Poezia lui Artangel „Nihil sine Deo” Reghin, Editura „Petru Maior . . ”- 2015, este atât de plină de candoare și bunătate încât devine aproape inatacabilă cu mijloacele criticii cătătoare de valori estetice confirmate. Îi trebuie aplicată un soi de critică la fel de ingenuă, valorizantă, deci una personalizată, așa cum o face prefațatoarea Anthonia Amatti, care își subliniază meritul de membră a Uniunii Scriitorilor din România pentru a da greutate demersului.
Poeta vorbește în legătură cu Toth Arpad de ,,dulcea limbă a lui Eminescu pe care o cultivă și o reînnoiește cu abilitate. Foarte apreciat în lumea literară a zonei, publicat în antologii (București, Brașov) și în reviste literare, Toth Arpad devine un nume în poezia și proza românească.”
După ce începe cu un vast motto sapiențial din Shri Mataji Nirmala Devi, cartea continuă cu
,, Limba noastră”, parcă dorind să confirme spusele comentatoarei:
,,Ca un fagure de miere dulce,
Savurat de un întreg popor,
Care-un gust înmiresmat ți-aduce,
Scăldând globul cu al ei sonor.”
Frumos!
Firește că a doua poezie, ,,Din ambrozia cuvintelor tale”, se referă la Eminescu:
,, Eminescului – Luceafăr… mă închin!”
Al doilea grupaj este coerent ca atitudine; se numește ,,Mirajul Pădurii – ,, Fiind băiet păduri cutreieram”. El are aceeași ținută înalt dezinvoltă, de această dată de o sinceritate insuspectabilă, dat fiind că subiectul este chiar meseria (pe care știu că o iubește), ca să nu zic pâinea și viața de zi cu zi a scriitorului: pădurea.
Mi-a plăcut ,,Într-o zi frumoasă de iarnă” pentru că are o substanță narativă și un ton între Nicolae Labiș și folclor. Poemul are o fațetă dialectică, justă fără îndoială – ca o concluzie, spre final:
,,Prin pădure când te deplasezi
Foarte atent trebuie să fii,
De accidente să te îndepărtezi,
Ce vine spre tine … trebuie să știi.”
La fel de moralizatoare sunt următoarele poeme, ,,Păduri” și mai ales ,,Șarpele din traistă”.
Romantismul á la Alecsandri rezonă cu ,,Simfonia coloristică a toamnei”. Sunetul este de rezonanță. Această poezie trebuie, condescendent, cu înțelegere adică, să fie citită ca sentiment, nu ca text.
Concepția lui Artangel este religioasă întru poezie, iar în privința naturii, animistă. Omul iubește viața viața sub toate înfățișările ei, una dintre ele fiind literatura, iubește mult copilăria și cel mai mult își iubește fetița, pe Beata Beatrix:
,,Vocea ta, o caldă licoare,
A Divinului suflu gentil,
Balsamul inimii dintr-o floare,
Feeria corpului subtil.
Cine ești tu pui de căprioară,
Viața-mi sumbră de mi-o cizelezi,
Copil divin, lăcrămioară,
Când la joacă m-a-ntrenezi ?”
( ,,Beatrix”)
În consecință este tematica poeziilor; titlurile o exprimă: ,,La săniuș”, ,,Copil fiind” (autobiografică) , subcapitolul se numește ,, Nostalgii” și este ilustrat cu o frumoasă poză de familie. Mai toate poeziile sunt datate cu specificarea locului: Chiuruș.
Cea mai frumoasă dintre poeziile acestei cărți este ,,Soarele sclipește”, pe care o citez integral:
,,Soarele sclipește cu raze argintii,
Izvorul din pădure susură ușor,
Luna prin nouri formează făclii,
Mi-e sete, mi-e sete… mi-e dor.
Stau nori înghesuiți în valuri,
Iar soarele se-așterne deasupra lor,
Livada-i scăldată în triluri de grauri,
Buchetul de raze luminează ușor.”
Titlul este concordant cu postfața: ,,Relația mea cu Bunul Dumnezeu”. Postfața, dacă este să ne păstrăm sorgintele latinesc al titlului, are de a face cu prolificitatea autorului: ,,Nul diae sin lineae”. Revelațiile lui Artangel sunt elocvente; el crede în poezie și în inspirația divină. Sunt rar poeții încrezători în har. Cred că ultimul dintre ei a fost Ioan Alexandru. Citez: ,,Simțeam o stare de beatitudine divină, experimentam starea în care mă aflam și am constatat că aceeași dragoste infinită o primeam și o dăruiam mediului în care mă aflam, atât pentru ființele vii: oameni, plante, animale cât și pentru o simplă piatră de pe trotuar, pe care o priveam.”
Numai un poet adevărat se poate exprima astfel:
,,Sălbăticie peste tot, locuri uitate,
Ochiul sufletului beat de bucurie”
( ,,De la Lăpușna la Toplița” )
Un titlu frumos este ,,Oameni Tradiții Hărnicii”.
Frumusețea poeziei nu va salva această lume necuviincioasă și nemernică în care Dumnezeu ne-a lăsat. De izbeliște aș spune eu. Corupți, neliniștiți, și urâți și frumoși, proști și inteligenți cu măsură, mai degrabă răi decât buni și cu asupra pe măsură amărâți.
Poate că aceasta este balanța existenței. Încrederea și neîncrederea în divinitate; șanșa și neșansa: puterea și neputința. Maniheismul pe care Toth Arpad și l-a asumat ca pe o gramatică a lumii lui.
Toți poeții care scriu în limba română sunt eminescieni:
,,Iubire divină dulce floare,
Vise senine de orice culoare,
Să susure iubirea ca un izvor,
În inimi deschise făr’ de zăvor.”
( ,,Iubire divină” )
sau
,,În labirintul gândurilor mele,
Vise țesute în viforul vieții
Încearcă să mă-nalțe către stele,
Dar cad și mă ridic în vălul ceții.”
( ,,În labirintul gândurilor mele” )
Mircea DOREANU
Brașov
