Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
. .
Cronica unei opresiuni ce nu trebuie uitată
Din relatările istorice rezultă că ungurii au avut mari probleme existenţiale în ultimul sfert de veac de la venirea lor în Europa. Este vorba îndeosebi de intervalul de după 968 şi până la încreştinare, în 1001, când erau să dispară ca popor. Desele incursiuni înspre occident şi spre sud-estul bizantin al continentului, cu pierderile aferente, le-au epuizat resursele umane. Cu toate acestea, popor călit în vâltoarea atâtor momente grele ale istoriei a renăscut din cenuşa propriei, ca pasărea Phoenix. Revenirea relativ rapidă, în urma încreştinării, cu sprijinul papei şi al occidentului (care din duşman i-a devenit aliat), a permis ungurilor, popor de stepă, obişnuit cu confruntări militare dure, să acţioneze pe spaţii largi în zona ortodoxă aflată de jur împrejur, obţinând succese relativ confortabile în faţa unor populaţii organizate statal, dar cu preocupări preponderent sedentar-agricole. Ungurii de ieri şi de azi fac desigur mare caz de aceste victorii ale strămoşilor lor, punând asemenea succese militare exclusiv pe seama vitejiei şi a superiorităţii de rasă, omiţându-se sprijinul generos de care au beneficiat în acest război al religiilor. Moştenirea genetică, ca războinici de profesie, a avut şi ea rolul ei în aceste confruntări, ştiindu-se faptul că istoria n-a reuşit să consemneze vreun popor sedentar care să pună stavilă atacului în hoardă: nici chinezii, nici indienii şi nici europenii. Iar faptul că ungurii, de nestăvilit cândva, deveniţi seminomazi prin aşezarea în Europa, s-au dovedit neputincioşi atât în faţa năvălitorilor mongoli, ai lui Gingis Han, la 1241, cât şi a turcilor la 1526, demonstrează din plin această realitate. Cu toate că multe din trăsăturile de migratori s-au estompat în timp, dorinţa de a fi mereu în mişcare şi de a cuceri noi teritorii, de a trece prin foc şi sabie noi populaţii, le-a rămas vie. Constrânşi de împrejurări, ungurii au fost obligaţi să se mulţumească cu cei 368.000 kmp pe care i-au dobândit prin cotropire: de la români, slovaci, sloveni, sârbi, croaţi şi ruteni, Transilvania fiind de departe teritoriul cel mai vast, cel mai bogat şi care avea să rămână mereu în centrul atenţiei lor.
Văzându-se cu o suprafaţă de 4 ori mai mare decât propria ţară, pentru administrarea de către un popor mic a unui asemenea teritoriu, ungurii au gândit un proiect de subordonare ne mai întâlnit la celelalte imperii, prin duritatea forţei coercitive aplicate, menită să suplinească tocmai această lipsă de forţă umană. O altă deosebire de principiu dintre imperiul maghiar constituit şi cel ţarist, otoman sau habsburgic este că în timp ce aceştia urmăreau în speţă obţinerea de profit din teritoriile ocupate, ungurii şi-au dorit să transforme aceste teritorii în părţi componente ale proprie ţări, înglobându-le în imaginara Ungarie Mare, cu graniţe teritoriale mult peste graniţele etnice, dar cu speranţa că, proliferând insuliţe de unguri şi secui, în masa compactă a băştinaşilor, odată şi odată toate aceste teritorii vor deveni maghiare şi din punct de vedere etnic. Scopul acesta atât de dur şi subversiv, de anihilare a fiinţei naţionale a celorlalte popoare, prin maghiarizare totală, a făcut ca stilul de exploatare maghiar să îmbrace, alături de componenta socială şi pe cea naţională. Aşadar, o luptă pe viaţă şi pe moarte s-a declanşat între ocupanţi şi ocupaţi, care a făcut aproape imposibilă viaţa celor oprimaţi, dintre care cei mai vizaţi au fost românii transilvăneni. Odată ocupaţi şi cu scopurile bine fixate de anihilare a fiinţei naţionale, nici românii, nici sârbii, croaţii, slovacii sau slovenii n-au mai avut loc de întoarcere. Iată cum descrie acest mecanism al dublei exploatări, marele istoric român, academicianul David Prodan: „Odată cu presiunile regilor unguri, o parte din aristocraţia română de seamă a „descălecat” în celelalte ţări româneşti; Neagoe Vodă, din Făgăraş în Ţara Românească, iar Bogdan Vodă, din Maramureş în Moldova. Nobilimea mare şi mijlocie românească a primit confesiunea catolică (oponenţii au fost deposedaţi şi decăzuţi din drepturi) astfel că în următoarele două secole (XIV şi XV) s-a maghiarizat în marea ei majoritate. Ioan Corvin de Hunedoara cunoştea limba poporului său, dar era integrat marii nobilimi maghiare. La fel şi fiii săi, inclusiv cel care avea să devină regele Matei Corvin. Marele umanist, Nicolae Olahus, născut la Sibiu, devenit secretar al regelui Ungariei (1522) şi al reginei Maria de Habsburg ,apoi primat şi regent al coroanei Ungariei (1526) vorbea şi el româneşte. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea o parte însemnată a nobilimii române s-a maghiarizat.”
Dacă la imperiile clasice exploatarea economico-socială era mai puternică decât cea naţională, în cazul regatului ungar ambele forme de oprimare funcţionau la cote maxime. Românii, dar şi slavii supuşi erau exploataţi nu numai pentru că erau iobagi (stare în care au fost aduşi), ci şi pentru că erau români, sârbi, slovaci etc. Întrucât aveau o altă limbă, o altă cultură, alte obiceiuri şi îmbrăcăminte, etc., regimul feudal maghiar a transformat toate aceste diferenţieri în factori de discriminare.
Istoria comună este plină de asemenea dovezi de abuzuri de neînchipuit. Aici nu este vorba doar de refuzarea dreptului la învăţământ şi cultură, la conducerea treburilor obşteşti, ci de neasigurarea trebuinţelor elementare de viaţă, de anihilarea demnităţii umane. Faptul că mulţi iobagi români au fost puşi să tragă în jug la arat sau la alte lucrări, demonstrează gradul de înjosire a fiinţei umane de către stăpânii feudali ai acestora. Şi cazurile n-au fost singulare.
Dacă exploatarea şi deznaţionalizarea au avut de-a lungul vremii un curs determinat, îndeosebi de factorul timp, începând de la 1437, odată cu Răscoala de la Bobâlna şi cu Unirea lui Mihai Viteazul de la 1600, lucrurile au luat o amploare fără precedent. Se ştie că în urma întemeierii acelui pact al ungurilor, saşilor şi secuilor sub denumirea de Unio Trium Nationum, românii au fost decăzuţi din toate drepturile, ca indivizi şi naţiune, şi declaraţi „toleraţi” în propria ţară, fiind transformaţi în iobagi. Al doilea val împotriva românilor a fost declanşat de realizarea la 1600 de către Mihai Viteazul a unirii Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească, fapt care a trezit în rândul regelui şi al nobilimii maghiare spaime nebănuite. Ei vedeau în alipirea Transilvaniei alături de celelalte două, sfârşitul destinului lor. Erau conştienţi că în urma acestei uniri lucrurile se vor schimba radical în Transilvania, în defavoarea lor. Vor pierde în primul rând supremaţia. Apoi nobilii transilvăneni vor intra, cu siguranţă, în conflict cu boierii celorlalte două ţări pe foarte multe teme, inclusiv privind statutul conaţionalilor, iar prezenţa unui principe român „la vârf” îi va favoriza şi mai mult. Atitudinea ostilă a nobililor unguri şi a patricienilor saşi s-a văzut din primele zile ale unirii, iar vizita pe care Mihai Viteazul a făcut-o la Târgu-Mureş este legată de aceste aspecte.
Din păcate, marea lucrare a lui Mihai Viteazul n-a ţinut mult, spre satisfacţia nelimitată a acestora. Cu toate acestea, ofensiva împotriva acestui gest a crescut. „Mihai a căzut, spuneau ei, dar ameninţarea faptei lui însă a rămas!” Începând din acel an 1600, nobilimea maghiară a emis, an de an, documente juridice de restrângere şi mai drastică a drepturilor românilor, cărora li s-au interzis totul, inclusiv dreptul de a practica meşteşugul, de a se aşeza în oraşe, de a construi case şi biserici de piatră, de a se plimba pe trotuare şi multe altele. Acesta este motivul pentru care Târgu-Mureş şi multe alte oraşe ardeleneşti au devenit pur ungureşti, isprăvi cu care iredentiştii de azi se mândresc, uitând de faptele mârşave ale înaintaşilor lor. Astfel, la 1653, dieta de la Alba Iulia le adună pe toate în celebrul codice „Aprobate şi Compilate” care a devenit ulterior Constituţia ungurească a Ardealului, al cărui principal scop este tratarea discriminatorie a românilor. Iată câteva capitole: Despre popii valahi; despre valahi; despre iobagi: despre satele valahe; despre sătenii valahi etc.
Suntem doar la mijlocul secolului al XVII-lea. Oare câte nu vor mai fi având românii de suferit până la eliberarea din 1918? Habsburgii care aveau de la 1699 sub stăpânire atât Ungaria cât şi voievodatul Transilvaniei au încercat să amelioreze situaţia românilor de aici, dar n-au reuşit prea multe datorită opoziţiei puternice ale celor „trei stări”, oferindu-le însă românilor satisfacţia că au totuşi cui să se plângă. Împărăteasa Maria Tereza însăşi, vorbea cu bucurie de Transilvania numind-o „principatul nostru românesc”, iar regentul şi viitorul împărat, Iosif al II-lea, cu prilejul călătoriei sale în Transilvania la 1773, a luat atitudine împotriva cruntei exploatări întâlnite atât din partea grofilor unguri cât şi a patricienilor saşi. (Asupra acestui episod vom reveni.)
Trezirea conştiinţei de sine a popoarelor supuse, prin manifestările ce au avut loc, începând cu înfiinţarea la 1700 a Bisericii Greco-Catolice, acţiunile Școlii Ardelene, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, elaborarea Memoriului „Supplex Libelus Valachorum”, etc. au acutizat şi mai mult relaţiile dintre oprimaţi şi opresori, aceştia din urmă trecând la aplicarea „soluţiei finale”, gândită de multă vreme, dar întârziată din cauza rezistenţei fiecărei naţiuni, de suprimare a fiinţei naţionale a tuturor popoarelor subjugate, prin elaborarea de către Ungaria a marelui proiect de deznaţionalizare prin asimilare forţată, şi transformarea întregii populaţii a ţărilor supuse în „fii credincioşi” ai marii şi dominantei naţiuni maghiare. Ce îndrăzneală şi câtă naivitate! (va urma)
Ioan Cismaș
