Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Lungul drum spre Trianon
Din necunoaştere sau din rea voinţă, ungurii aruncă pentru necazurile lor vina pe Trianon, fără să recunoască faptul că nu Trianonul a venit la ei acasă, ci ei s-au îndreptat spre el, şi cam de multă vreme. Acolo, la Trianon, pe 4 iunie 1920, nu s-a întâmplat altceva decât s-a consemnat o realitate dictată de necruţătoarea lege a compensaţiei, venită din adâncul istoriei conform căreia opresorii, odată şi odată tot trebuie să plătească. Din păcate, scadenţa a venit cam târziu şi, după cum s-a văzut cu mari sacrificii. Aşadar, Trianonul, pentru unguri, precum şi celelalte localităţi unde s-au semnat tratatele cu austriecii, germanii, turcii, titulari de imperii, bulgarii, nu constituie cauze, ci efecte. Ceea ce s-a întâmplat acolo, este un rezultat al deşteptării popoarelor de a trăi fără constrângeri din partea altora, dorinţa celor de un neam, limbă şi teritoriu de a avea propria lor ţară, aspecte ce au reieşit pregnant din idealurile revoluţiei de la 1848, dar şi de mai-nainte, direcţie în care a fost împinsă în continuare evoluţia societăţii. În consecinţă, imperiile de orice fel trebuiau să dispară, doar data era încă neştiută.
Dintre toate imperiile existente la acea vreme, cel mai vizat a fost al Austro-Ungariei, pentru că el semăna foarte mult cu firmele de nişă sau de apartament de azi, care în ciuda dimensiunilor lor derulează afaceri de miliarde. În fond cine erau austriecii şi ungurii? Două ţări mici, care printr-o conjunctură de împrejurări nefavorabile ale istoriei au ajuns pe val, au pus gheara în gâtul unor popoare, pe care apoi nu le-au mai lăsat din mână, nici în ruptul capului, exploatându-le la sânge şi umilindu-le secole de-a rândul. Iată ce spunea la 1848 Fredric Engels, despre imperiul habsburgic: „Monarhia austriacă, acest complex pestriţ rezultat din moşteniri şi furtişaguri, acest talmeş-balmeş organizat în care se învălmăşesc zece limbi şi zece naţiuni, acest amestec întâmplător de obiceiuri şi legi dintre cele mai contradictorii începe, în sfârşit, să se destrame”. Această caracterizare se potriveşte perfect şi partenerei ce urma să vină la cârma imperiului. Primul pas a şi fost făcut, din timpul revoluţiei de la 1848 şi finalizat la 1867, prin împărţirea imperiului cu Ungaria (Cisleithania partea austriacă şi Transleithania partea maghiară a acestuia), care, odată intrată în pielea de titulară de imperiu, prin metodele şi tehnicile extrem de perfide de exploatare şi de oprimare, de asimilare, mult mai dure aplicate naţiunilor supuse (românii ardeleni, slovaci, sârbi, croaţi, bosniaci, ruteni), a accentuat şi mai mult contradicţiile crizei, ducând inevitabil la sfârşitul amintit. Micile caracatiţe: austriacă şi ungară şi-au întins tentaculele prea departe, pe teritoriul altor naţiuni, de unde-şi extrăgeau seva exploatării, iar Trianonul n-a făcut altceva decât să le răteze, la nivelul propriei plapumi.
Solicitarea destrămării cu prioritate a imperiului austro-ungar a avut şi o componentă psihologică. Nici cehii şi nici slovacii, nici sârbii, dar nici românii nu mai puteau suporta jugul unor „neica nimeni”, fără putere demografică şi economică, dar beneficiari ai unor conjuncturi nefaste ale istorie.
Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, căruia i-a căzut victimă prinţul moştenitor al imperiului Franz Ferdinand soţia acestuia, Sofia de Hohenberg, se înscrie în logica acestor lucruri.
În urma acestui tragic eveniment, pe care unii îl aşteptau demult, capetele vulturului bicefal s-au înfierbântat şi exact la o lună de la atentat, adică pe 28 iulie 1914 au început „jihadul” impotriva Serbiei, pentru a o desfiinţa. Pedepsirea Serbiei a trezit însă reacţii şi, în consecinţă, Puterilor Centrale (Austro-Ungaria şi Germania, în prima fază), i s-a opus Antanta (Anglia, Franţa şi Rusia, care deşi imperiu şi ea, nu putea să nu reacţioneze la atacarea slavilor de sud). În luna august 1914 se lupta deja pe trei fronturi: de vest, oriental şi balcanic. Austro-Ungaria era angajată atât în Balcani pentru „pedepsirea” Serbiei, dar şi pe cel oriental, alături de Germania, contra Rusiei ţariste. Forţele militare ale beligeranţilor au atins cifre impresionante. Germania a mobilizat 3,2 milioane de combatanţi, Austro-Ungaria – 2,3 milioane, iar de partea Antantei: Rusia – 4 milioane, Franţa, 2,3 milioane, Anglia – 420.000, Serbia -325.000, Belgia – 158.000, Muntenegru – 55.000 de combatanţi. Majoritatea soldaţilor care compuneau forţele austro –ungare făceau parte din naţiunile asuprite, de la români la cehi, sârbi, slovaci, ruteni, croaţi etc., obligaţi să-şi verse sângele, pentru cine? Primii doi ani de război au curs în general în favoarea Puterilor Centrale, iar primul ministru ungar, contele Tisza, întrezărea naţiunii maghiare o menire istorică de prim rang. La începutul lunii august 1916, autorităţile militare ale Puterilor Centrale deţineau o suprafaţă de 431.000 kmp pe teritoriul Aliaţilor: 29.000 kmp în Belgia; 21.000 kmp în Franţa; 280.000 kmp în Rusia; 87.000 kmp în Serbia şi 14.000 kmp în Muntenegru. În acelaşi timp, Antanta deţinea doar 22.000 kmp în Alsacia şi Lorena, în Galiţia şi Bucovina. Intrarea în război a Italiei şi apoi a României, la 14 august 1916, a făcut însă diferenţa. Cu un rege neamţ la conducerea României, care înclina spre Puterile Centrale, interesul naţional i-a obligat pe români să aleagă altceva. În consecinţă, au intrat alături de Antanta, negociind însă la sânge, cu aliaţii, reîntregirea ţării,conform principiului wilsonian al naţionalităţilor, proces în urma căruia mărimea teritoriului românesc urma să se dubleze, prin revenirea la patria mamă a tuturor provinciilor înstrăinate. Efortul a fost enorm. Au fost aruncaţi în luptă 850.000 de soldaţi şi ofiţeri români, dar, după cum spun documentele vremii, cu o dotare precară. Intrarea în război, alături de germani şi austrieci a Bulgariei, care vroia recuperarea Dobrogei, a înrăutăţit situaţia la noi. Lovit din toate părţile de către forţele militare ale Germaniei, Ungariei şi Bulgariei, România a pierdut două treimi din teritoriul său, inclusiv Bucureştiul, obligând guvernul să se retragă la Iaşi. A urmat o iarnă cumplită, în 1917, dar cu sprijin francez şi în urma bătăliilor de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti avute cu nemţii, românii au renăscut. La fel s-a întâmplat şi pe celelalte fronturi ale Antantei, încât victoria finală le surâdeau acestora, fapt ceea ce s-a şi întâmplat în toamna anului 1918, când Puterile Centrale s-au recunoscut învinse. Principala cauză a fost veriga slabă, adică reculul constant de pe frontul austro-ungar, unde soldaţii naţionalităţilor exploatate au dezertat în masă în tabăra inamică. Aşa se face că, la 3 septembrie 1918, circa 130.000 de soldaţi şi ofiţeri cehi şi slovaci se aflau pe fronturile din Rusia, Franţa şi Italia, luptând de partea aliaţilor. Fenomenul a luat amploare şi la români, motiv pentru care autorităţile maghiare au introdus pedeapsa cu moartea prin spânzurare (vezi romanul „Pădurea spânzuraţilor” al lui Liviu Rebreanu). Chiar şi soldaţii unguri au dezertat din propria armată găsind de cuviinţă, la îndemnul lui Bela Kun, să participe alături de Armata Roşie la Revoluţia Bolşevică, care s-a declanşat. Chiar în Moscova erau prezenţi, în 1917, peste 50.000 de voluntari unguri. Participarea a circa 300.000 de soldaţi unguri, foşti prizonieri, la Marea revoluţie din octombrie, avea să cimenteze între comuniştii sovietici şi unguri o mare prietenie şi de lungă durată, care a slujit enorm celor din urmă, în perioada comunistă, cu efect nefavorabil asupra noastră, până în zilele de azi. Iată ce spunea istoricul englez Seton Watson, încă în octombrie 1918: „disoluţia monarhiei dunărene s-a desfăşurat cu atâta rapiditate încât în prima săptămână a lunii noiembrie 1918 le-a fost greu Aliaţilor să descopere autoritatea centrală competentă, cu care să negocieze armistiţiul.” În acelaşi timp, istoricul american I.A.S. Grenville constata, tot la acea vreme: Aliaţii şi Statele Unite au venit la Paris să confirme statele succesorale ale Imperiului austro-ungar”.
Într-adevăr, dacă Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat, la Trianon, adică castelul cel mic de la Versailles, la 4 iunie 1920, până la acea dată, Cehoslovacia, Jugoslavia şi România, ca state succesorale erau deja constituite prin plebiscite populare. La noi, memorabilul act de la 1 Decembrie 1918, când s-a consimţit unirea tuturor provinciilor rezultate din disoluţia imperiului austro-ungar şi ţarist, făurindu-se România Mare, s-a petrecut cu un an şi jumătate înainte de Trianon. În consecinţă, chiar dacă ar pieri Trianonul, aşa cum doresc unii, ar rămâne realitatea de dinaintea lui, pe care nimeni n-are dreptul să o ignore şi să o conteste (07.05.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
