. . Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit
şi pe împăraţii habsburgi
Se vorbeşte deseori despre asaltul turcilor asupra Vienei, ca poartă de intrare a acestora spre Europa Occidentală, dar numai în treacăt. În realitate, această bătălie cu mare miză, ce putea schimba din temelii destinul întregului continent, a durat din 1683 până în 1697, adică 14 ani, la care se adaugă alţi doi, până în 1699, la încheierea Păcii de la Karlowitz. Atacurile asupra Vienei, pregătite şi lansate de pe teritoriul actual al Ungariei, transformat încă din 1526 în paşalâc turcesc, au fost atât de puternice încât austriecii abia au rezistat, reuşind în cele din urmă să-i înfrângă pe turci doar cu ajutorul consistent al Rusiei. Negocierile au fost dure, ca şi sacrificiile ulterioare ale turcilor. Momentul a prilejuit scoaterea acestora din centrul şi sud-vestul Europei şi instalarea monarhiei Habsburgice ca putere dominantă în această zonă a continentului. De această schimbare au beneficiat foarte multe ţări, inclusiv Ungaria şi Transilvania, dar şi slovacii, slovenii, sârbii şi croaţii, suprafaţa imperiului habsburgic ajungând la 667.000 kmp, incluzând în totalitate şi teritoriile cuprinse în aşa-zisa Ungarie Mare.
Dificultăţile care au urmat acestui îndelungat şi foarte costisitor război nu le-a permis austriecilor să se preocupe îndeaproape de fiecare provincie anexată, astfel încât decenii de-a rândul s-a mers şi în Transilvania pe sistemul administrativ existent, impus anterior de unguri, saşi şi secui, constituiţi în acel „UnioTrium Nationum” cu aceleaşi legi şi cutume care aveau la bază exploatarea dură a românilor transformaţi în iobagi şi toleraţi în propria ţară.
Transilvaniei i-a venit rândul să fie luată mai în serios de către Curtea de la Viena (deşi semnale ale abuzurilor şi proastei gospodăriri curgeau cu nemiluita), abia după 1765, pe vremea împărătesei Maria Tereza, când a primit din partea acesteia statutul de Mare Principat Autonom. Sarcina de a se preocupa mai îndeaproape de situaţia din Transilvania a revenit din partea conducerii imperiului habsburgic, celui care avea să-i urmeze la tron, Mariei Tereza, adică fiului acesteia, coregentul Iosif al II-lea, una dintre minţile cele mai luminate ale epocii sale, hotărât să restructureze imperiul prin aplicarea unor reforme structurale fundamentale, mizându-se în general pe schimbarea concepţiei cu privire la rolul puterii administrative în stat, ameliorarea exploatării şi umanizarea relaţiilor sociale, acordarea unor drepturi cetăţeneşti şi a unui grad de libertate sporit tuturor membrilor societăţii.
Un proiect politic şi social extraordinar pentru vremea aceea, care din păcate în zona ungurească a avut un efect mult mai redus, datorită opoziţiei „stărilor” atât de osificate, lipsite total de deschidere, care nu vroiau să renunţe sub nici un motiv la vechile lor privilegii.
Despre aceste realităţi zguduitoare cu privire la starea Transilvaniei în perioada amintită avem privilegiul de a afla din cartea a doi iluştri cercetători clujeni în domeniu: dr. Ileana Bozac şi prof.univ. dr. Teodor Pavel, care au studiat, pagină cu pagină, în arhivele imperiale de la Viena, toate documentele privind Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, şi pe care le-a tradus şi adunat în două volume de o inestimabilă valoare documentară publicate cu titlul arătat mai sus.
Aşadar, aici nu mai este vorba de nicio interpretare „pro domo”, cum obişnuiesc unii să aprecieze documentele care-i incriminează, ci punctul de vedere al unor oameni autorizaţi care au trăit pe viu cele descrise. Mai mult decât atât, luminatul viitor împărat, cunoscut pentru onestitatea şi obiectivitatea sa, n-a descins în Transilvania de capul lui, ci a fost autorizat şi aprobat de către împărăteasă şi Consiliul de Stat al Imperiului. Cele două luni petrecute în Transilvania în vara anului 1773, începând cu luna mai, împreună cu suita de consilieri şi specialişti, au fost îndelung şi foarte bine pregătite. Pentru buna reuşită a documentării şi formulării concluziilor, Iosif al II-lea a numit în prealabil, ca Guvernator al Transilvaniei, pe contele Mario Joseph von Auersperg (1771-1774), iar ca şef al Finanţelor pe contele Clary, doi oameni foarte educaţi şi de mare probitate morală, pentru a studia starea de fapt la faţa locului şi a lua măsurile ce se impun pentru modernizarea structurilor societăţii transilvănene.
Din informaţiile înaintate de către guvernator Vienei, rezultă că acesta a fost contrariat de arbitrariul nobililor şi de haosul din administraţie, dominat de voluntarism şi corupţie. Patricienii saşi, ca şi nobilii unguri îşi făceau de cap, iar soarta populaţiei româneşti era sub orice închipuire. Controalele acestuia s-au lăsat cu sancţiuni şi destituiri. Guvernatorul Auersperg n-a ezitat să intervină pentru întronarea moralităţii, chiar în viaţa privată a membrilor familiilor nobiliare, chemându-i la ordine pentru abuzuri şi dezmăţ pe baronii Banffy Zsigmond şi Orban Antal, pe contele Banffy Gyorgy, comite suprem al Comitatului Cluj. Indivizi din categoria cărora urmaşii lor solicită retrocedări masive, iar oficialităţile actuale române le aprobă. Din rapoartele guvernatorului rezultă că nici patricienii saşi n-au fost mai corecţi cu românii. Fiecare vroia de la ei cât mai mult, fără a le oferi în schimb nimic. Pentru mai buna cunoaştere a realităţii el organizează şi un recensământ din care rezultă următoarea structură etnică a provinciei la 1770: 63,53 la sută români, 24,18 la sută unguri şi secui şi 12,39 la sută saşi. Cei mai mulţi neplătitori de taxe şi impozite erau din rândul celor trei naţiuni privilegiate: nobili unguri, secui şi saşi. La acestea nu uită să adauge următoarele: „Românii, cei mai asupriţi şi mai obidiţi sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai ţării”. În acelaşi timp tezaurarul Clary notează: „Poporul valah nu locuieşte doar în anumite districte, ci este răspândit în tot locul, amestecat în toate localităţile iar prin munca lui se asigură prosperitatea Transilvaniei. Braţele valahilor întreţin străzile şi drumurile, ei aduc spre folosinţă locuitorilor produsele din munţii îndepărtaţi, ei cultivă cea mai mare parte a câmpului şi viei, ei sunt cauza principală a comunicaţiei, din ei se scurge suma cea mai mare a contribuţiei în casele stăpânilor ţării, din aceleaşi mâini provin cele mai multe venituri camerale, prin creşterea vitelor şi prin mânarea lor la păşunat, din resursele valahilor se fac recrutările, cu mijloacele lor se fac considerabile transporturi de sare, şi acest popor este acela care scormoneşte munţii şi prăpăstiile pentru a scoate la iveală din pântecele pământurilor valoroasele minerale spre binele statului şi al principelui. Tocmai de aceea acest popor merită o atenţie cu totul deosebită în viitoarea conscriere”.
Iată cuvintele unui neamţ şi pe deasupra finanţist, înduioşat de situaţia unui popor exploatat la sânge de cei care le-au hărăzit românilor soarta de iobagi şi pe deasupra toleraţi în propria ţară.
Lucrul acesta avea să-l constate însuşi viitorul împărat Iosif al II-lea care, timp de două luni a „bătut cu piciorul” întreg teritoriu al Transilvaniei, stând de vorbă cu mii şi mii de săteni, primind pe deasupra şi 19.000 de plângeri. Părerea suveranului a fost aceeaşi cu a celor care l-au informat: corupţie şi abuz din partea nobililor unguri şi a patricienilor saşi, exploatare crâncenă a românilor, obligaţi de multe ori să fugă de pe o moşie pe alta sau peste munţi, la fraţii lor din Moldova şi Ţara Românească. În consecinţă, el i-a înconjurat cu multă simpatie pe români, de unde şi sentimentul acestora de „împărat ocrotitor”. De altfel el a încercat să schimbe multe lucruri, dar din păcate a întâmpinat o puternică rezistenţă îndeosebi din partea nobilimii maghiare. Pentru emanciparea românilor el a propus „desfiinţarea tuturor privilegiilor stărilor”, ceea ce i-a atras o puternică opoziţie. De asemenea, în discursurile sale de fiecare dată nu uita să amintească de originea latină a poporului român, de întâietatea lui pe meleagurile transilvănene. Aşa a rămas proverbială întâlnirea Majestăţii Sale cu românii din partea Năsăudului, de la Salva, unde inspirat de numele roman al acestei localităţi a rostit celebrele cuvinte:” Salva Romuli Parva Nepos! (Salut mică nepoată a lui Romulus!) Măguliţi de rezonanţa frazei, locuitorii a trei sate ale districtului năsăudean au schimbat numele localităţilor lor după cuvintele latine din expresia împăratului.
Prezentând concluziile vizitei Curţii de la Viena, coregentul Iosif al II-lea a întâmpinat o puternică opoziţie din partea reprezentanţilor grofilor, în virtutea tradiţiilor şi a invocării dreptului istoric asupra acestui pământ. De aceea chiar el a încurajat dezvoltarea unei largi mişcări populare a românilor, concretizată în celebra Răscoală a lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, menită să scoată prin dramatismul ei şi mai mult în evidenţă cruzimea reprezentanţilor unei naţiuni ce nu cunoaşte limite în atingerea ţelurilor de dominaţie şi supremaţie. Revenind în actualitate, apreciem că politicienii noştri, locali sau centrali, care pentru un timp efemer în loja Puterii şi un pumn de arginţi din partea urmaşilor celor care au ştiut manipula tot timpul, ar avea ce învăţa, dacă ar pune mâna şi pe cărţile de istorie, sau dacă ar citim măcar aceste rânduri, izvorâte din documentele celeia căreia nu întâmplător i se spune „învăţătoarea vieţii”. Pentru că istoria nu numai că se repetă, dar ea şi izbeşte din plin în destinul celora care nu-i ascultă glasul.(va urma)
Ioan Cismaș
