. . Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Românii, între unguri şi bulgari
Privind la vecinii din jurul nostru observăm că, într-un fel sau altul, fiecare ne poartă sâmbetele. Toţi au câte ceva de revendicat de la noi. Aceasta, împotriva faptului că în drumul lor de pribegie le-am oferit, într-un fel sau altul, vatră din pământul strămoşilor, de care am beneficiat din plin, şi pe care era greu să-l apărăm de atâta străinătate. Dacă am face o ierarhie a celor care ne iubesc mai puţin, la nivel oficial, în frunte ar fi ungurii, urmaţi de ruşi apoi de bulgari, dar nici pe sârbi nu trebuie să-i uităm. Absolut toţi ne abordează de pe aceeaşi platformă pentru că la vremea lor au fost migratori, diferenţa între ei fiind doar zona din care au descins şi perioada. Slavii, cei mai mulţi şi mai puternici, au venit din nordul Europei, din zona Mării Baltice. Deci, ei sunt europeni. În secolele V-VII e.n. în deplasarea lor spre sud, pe un spaţiu întins, ne-au prins ca într-un cleşte, din toate părţile, din nord, din est, din sud-vest şi din sud, transformându-ne încă de pe atunci într-o insulă latină într-o mare de slavi. Ulterior, lucrurile s-au mai nuanţat, în urma pătrunderii bulgarilor, în sud (anul 681 e.n.), şi a ungurilor (896), în vest. După cum se poate observa, bulgarii sunt cu peste două secole mai vechi în Europa decât ungurii.
Dacă pe unguri i-am disecat în toate felurile, credem că este cazul să ştim mai multe şi despre bulgari, care, şi ei ne-au influenţat viaţa într-un mod destul de profund, mai mult în provinciile din sud-estul ţării.
Cu toate că aparent între unguri şi bulgari n-ar fi nici o legătură, ea există, având pe vremuri un grad mai mare de apropiere, atât ca vecini cât şi ca provenienţă, viaţa lor intersectându-se în foarte multe puncte şi de foarte multe ori. Paradoxal, deşi cu toţii ştim că bulgarii sunt slavi, nu sunt, sau sunt doar pe jumătate. Ei au fost slavizaţi după două secole de convieţuire. La origine, ei sunt asiatici, mai precis mongolo-turci, dar, în periplul lor spre Europa au avut de mai multe ori de a face cu ungurii. Mai mult decât atât, le-au marcat acestora, în mod fundamental destinul. Dacă ungurii sunt astăzi poziţionaţi în Câmpia Panonică, faptul se datorează bulgarilor, care erau deja în Europa şi aveau imperiul lor,iar apropierea ungurilor de marginea acestuia a fost considerată o gravă ameninţare. Iată ce au consemnat istoricii unguri în „Istoria Naţiunii Maghiare” (p.16) despre acest important episod: „Ungurii au intrat în Europa ca o mare putere militară pe care suveranii de atunci căutau să o aibă aliată. O altfel de alianţă împotriva Imperiului Bulgar din sudul Dunării de Jos avea să însemne un eveniment crucial în istoria naţiunii maghiare. În timp ce armata maghiară lupta pe pământ străin, sub conducerea lui Arpad, repurtând chiar două victorii mari, bulgarii, aliaţi cu pecenegii au pătruns mişeleşte în Câmpia Etelkoz (sudul Basarabiei n.n) şi au masacrat o bună parte din maghiarimea rămasă fără apărare. Zguduiţi de această lovitură neaşteptată, strămoşii noştri îşi dădură seama că nu mai pot trăi liniştiţi în Etelkoz, între bulgari şi pecenegi şi hotărâră să-şi caute o altă patrie. Venirea în noua patrie are loc în anul 896 e.n., după trecerea Carpaţilor prin pasul Vereczke (Ucraina de azi n.n.), sub conducerea lui Arpad”
Ce deducem din această relatare? Că bulgarii au venit în Europa cu mult înaintea ungurilor, că nici ei n-au stat cuminţi, făcându-şi un imperiu propriu, şi cel mai important lucru pentru noi, că aceştia sunt principalii „vinovaţi” de faptul că-i avem pe unguri ca vecini, în vest, mereu puşi pe harţă.
În fapt, bulgarii au şi ei istoria lor, nu mai puţin tumultoasă, la origine, decât a ungurilor. Triburi de origine turcică, veniţi din Asia Centrală, în anul 334 e.n., s-au aşezat la gurile Volgăi, unde, la vremea aceea, au format şi ei un stat puternic, o Bulgarie Mare, preţ de câteva secole. Numai că, în anul 641, ei au fost alungaţi de kazari (turci trecuţi la iudaism), care controlau zona, risipindu-i din acel loc. Ca urmare, din întregul efectiv de circa 70.000, aproximativ 40.000 s-au îndreptat spre izvoarele Volgăi, iar 30.000 au luat drumul Europei, primul popas fiind stepa dintre Nistru- Dunăre şi Marea Neagră. Posesori ai unei tehnici militare de tip mongol, ca şi ungurii, de altfel, îi bat pe bizantini ce domină zona şi în anul 681 se instalează în Peninsula Balcanică, în nord-estul Bulgariei de azi.
Aici, în sudul Dunării întâlnesc două straturi de populaţii. Una veche traco-romană (din care se trag: aromânii, macedo-românii, megleno-românii de azi etc.) peste care s-au suprapus slavii de sud, ca dominanţi, veniţi şi ei cu numai două secole în urmă (sec V e.n.). Ca orice seminţie venită din zona mongolă, neavând nici surse de existenţă, bulgarii s-au dedat la cotropiri. Au luptat în stânga şi în dreapta, au prestat servicii militare bizantinilor şi, în cele din urmă, şi-au făcut şi ei un imperiu. Bineînţeles, nu cu frunze şi flori la arme. Aşa ia naştere, sub Simion I (893-927), fiul lui Boris, primul Ţarat bulgar, care cuprindea aproape întreaga Peninsulă Balcanică, Oltenia, Muntenia şi Moldova, cu tot cu Basarabia, inclusiv spre nord, sud-vestul Ucrainei. Imperiul a durat circa trei secole, după care s-a destrămat prin cucerirea lui pe bucăţi, partea de sud revenind Imperiului Bizantin, (927-1021), iar nordul ungurilor, pecenegilor şi cumanilor.
Convieţuirea bulgarilor cu slavii de sud au avut drept rezultat asimilarea lor treptată. Ei devin, prin religie şi cultură slavi, după două sute de ani de convieţuire, vechii conchistadori rămânând doar cu numele şi cu unele obiceiuri. Cu alte cuvinte, bulgarii de azi sunt asiatici prin nume şi slavi prin cultură şi religie. La slavizarea lor un rol important l-au avut fraţii Chiril şi Metodiu. Cei doi mari învăţaţi din Tesalonic, inventatori ai alfabetului chiril, şi-au desfăşurat o bună parte a activităţii lor în Moravia-Cehia, de unde au fost expulzaţi (anul 886). Alungaţi din Moravia ei şi-au găsit un loc prielnic în Bulgaria, unde, sub oblăduirea lui Boris, şi-au desăvârşit şi aplicat opera, traducând în limba slavonă şi Biblia. Astfel, la 893, bulgarii declară slavona ca oficială limba în biserici şi instituţiile statului. Deşi, iniţial, erau să devină catolici, la insistenţele Papei Inocenţiu al III-lea, prin aportul celor doi mari învăţaţi, au îmbrăţişat ritul oriental, ce urma să devină ortodox în urma schismei de la 1054, la producerea căreia clericii bulgarii au avut un rol important, alături de cei greci.
Odată cu încreştinarea ortodoxă, bulgarii au desfăşurat o puternică activitate de înlăturarea alfabetului şi limbii latine din biserici şi viaţa publică din întreaga zonă dominată, contribuind esenţial la ortodoxizarea şi a celorlalte seminţii din subordine, inclusiv a românilor nord dunăreni, şi transilvăneni, care făceau parte din imperiul lor, alături de cei din Balcani şi din Basarabia. Legenda spune că acţiunea a fost atât de fermă şi de puternică încât, cei care nu se supuneau acestor măsuri erau pedepsiţi prin „tăierea limbii” de către preoţii bulgari. De aici, şi expresia de ameninţare, „Taie popa limba” adânc încetăţenită pe la noi, adresată îndeosebi copiilor atunci când fac unele rele.
Bulgaria a devenit o mare putere europeană în secolele IX şi X, sub Simeon I, fiul lui Boris, după care intră într-un declin îndelungat, în urma invaziilor dezastruoase ale ungurilor şi pecenegilor, la 1091, care i-au ocupat pe sârbi şi croaţi. Fărâmiţarea primului imperiu a continuat până la 1185, când în urma răscoalei românilor sud-dunăreni în alianţă cu bulgarii şi sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, oprimatorii sunt alungaţi din întreg spaţiul. Bulgarii sub coroana celui de al treilea frate al acestora, Ioniţă Coloian (1197-1207), îi alungă pe unguri şi bizantini şi îşi refac întregul imperiu, care durează până în 1257, la marea invazie mongolă. Faptul că acest imperiu a avut în frunte români sud-dunăreni, dovedeşte marea forţă a românismului balcanic din acea perioadă, fapt ce merită o abordare separată.
Au fost şi mai există români în Balcani
Deşi au fost şi mai există, în stilul nostru caracteristic de „Lasă-mă să te las” vorbim prea puţin de fraţii noştri rămaşi dincolo de graniţă şi, în speţă, de cei din Peninsula Balcanică. Tocmai acolo unde straturile adânci ale pământului mustesc de atâta romanitate. Sunt semne şi mărturii multe pentru că fenomenul etnogenezei care a avut loc în timpul Imperiului Roman s-a petrecut după acelaşi tipic pe întregul areal al strămoşilor noştri. Peste neamul nostru daco-trac, situat atât la nord cât şi la sud de Dunăre, în întreaga Peninsulă Balcanică s-au suprapus romanii, sudul Dunării întrând în componenţa imperiului amintit cu un secol şi jumătate, chiar două, mai devreme. Aşa că, dacă romanizarea dacilor de la nord de Dunăre a fost posibilă în cei 170 de ani de dominaţie romană (106-276), cu atât mai mult fenomenul a avut loc în sudul Dunării, unde aceasta a durat circa trei secole, până la retragerea aureliană din 276.
Dovadă că lucrurile s-au petrecut astfel o constituie numărul mare de vlăstare ale românismului care dăinuiesc în Balcani, pe o întindere impresionantă, mult mai mare decât teritoriul de azi al ţării noastre. Dacă la nord de Dunăre sunt numai români, la sud de Dunăre, alături de aceştia întâlnim vlahi, aromâni, macedo-români, megleno-români, istro-români şi traco-iliri. Iată deci şapte mlădiţe ale aceluiaşi trunchi pe care le întâlnim deopotrivă pe teritoriile Bulgariei, al fostei Iugoslavii şi al Greciei. Dacă noi, românii nord-dunăreni suntem o insulă în marea de slavi, ei, sud-dunărenii, au ajuns nişte insuliţe în aceeaşi mare de slavi.
Drama noastră, a românilor de pretutindeni, a plecat de la puternicele migraţii de la început de mileniu întâi, şi în special de la migraţia slavă din secolele V-VII, care a schimbat fundamental echilibrul etnic al Europei Centrale şi de Sud-Est. Iată ce spun în acest sens autorii documentarului Românii de la sud de Dunăre, p. 7: „Prăbuşirea frontierei dunărene a imperiului roman la începutul secolului al VII- lea sub loviturile conjugate ale avarilor, slavilor şi ulterior ale bulgarilor a determinat o rupere a romanităţii balcanice de romanitatea nord-dunăreană, urmată de enclavizarea ei în insule etnice mai mari sau mai mici, izolate într-o mare de slavi care au evoluat separat, cu propriile dialecte locale. Mareea slavă a invadat literalmente şi întreaga Peninsulă Balcanică ajungând până în Peloponez, în unele insule ale arhipelagului grecesc şi chiar pe coastele Asiei Mici. Evenimentul a marcat ireparabil şi definitiv destinele romanităţii orientale sud-dunărene care a fost dislocată din vatra sa şi împinsă în zonele montane din interiorul peninsulei”.
De altfel, lucru ştiut, ca şi ungurii, şi slavii erau oameni ai stepei care preferau întinsul câmpiilor, motiv pentru care oriunde s-au extins s-au stabilit în zonele joase, împingându-i pe băştinaşi spre regiunile înalte. Aşa se explică şi „viziunea” selectivă a ungurilor care ajunşi în Câmpia Panonică, la 896, n-au văzut pe altcineva decât „triburi slave care nu reuşiseră să se organizeze într-un stat unitar”(Istoria naţiunii maghiare, p.13).
Dar nici cuceritorii slavi de sud n-au avut, la rândul lor, liniştea dorită pentru a-şi pune amprenta absolută pe teritoriul cucerit, întrucât, la 681 se năpăstuiesc hoardele bulgare, venite din Asia mongolă şi alungate de la gurile Volgăi de către kazari, unde au poposit preţ de trei secole. După încreştinare şi slavizare, fapt petrecut cu două secole mai târziu, bulgarii înfiinţează primul Ţarat bulgar (893-927), care cuprindea, aşa cum am mai arătat, aproape întreaga Peninsulă Balcanică, teritoriul ambelor ţări româneşti, cu extindere în Transilvania, Basarabia şi sud-vestul Ucrainei. El însă n-a rezistat presiunilor bizantine şi ungureşti decât 34 de ani.
Iată însă că din interiorul acestui spaţiu, după o perioadă de asuprire bizantină de 258 de ani, din arealul bulgar se ridică o nouă forţă capabilă să dea naştere celui de al doilea Ţarat bulgar (1185-1258), ai căror actori principali sunt românii sud-dunăreni, în colaborare cu bulgarii, eveniment care a trecut în istorie sub denumirea de Răscoala lui Petru şi Asan, împotriva imperiului bizantin. După cum spun documentele istorice, răscoala a avut loc în anul 1185 şi ea a pornit din mediul românesc al balcanilor, mai precis zona munţilor, datorită creşterii fiscalităţii impuse de împăratul bizantin, care afecta grav pe crescătorii de oi şi vite, în marea lor majoritate români (aromâni). Pentru a face faţă forţei imperiale, fraţii Petru şi Asan trec Dunărea, dovadă a unei bune comunicări între cele două maluri ale fluviului, şi revin în ţară (sudul Dunării) cu forţe sporite de la valahi şi cumani, reuşind să-i învingă pe bizantini. După ce Petru şi Asan au fost asasinaţi de proprii boieri (?), prin 1195, s-a urcat pe tron fratele lor, Ioniţă Caloian, care a consolidat imperiul. Ţaratul valaho-bulgar cuprindea ca şi primul, aproximativ aceleaşi teritorii, iar Caloian a fost recunoscut de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al bulgarilor şi românilor”. Ioniţă Caloian a fost şi el ucis de către un cuman în timpul asedierii Salonicului, în 1207, urmând la tron Asan al II-lea, fiul lui Asan I. Domnia acestuia a durat 23 de ani (1218- 1241). Dinastia regelui valah se stinge treptat în perioada urmaşilor săi Boilă şi Căliman, astfel că începând cu anul 1258 imperiul care a durat 73 de ani intră în degringoladă. Conducerea acestuia a fost luată de către forţele bulgăreşti, care au început un vast proces antiromânesc. Vlahii şi aromânii au fost readuşi la rangul de minoritate supusă deznaţionalizării. Statul asăneştilor se stinge treptat şi lichidat ulterior de expansiunea otomană care a avut loc în anul 1396.
Întrebarea care se pune este ce soartă ar fi avut românii sud-dunăreni, dacă bulgarii n-ar fi fost cuceriţi de către turci şi dacă aceştia ar fi rămas în continuare naţiune dominantă.
Acest episod glorios al istoriei, cu cei trei fraţi aromâni, din păcate prea puţin valorificat de către istoricii noştri, demonstrează existenţa în Balcani, de la Marea Adriatică în Asia Mică şi de aici până în Munţii Pindului din Grecia, a unui puternic areal traco-roman latinizat, şi ulterior românesc, ca cei mai vechi locuitori ai zonei. De altfel mulţimea de enclave existente în absolut toate ţările din peninsulă dovedeşte această realitate de netăgăduit. Meritul acestor români, indiferent cum se numesc ei (aromâni, macedo-români, megleno-români etc.) este cu atât mai mare cu cât ei s-au încăpăţinat să reziste în istorie în condiţii extrem de vitrege, fără şcoli şi biserici, fără recunoaşterea lor din partea naţiunilor majoritare, bulgari, sârbi sau greci. Ar fi fără îndoială în interesul nostru, al românilor nord-dunăreni, ca în noul context al tratării minorităţilor naţionale să sprijinim cu toate forţele dorinţa acestora de a se resuscita, de a intra şi ei în rândul minorităţilor recepte, recunoscându-li-se şi lor dreptul la existenţă şi instruire în limba proprie, la conservarea credinţei, culturii şi obiceiurilor. În loc să facem pe galantonii cu cei care ne dispreţuiesc, promiţându-le tot felul de autonomii, cedând în faţa lor într-un mod atât de ruşinos, ar fi mai bine să privim la starea jalnică în care se află fraţii noştri din graniţele altor state. Să-i sprijinim în demersurile lor legitime, care sunt atât de modeste, la o distanţă de la cer la pământ în raport cu cele ale minorităţii maghiare din România. Să punem şi noi, românii, piciorul în prag şi să cerem clasei politice mai multă viziune şi realism, mai mult ataşament faţă de nevoile propriilor fraţi oprimaţi de către naţiunile majoritare, oprindu-i de la orice facilităţi interne faţă de minorităţi, până în momentul în care şi vecinii noştri, vor deschide baierele drepturilor pentru minorităţile române rezidente. Este absurd şi degradant în acelaşi timp pentru toate autorităţile statului, inclusiv pentru cele locale, mureşene şi târgumureşene, care, total rupte de realităţile europene se dedau la tot felul de jocuri politice de-a dreptul degradante şi ruşinoase, care, de fiecare dată, se termină falimentar, cu acordarea în neştire de privilegii pentru cei care nu mai ştiu ce să facă cu ele, în vreme ce consângenii lor, din alte ţări gem sub povara cruntei deznaţionalizări, lipsiţi total de drepturi. Dacă în cazul ungurilor, fiecare maghiar contează, de ce această judecată de valoare n-ar fi valabilă şi pentru români?
Ioan Cismaș
