Nu a plecat să urmeze „visul american”. Dacă privești o clipă în ochii ei calzi, îți dai seama că Bianca Alexandrescu a mers în Statele Unite pentru a-și urma propriul vis: acela de a-i ajuta pe alții. În timp ce era studentă la Brașov, în urmă cu aproape opt ani, i s-a ivit ocazia să plece la peste 8.000 de kilometri de casă, și cu mult curaj și cu un bagaj plin de speranțe și-a luat zborul.
Astăzi, tânăra, originară din Sfântu Gheorghe, a schimbat și chiar a salvat numeroase vieți și a devenit un exemplu pentru toți tinerii care încă nu au avut curajul să facă ce le dictează inima. Nu i-a fost ușor, dar a înfruntat toate greutățile cu zâmbetul pe buze și cu credința neclintită în suflet, iar în prezent a ajuns Reprezentant de Programe Internaționale în cadrul Organizației „Feed My Starving Children” („Hrănește Copiii Mei Flămânzi”) și ajută la scrierea unei cărți de învățare a limbii engleze pentru nativii haitieni.
**
Despre experiența petrecută în New Orleans, ajutându-i pe cei care au pierdut aproape tot ce aveau, în urma Uraganului Katrina, despre perioada trăită în Haiti, sprijinindu-i pe unii dintre copiii cei mai săraci ai lumii și pe oamenii afectați de cutremurul din 2010, despre voluntariat, despre momente din viață, Bianca ne-a spus mai multe, în interviul pe care ni l-a acordat și pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează!
De cât timp ai plecat din orașul natal, Sfântu Gheorghe? Spune-ne mai multe despre traseul tău!
Am plecat din România acum aproape opt ani, la vârsta de 21 de ani. Mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc și mi-am dorit să cunosc alte țări și alte culturi. Am găsit o companie care oferea un program de schimb cultural în America. Am venit în Minnesota și am locuit cu o familie, pentru care am fost bonă, pentru doi ani. Dorința mea inițială era să stau aici un an, apoi să mă întorc în România. Însă Dumnezeu a avut alt plan pentru mine. După doi ani de zile, am avut extraordinara oportunitate de a îmi termina facultatea în America. Un grup de prieteni m-a sprijinit financiar- facultățile sunt foarte scumpe aici- și școala mi-a oferit foarte multe burse, iar în Decembrie 2010 am absolvit facultatea. Apoi mi-am găsit un loc de muncă … și opt ani mai târziu…. încă sunt aici.
Cred că am putea spune că, pentru tine, voluntariatul este un mod de viață. De când te implici în activități de voluntariat și de ce ai ales să faci acest lucru, ce te motivează?
Voluntariatul este foarte comun în America. Peste tot unde mergi găsești voluntari: în spitale, biserici, organizații non-profit, cantine pentru săraci și așa mai departe. Pasiunea mea de a ajuta a început de când eram mică. Am avut un exemplu bun de la părinții mei care mereu ajutau atunci când aveau posibilitatea.
Eu m-am pus în locul unui copil din orfelinate, unui copil care cerșește pe stradă, sau al unei fete care a fost vândută pentru prostituție… Și am început să înțeleg cât de mult mi-aș dori să am pe cineva care să mă ajute dacă aș fi într-o situație atât de grea.
Dumnezeu mi-a dat o viață frumoasă. Nu am mers niciodată la culcare flămândă, nu am dus lipsa unui adăpost sau lipsa iubirii unei familii. Din recunoștință pentru tot ce am primit de la Dumnezeu, am început să împart din tot ce am: timpul meu, banii mei, talentul meu… Și cu cât ajut mai mult, cu atât primesc mai mult ajutor de la Dumnezeu.
A ajutat la reconstruirea caselor distruse de Uraganul Katrina
Spune-ne mai multe despre activitățile în care te-ai implicat de-a lungul timpului!
Am început să fac voluntariat acum opt ani, la biserică. Am ajutat cu video, lumini, cantine de săraci și multe altele.
Apoi, în primăvara anului 2007, am mers cu o echipă de oameni să ajut la reconstruirea caselor distruse de Uraganul Katrina. Aceea a fost prima mea misiune. Am petrecut o săptămână în New Orleans, care mi-a schimbat viața complet. La întoarcere, am făcut parte dintr-o echipă numită „Love in Action” (”Iubire în acțiune”) și m-am implicat în diverse proiecte la un adăpost pentru familii fără casă și la diferite strângeri de fonduri pentru organizații non-profit. Săptămâna pe care am petrecut-o în New Orleans, Louisiana, a fost prima mea experiență de voluntariat care m-a schimbat foarte mult. Am făcut parte din echipa de demolări și am întâlnit familii cu povești de supraviețuire extraordinare. Aceste familii au pierdut tot ce aveau și fără echipele de voluntari nu și-ar fi permis niciodată să își construiască o casă nouă. Cel mai mare impact asupra mea au avut inimile lor pline de recunoștință și speranța pe care munca noastră o aducea fiecărei familii. Este un sentiment extraordinar când știi că micul tău sacrificiu, alături de sacrificiul pe care alți oameni îl fac, schimbă viața unor oameni care și-au pierdut speranța de a avea un trai mai bun.
În primăvara anului 2013 am mers în prima misiune în Haiti, unde am petrecut șapte zile cu cei mai săraci oameni din lume.
Cum ai ajuns în Haiti? Cu ce gânduri ai pornit și care au fost proiectele în care te-ai implicat acolo?
Prima dată când am fost în Haiti a fost într-o misiune pentru șapte zile, cu o organizație non- profit din Minnesota. Am avut oportunitatea de a aduce apă potabilă în cel mai sărac cartier din Port au Prince, am lucrat cu bătrânii cei mai neajutorați din comunitate, cu orfani și cu oamenii din spitale.
Cele șapte zile au avut un mare impact asupra vieții mele. Nu am văzut niciodată atâta disperare și sărăcie. Când ții în brate un copil care plânge și îți cere mâncare pentru că nu a mâncat de trei zile, când îmbrățișezi mama a cărui copil mănâncă pământ pentru că îl doare burta de foame, când ții mâna unui bătrân care nu are pe nimeni să îl ajute….toate experiențele acestea îți frâng inima și te schimbă.
Cu toate că au trecut patru ani de la cutremurul din Haiti, încă existe cartiere întregi în care oamenii locuiesc în corturi, fără grupuri sanitare, fără apă potabilă, fără electricitate. Mă așteptam să întâlnesc sărăcie, însă nu la nivelul acesta…
În vara 2013 m-am mutat în Haiti pentru un an, din dorința de a ajuta mai mult. Orfelinatul la care am locuit caza 52 de copii, dintre care aproximativ 15 aveau o mama sau un tată încă în viață. Dorința mea era să încercăm să reintegrăm cât mai mulți din copii în familiile lor. Nu a fost un proces ușor, însă vara trecută am reușit să integrăm primii 6 copii.
În anul acela, am ajutat și cu cererile de ajutor care le primeam zilnic de la membrii din comunitate și de la alte organizații. A fost una din cele mai grele părți ale muncii mele întrucât aveam resurse limitate, însă nevoile erau extrem de mari. În fiecare săptămâna trebuia să decid pe cine ajutăm și pe cine refuzăm.
Un alt proiect la care am lucrat era pentru crearea locurilor de muncă. Am ajutat la dezvoltarea unui program școlar pentru a-i învăța pe haitieni să facă pâine și să deschidă propriile lor brutării.
Care sunt greutățile pe care le-ai întâmpinat în activitățile desfășurate?
Faptul că aveam resurse foarte limitate a fost cea mai mare greutate. Eram înconjurată de sărăcie extremă și nu aveam posibilitatea să ajut pe toată lumea.
De asemenea, lipsa libertății a reprezentat o greutate. Nu puteam merge nicăieri fără să fiu însoțită de un angajat haitian, pentru că ar fi fost foarte periculos.
De epidemii nu ți-a fost teamă?
Mi-a fost oarecum teamă pentru siguranța mea și pentru sănătatea mea. Însă dacă știi ce măsuri de precauție trebuie să iei, te poți proteja. După șase luni eu m-am îmbolnăvit cu două febre în același timp: tifoidă și dengue. Însă mi-am revenit după două săptămâni, datorită îngrijirii pe care am primit-o la spital.
„Nu conta cât de sărac era cineva, tot ajuta pe altcineva la nevoie”
Ce te-a impresionat cel mai mult în comunitățile pe care le-ai sprijinit? Care au fost experiențele care te-au marcat cel mai mult în acești ani în care te-ai implicat în voluntariat?
Altruismul de care au dat dovadă haitienii m-a surprins. Nu conta cât de sărac era cineva, tot ajuta pe altcineva la nevoie.
Una din prietenele pe care mi le-am făcut acolo îmi dădea mereu din mâncarea ei. Știind că nu e politicos să refuzi, de obicei o acceptam bucuroasă. Într-o zi am văzut că ea avea puțină mâncare și i-am mulțumit, dar am refuzat-o spunându-i că nu pot să mănânc din puținul pe care îl are ea. Atunci ea mi-a spus că dacă mi-ar da numai din ce are în plus, atunci nu ar fi prietena mea adevărată. O prietenă adevărată împarte din puținul ei, și faptul că face un sacrificiu pentru mine asta dovedește că suntem cu adevărat prietene.
De asemenea, încrederea lor în Dumnezeu și speranța cu care haitienii trăiesc în fiecare zi m-a inspirat foarte mult. Mulți haitieni nu au nici un fel de educație, iar cu rata de șomaj de peste 40% este foarte greu să găsești un loc de muncă bun. Multe familii nu au nici măcar minimul necesar însă ei cred cu toată inima lor că Dumnezeu va continua să aibă grijă de ei. Nu am văzut niciodată atâta bucurie într-o biserică, pe cât am văzut în bisericile din Haiti.
Povestește-ne, te rog, puțin despre activitatea desfășurată de tine în prezent!
După un an petrecut în Haiti ca voluntar, acum două săptămâni m-am întors acasă, în Minnesota, în căutarea unui loc de muncă. Mi-am dorit foarte mult să pot continua pasiunea mea de a ajuta în țările sărace și mi s-a ivit oportunitatea de a lucra la o organizație extraordinară, numită „Feed my Starving Children Food ”( „Hrănește-mi Copiii Flămânzi”). Voluntarii vin zilnic la organizație și împachetează un fel de mâncare specific realizat pentru copii subnutriți, iar apoi organizația trimite mâncarea în peste 70 de țări în lume. Eu voi fi noul lor Reprezentant de Programe Internaționale.
La întoarcere, am fost de asemenea contactată de două alte organizații mai mici, din zona în care locuiesc, pentru a continua voluntariatul. Am început să ajut la scrierea unei cărți de învățare a limbii engleze, pentru nativii haitieni.
Care sunt planurile tale de viitor?
Pentru început, voi continua să îmi urmaresc pasiunea de a ajuta în țările sărace la noul meu loc de muncă. Voi avea oportunitatea să ajut în cele mai sărace comunități din Caraibe, America Centrală și America de Nord.
Voi continua, de asemenea, să ajut în comunitatea în care locuiesc, și pe termen lung, dorința mea este să adopt 1-2 copii din Haiti sau din altă țară săracă.
Ce crezi că ar trebui schimbat, acasă, în România?
„Voluntariatul ar trebui să capete un contur mai mare!”
Mentalitatea e primul lucru care ar trebui schimbat. Se merge pe considerentul că a avea o casă mai mare și mai frumoasă, o mașină mai scumpă și mai luxoasă, și a fi cât mai bogat o să ne aducă fericire. Dar adevărata fericire nu se obține prin exces de lucrurile materiale.
Nimic nu se compară cu bucuria pe care o simți atunci când i-ai salvat viața unui copil dându-i de mâncare. Sau când lacrimile din ochii unei mame se schimbă în zâmbet când îi împrumuți bani și o ajuți să înceapă o afacere ca să își poată întreține familia. Sau când oferi o oră din timpul tău să o petreci cu un bătrân a cărui familie a murit și e acum singur în lume și nimeni nu are grijă de el.
Voluntariatul ar trebui să capate un contur mai mare în spitale, în cămine de bătrâni, în case de copii, pentru că știm că toate aceste locuri au nevoie de ajutor.
Ce mesaj ai pentru cei de aici, pentru cei de acasă?
Când te plângi că nu este nimic de vizionat la televizor, adu-ți aminte că sunt oameni în lume care nu au access la electricitate. Când te plângi că autobuzul a întârziat zece minute, adu-ți aminte că unii oameni trebuie să meargă 2-3 ore pe jos în fiecare zi, ca să găsească o găleată de apă potabilă. Când te plângi că ai prea multă treabă de făcut acasă, adu-ți aminte că sunt oameni care trăiesc în corturi toată viața lor.
Când nu găsești un motiv să fii mulțumit, adu-ți aminte că ai sănătate, mâncare pe masă, un acoperiș deasupra capului, apă potabilă la robinet, acces ușor la medici, ai o familie, prieteni, un loc de muncă… Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru tot ce ți-a dat și adu-ți aminte să împarți din ce ai tu cu cei neajutorați! Vei descoperi o bucurie mai mare atunci când dai decât atunci când păstrezi totul pentru tine!
Ana Alina Costache
