În urmă cu mai mult de două milenii, în anul 247 î.Hr. se năștea la Cartagina Hannibal Barca, cel care avea să devină unul din marii cuceritori ai lumii. Ajuns om de stat și general cartaginez, era considerat drept „unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane” (cf. Wikipedia).
Trăind într-o perioadă de maximă tensiune în regiunea Mediteraneeană, în timpul când romanii și-au întins stăpânirea asupra Cartaginei, regatelor elenistice (Macedonia, Siracuza și Imperiul Seleucid), Hannibal, după izbucnirea celui de-al doilea Război Punic, în fruntea unei mari armate, care includea și „elefanți de război”, porni din Iberia, traversă Munții Pirinei și Alpii, și se apropie de Italia, unde a obținut trei victorii importante, la Trebia, lacul Trasimene și Cannae, cu gândul de a cuceri Roma. Pe parcursul a 15 ani, Hannibal a cucerit o parte din Italia, însă, după cum se știe, a fost nevoit să abandoneze ideea cuceririi Romei și să se întoarcă în Cartagina, deoarece romanii din nordul Africii au pornit o contra-ofensivă și, conduși de Scipio Africanul, în bătălia de la Zama i-au înfrânt pe cartaginezi, care apoi au fost nevoiți să plătească Romei o „indemnizație de război”. Din cauza reformelor de după război, care au trezit nemulțumirea aristocrației cartagineze și a Romei, Hannibal a fost nevoit să fugă „în exil voluntar”, adăpostindu-se la curtea regelui seleucid, devenind „consilier militar a lui Antiohie cel Mare în războiul său împotriva Romei”, dar cum și acesta a pierdut, la Magnesia, bătălia cu Roma, Hannibal fuge din nou, de astădată în Armenia, unde, în urma obținerii unei victorii navale, a fost trădat și urma să fie predat romanilor. Hannibal n-a acceptat situația și s-a sinucis prin otrăvire. Moare în anul 183 î.Hr.
Ceea ce este cu adevărat impresionant la acest comandant de oști, considerat „unul dintre cei mai mari strategi militari din istorie”, nu este doar inteligența, ci și curajul său în luptă, despre care istoricul roman Titus Livius, în opera sa „Ab urbe condita” (De la întemeierea Romei) spune următoarele: „…nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însușiri atât de felurite – și de a asculta și de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toți, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuință. Nu-i istovea trupul nici un fel de trudă (…) Hannibal era deopotrivă de răbdător și la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu jinduia niciodată (…) Mulți l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldățească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (…) În luptă pornea cel dintâi și ieșea din încăierare cel din urmă.”
Și iată că peste două milenii în Europa s-a trezit un alt „hannibal” modern, cu aceeași ambiție, de a se împotrivi „Romei”, adică Europei, respectiv Occidentului. Între cele două personalități istorice există similitudini (cum ar fi dorința de a cuceri și stăpâni alte neamuri, inteligența, capacitatea strategică) dar și deosebiri (de mijloace militare, deținerea de arme moderne și sofisticate, cu o mare putere de distrugere și ucidere în masă, viteza de deplasare a armatelor, durata războiului etc.). Și totuși unul dintre acești strategi este lipsit de ceva: de curaj și empatie. Dacă privim la caracterizarea lui Hannibal din antichitate, ne atrage atenția în mod deosebit ultima frază: „În luptă pornea cel dintâi și ieșea din încăierare cel din urmă”, ceea ce dovedește o voință de fier și „un curaj nebun”. Dar îl vedem oare, dragi cititori, pe „hannibalul modern” în fruntea armatelor sale, pe care le trimite la moarte?! Nicidecum, el nu-și permite acest curaj, el stă ascuns în buncăr, la capătul unei mese extrem de lungi, pentru a se feri de posibilul interlocutor al său; stăpânit de o minte diabolică, concepe planuri irealizabile, pentru „a ucide de la distanță”, în mod sigur în cele din urmă, ajuns de blestemele zecilor de mii de morți, și lumea lui se va prăbuși, cum el a deschis „porțile iadului” ale războiului, și pentru el se vor deschide, căci Dumnezeu, de care-și bate joc în toate chipurile, îi va găsi și acestuia locul potrivit. Și așa cum Hannibal al antichității n-a putut cuceri Roma, nici „hannibalul modern” n-o va putea cuceri, pentru că, precum spune o prevestire latină: „Când se va prăbuși Roma, va pieri lumea”.
Mihai Trifoi
