), dacă avem în vedere că în anul 932 îi întâlnim efectuând o adevărată cruciadă prin Europa, înfrângându-i pe franci şi alamani şi ajungând până la Oceanul Atlantic, cu retur prin nordul Italiei. Acest moment urma să fie şi ultimul lor apogeu în mileniu care se încheia, dat fiind faptul că între timp occidentalii şi-au perfecţionat tehnica şi tactica militară, adaptând-o la atacurile tip hoardă, organizare specifică asiaticilor, care le-au dat vreme destul de îndelungată câştig de cauză maghiarilor. Prin înlocuirea cavaleriei grele cu cea uşoară europenii au reuşit să stopeze atacurile de jaf ale ungurilor. Astfel, după cum spun sursele istorice, în 933, regele german Henric Păsărarul a zdrobit cavaleria ungară aventurată pe teritoriul său. În 938 ungurii suferă o înfrângere în Saxonia, apoi în 944 în Carinthia (sudul Austriei de azi), din partea Sloveniei. Însă cea mai mare pierdere au suferit-o ungurii în lupta cu germanii, la Augsburg, în anul 955. Şirul insucceselor a continuat apoi cu înfrângerile grave în expediţiile spre Bizanţ din intervalul anilor 958-968.
Această acumulare de insuccese militare a dus uniunea tribală maghiară la un pas de destrămare, ceea ce ar fi avut drept consecinţă dispariţia ungurilor din Europa, similară cu cea a hunilor. Meritul de a reunifica forţele maghiare în acel moment crucial al existenţei lor într-un stat unitar revine, după cum spun sursele maghiare, voievodului Geza şi mai ales fiului său Vajk, devenit prin încreştinare, Istvan, viitorul Ştefan cel Sfânt.
Încreştinarea de la 1001 a fost salvatoare. Odată ajunşi sub cupolă occidentală şi odată cu noul mileniu, ungurii intră într-o nouă etapă a istoriei lor, glorioasă. Folosiţi drept vârf de lance împotriva ortodoxismului, ce se profila deja după schisma din 1054, ungurii au fost orientaţi spre ţările „schismatice”, din jurul lor care nu erau altele decât Transilvania, Serbia, Slovacia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina, unde ortodoxismul s-a instalat mai ales sub presiunea ţaratului bulgar. Lăsaţi să se manifeste liberi şi cu un puternic sprijin papal, ungurii au reuşit ca în câteva secole să cucerească cam tot ce aveau împrejur, teritorii ale altor popoare pe care, însă, odată ce şi le-au adjudecat prin cotropire, le-au considerat ca pe ale lor, pe temelia cărora au zidit efemera Ungarie Mare, ajunsă la apogeu sub domnia regelui Matei Corvin (1458-1490).
Cucerirea acestor teritorii n-a fost uşoară, dovadă că a durat câteva secole ceea ce, la apetitul şi la tenacitatea ungurilor, nu era prea mult. Numai că, atât spaţiul cotropit cât şi populaţiile supuse şi de diferite naţionalităţi erau de câteva ori mai mari decât potenţialul maghiar. Este vorba de stăpânirea de către o mână de oameni, a unui adevărat imperiu, de 368.000 kmp,adică de 4 ori mai mare decât suprafaţa propriei ţări. În consecinţă era vorba de găsirea unui model viabil de menţinere sub control a mai multor majorităţi de către o minoritate ce nu se ridica la mai mult de un sfert din totalul populaţiei. Văzându-se cu o pălărie pe cap prea mare şi de teama de a nu o pierde sau de a nu se sufoca sub apăsarea ei, deci cu spaima în sân de a nu se vedea striviţi de această povară, ungurii au inventat acea maşină diabolică de sporire a efectivului propriei naţii prin distrugerea efectivelor celorlalte. De altfel gândul lor de început părea a fi o încercare efemeră de trecere în masă, prin lepădare a identităţii naţionale din partea celorlalţi: români, sârbi, slovaci, sloveni, croaţi, germani ruşi, evrei etc., lucru ce nu s-a întâmplat, obligându-i la o strategie personalizată, de la om la om, sau comunităţi mai mici, sub imperiul unor avantaje. Procesul s-a înscris în istorie de o duritate deosebită, pentru că în cea mai mare parte el a îmbrăcat haina maghiarizării forţate, care a implicat drame de nedescris. Trebuie însă recunoscut că în toate naţiile au fost şi indivizi care de dragul unor avantaje s-au înscris în rândul celor care au îngroşat benevol maghiarimea. De altfel este cunoscut faptul că cele mai importante personalităţi ale maghiarilor au provenit, de-a lungul vremii, din rândul celorlalte naţiuni, prin procesul de asimilare. Aşa de pildă, cel mai mare rege al ungurilor este nimeni altul decât românul la origine, Matei Corvin. De asemenea, marele lor poet naţional, Petofi Sandor este sârb, iar Kosuth Lajos, conducătorul revoluţiei de la 1848 este slovac. De asemenea generalul Bem, de tristă amintire, este polonez, în timp ce din cei 13 generali executaţi de către austrieci la Arad, pe care maghiarimea îi comemorează cu mare fast, nici unul nu era maghiar. Venind mai aproape, însuşi dictatorul Horthy Micloş a provenit dintr-o familie de români din Baia Mare, maghiarizată imediat după 1848. Exemplele ar putea continua. Măsurătorile antropologice făcute pe persoanele de etnie maghiară arată că doar 10 la sută din aceştia păstrează caracteristicile biologice ale strămoşilor ungurilor.
Că au fost de-a lungul veacurilor maeştri de neîntrecut în „fabricarea de unguri” din alte naţii o dovedesc din plin realităţile noastre transilvănene. Secuimea şi Valea Nirajului sunt exemplele cele mai elocvente. Cu toate că lucrurile s-au schimbat, maşinăria asimilării etnice continuă să funcţioneze la ei, chiar şi în aceste vremuri de restrişte. Faptul că randamentul nu mai este acelaşi îi fac pe maghiari să intre în panică, punând scăderea efectivului compatrioţilor pe seama unui fals proces de asimilare, ale căror victime ar fi ei de data aceasta. Un punct de vedere demagogic şi mincinos. Teama de dispariţie, ce există în subconştientul fiecărei naţiuni, este foarte bine cultivată şi exploatată de către actualii lideri maghiari de toate culorile politice, care prin discursurile lor mai ales în preajma confruntărilor electorale, o induc în rândul maghiarimii, determinând reacţii şi nelinişti în comportamentul lor, printre care separatismul şi dorinţa de enclavizare pentru autoconservare. O spaimă închipuită care are efecte negative asupra relaţiilor interetnice şi a climatului de convieţuire. Pentru că neliniştea maghiarilor are efecte directe şi asupra liniştii noastre, a bunului mers al ţării.(va urma)
Ioan Cismaș
