Moștenire de la părinții dumnealui, amândoi dascăli, a primit și domnul învățător Dan Hagiu, din Zăbala, pasiunea pentru această profesie. A moștenit și dragostea pentru tradițiile și obiceiurile românești, prețuirea pentru valori și…câte și mai câte. Și le transmite pe acestea mai departe, chiar și astăzi, după peste patru decenii la catedră, cu tot atât de multă dragoste ca și la început, elevilor săi din Zăbala.
Cu o puternică încărcătură folclorică, Zăbala a fost, de-a lungul timpurilor, casa (leagănul), unor oameni deosebiți, despre care poate, uneori, se știe prea puțin. Este de datoria noastră să le recunoaștem meritele și valoarea. Un astfel de om este și domnul învățător Dan Hagiu, un „Domn Trandafir” al zilelor noastre.
***
Stimate domnule învățător, sunt onorată și extrem de bucuroasă că ați acceptat să ne oferiți acest interviu și să ne permiteți să vă însoțim într-o „călătorie” prin viață, pe urmele traseului dumneavoastră personal și profesional. Acest „traseu” a început la Zăbala. Ce ne puteți spune despre copilăria dumneavoastră, în acest loc? Care sunt cele mai frumoase amintiri de atunci?
Şi eu mulţumesc cu respect „Mesagerului de Covasna” pentru atenția ce mi-o acordă mie și familiei mele!
Despre începuturile mele, ce să vă povestesc? De mic am simțit și am conștientizat că aparțin unei familii de învățători, de mai multe generații, și de oieri în paralel; o familie trecută prin toată istoria locurilor cu urmările de rigoare (refugiați în cele două Războaie Mondiale, cu copii rămași orfani, dar prin truda oieritului, dați la școli și ajunși dascăli.) E o poveste adevărată, dar lungă.
La noi, de sărbători, când s-adunau neamurile, se umplea casa de învățători și învățătoare, tata, mama, mătuși și unchi… în afară de prieteni sau colegi. Cu așa moștenire și educație, ce era să devin eu?! decât urmașul celor ce m-au zămislit.
Mulțumesc Lui Dumnezeu și familiei mele, am avut o copilărie frumoasă, rivală cu cea a lui Ion Creangă, căci nici prea cuminte n-am fost și nici de „tovarăși potriviți” n-am dus lipsă.
Așa cum ați spus, v-ați născut într-o familie deosebită, o familie de învățători, învățători iubiți și prețuiți: doamna Ana și domnul Ion Hagiu. Ați avut șansa să vă fie părinții și dascăli?
Da, am avut această mare şansă: acasă; la şcoală mai puțin, pe noroc – pentru că acolo exigența se ridica la alte cote. Ferice de mine, pentru că aşa, încetul cu încetul am devenit și eu și urmaşii mei ceea ce suntem.
Ați ales aceeași profesie ca și părinții dumneavoastră: cea de învățător. Cum și când ați decis că aceasta este calea pe care doriți să o urmați?
În copilăria timpurie, am dorit să devin aviator, când am mai crescut, m-am decis să fac ceea ce făcuseră înaintașii mei, dăscălie şi oierit: două activități diferite pentru cei mai mulți, chiar de neînțeles, dar pentru mine, complementare perfect, şi am reuşit. Munca mea, cu dăruire, a dat roade pe ambele planuri. Se pare că în lumea mea, una fără alta n-ar fi fost să fie. Dacă am avea mai multe vieți, aşa cum credeau dacii, străbunii noştri, tot aşa mi-aş petrece, printre copii instruindu-i, şi după – amiezile ducându-mă la munte. Ce mi-aş putea dori altceva mai nobil sau mai frumos!? Acestea mi-au ursit ursitoarele, poate înainte de-a mă naşte, şi le mulțumesc.
Care a fost traseul educațional pe care l-ați parcurs pentru a ajunge dascăl, și unde și când ați debutat?
De la terminarea Liceului Pedagogic din Braşov, în anul 1978, o lună am profesat la Lădăuți, am mers în armată şi apoi la Zăbala am fost şi sunt învățător de 40 de ani.
Cum este să fiți dascăl la Zăbala?
Cum este să fii dascăl la Zăbala, adică în satul tău? Unii se feresc să profeseze și să lucreze cu membrii comunității căreia îi aparțin. Pentru mine a fost o şansă de care m-am bucurat. M-am simțit dator cu munca şi harul meu comunității care m-a produs, am avut ocazia să completez zestrea rămasă de la predecesorii mei, cunoşteam foarte bine oamenii, familiile, evoluția lor în timp de la o generație la alta, istoricul lor, oportunități pe care în altă parte nu aş fi ştiut că există. Activitatea unui învățător de țară nu se limitează la spațiul clasei sau al şcolii sau al orelor de curs. Ea se extinde la nivelul întregii comunități, chiar şi al comunităților vecine.
„În lumea copiilor au apărut schimbări uriaşe pe care noi trebuie să le anticipăm, să le înțelegem”
Vin copiii cu drag la școală? Mai înțeleg copiii, în general, astăzi, importanța și valoarea cărții?
De câțiva ani, m-a surprins plăcut faptul să observ că bucuria uriaşă a sosirii vacanțelor dispărea repede, fiind înlocuită de dorul şcolii sau că la finalul cursurilor, copiii mei nu voiau să plece acasă. Uneori primesc vizite inopinante în clasă ale unor foşti elevi. Mă bucură acestea şi le consider semne bune. Observ aceste situații şi la colegele mele. Importanța învățăturii dobândeşte alte conotații în lista priorităților văzând condițiile specifice economiei de piață, severitatea capitalismului privind competențele reale. Nu sunt singurul care constată efectele exploziei de informație, o emancipare crescândă de la o zi la alta, odată cu ea şi alte pretenții. În lumea copiilor au apărut schimbări uriaşe pe care noi trebuie să le anticipăm, să le înțelegem, să adaptăm stategii şi demersuri corespunzătoare activ-participative, să oferim respectul unui real partener în paralel cu un climat afectiv necesar. Majoritatea copiilor din zilele noastre au o maturitate foarte precoce, am văzut situații când între adult şi copil se inversau rolurile.
Din ceea ce știu, ați fost, o perioadă, director de școală. Vă rog să ne spuneți mai multe despre acea perioadă.
Am fost ales director coordonator al insituțiilor de învățământ din comuna Zăbala în toamna anului 1990, de majoritatea colegilor, şi am îndeplinit această funcție şase ani, după care încă patru, director adjunct (…).
Am avut satisfacții mari în această perioadă destul de grea şi delicată, căci ajutat de o parte dintre colegi şi de Inspectoratul Şcolar Județean (IȘJ) Covasna, am rezolvat greutățile specifice perioadei „post-decembriste”; s-au efectuat reparații la toate clădirile şcolare, am creat locuri de muncă în şcoli, pentru personalul nedidactic, pentru o mai bună funcționare a activității şcolare, am completat colectivul de cadre didactice cu personal calificat şi mai ales, din localitate.
În toamna anului 2000 am renunțat la conducerea şcolii, din dorința de a munci din nou cu copiii, fiindu-mi dor de ceea ce-mi plăcea mai mult, şi mai ales că în perioada celor zece ani se produsese o reală ruptură cu dăscălia. Unii au făcut carieră din directorat, eu am avut altă menire.
Profesia de dascăl nu este ușoară, responsabilitățile sunt uriașe. Ce vă motivează? Cum faceți față provocărilor aduse de aceste vremuri agitate?
Într-un timp, în ideea de a caştiga cât mai mulți bani, am fost tentat să mă reprofilez. Erau o seamă de posibilități, dar nu am reuşit. Cum puteam să-mi abandonez copiii, când foarte rar s-a întâmplat să lipsesc o oră sau o zi, ei au fost atât de îngrijorați, iar eu le promisesem că nu o să se mai întâmple? Mi-am extins ferma, deoarece cu modestul meu salariu, cei trei copii nu ar fi avut nici case şi nici studii superioare. Aveam pretenții şi referitor la evoluția familiei mele. Slavă, Domnului, puterii mele de muncă şi ajutorului dat de soția mea, am înfăptuit ceea ce ne-am dorit.
Să fii un dascăl perfect față de factorii de control actuali sau să fii un dascăl adevărat pentru comunitatea ta, sunt două deziderate, dintre care eu l-am ales pe-al doilea. Mi-am îndreptat tot efortul în munca directă cu copiii şi părinții lor. Am avut fericirea de-a fi înțeles de cei din jurul meu. Am căutat să lucrez aşa cum simt eu, şi rezultatele mi-au confirmat că este bine. Am cultivat mereu respectul simplu, dar adevărat al omului de la țară, şi, drept răsplată, beneficiem de el în întreaga noastră familie.
Momente frumoase, realizări, la catedră și în viața de familie
Care considerați că este rolul cel mai important al unui dascăl?
Munca învățătorilor se vede zi de zi, la sfârşit de semestru, la sfârşit de an şcolar, la sfârşit de ciclu de învățămant, în urma unei inspecții sau evaluări, etc., dar mai ales în timp, când şcolarii lui devin oameni mari şi îşi trimit proprii copii la şcoală, aceştia fiind mândri de el. Munca unui învățător bun se vede şi după moartea sa, mult timp. Pe drept cuvânt se afirmă că investiția în educație este mai rentabilă şi cu cele mai durabile efecte. Un bun învățător lasă o prețioasă moştenire urmaşilor, urmaşilor lui.
Care sunt cele mai frumoase momente și realizări din activitatea dumneavoastră didactică?
Satisfacții şi realizări am zi de zi. Țăranul seamănă primăvara, întreține toată vara o cultură, şi toamna culege roadele. Noi, la şcoală le facem pe toate în fiecare zi. Mai sunt marile împliniri după o viață la şcoală. Cea mai mare şi uimitoare realizare, care aparține de fapt „dăscălimii” din întreaga lume, este stadiul avansat de civilizație şi emancipare al generațiilor actuale în comparație cu stadiul primilor noştri ani de şcoală.
Dar din viața de familie?
Acasă, ne-am obişnuit cu zâmbetul pe buze. Am fost mereu optimişti şi am râs şi de necazuri. Am căutat partea frumoasă sau pozitivă a lucrurilor. Nu vreau să copiez alte răspunsuri la această întrebare, dar gândul mă duce tot la copii, la cei de-acasă. De părinți am fost crescuți în ideea unității familiei, dar nu în toată lumea, ci acasă. Din trei, doi sunt la locul lor, şi Ioana, ştiu că va fi greu, dar sper, ca măcar în timp să se apropie de obârşiile noastre. Important este că am reuşit să le asigurăm o educație sănătoasă şi să aibă un statut liber şi demn în conjunctura actuală de la noi. Este o fericire de nedescris să îți vezi casa plină („să nu-ți ajungă scaunele, uneori”), când, foarte uşor puteam să ne risipim în lumea largă.
De ce ați ales să rămâneți în Zăbala?
De ce am ales Zăbala se înțelege din tot ce am spus despre… toate câte le-am discutat. Unde era să mă duc!? … când aveam aici atâtea de făcut, când aici aveam rădăcini adânci, când aici erau familia mea cu toate neamurile mele, cu cei vii şi cu cei duşi, cu toții. Nu v-am spus că sunt rudă cu tot satul aproape.
Zăbala, un loc în care tradițiile sunt la loc de cinste
Ce informații, legate de istoria și cultura zonei ne puteți împărtăși, pe care nu le putem afla decât de la localnici?
Când eram director adjunct, am avut timp, şi ajutat de colegul şi prietenul meu Para L. (cunoscător bun al limbii române, cât şi maghiare), am studiat în amănunțime arhivele şcolii şi bisericii reformate, catolice şi ortodoxe. Cele două având puține date, am discutat şi cu colegii de istorie, cu persoane din sat şi într-un final am îndrăznit să întocmesc o „încercare” de monografie a şcolii din Zăbala. Am realizat şi o uşoară extindere în aspecte despre toponimie locală, tradiții, modalități de trai al localnicilor, toate acestea, printre altele, fiind dezvoltate în lucrarea de licență a fetei mele, Alexandra, „Monografia parohiei ortodoxe din Zăbala”.
Am vorbit de câte ori a fost cazul (la diferite sărbători, întâlniri, pregătiri, evenimente) despre zăbăleni – despre viața lor, datinile lor, identitatea lor, modul lor de-a fi din timpuri mai vechi şi până azi. Toate aceste materiale există, şi acum ar fi prea mult ca să le prezint. Oricum, în parte se cunosc.
Zăbala are o puternică încărcătură folclorică, fiind unul dintre locurile în care valorile, tradițiile românești sunt prețuite, chiar și în vremuri în care atenția noastră este atât de fixată pe evoluție, pe modernizare. Cum reușește Zăbala să își păstreze și să își valorifice zestrea lăsată de înaintași? De ce considerați că este important să păstrăm și sa promovăm obiceiurile străbune?
Prin păstrarea obiceiurilor străbune, prin promovarea lor şi perpetuarea lor în timp, în modul nostru de-a fi, cu mândrie şi demnitate, nu cu silă, ne promovăm pe noi, identitatea noastră, a celor ce zac în cimitirul satului, a celor ce ne-au adus pe lume, a celor ce suntem şi vom mai fi prin urmaşii noştri. Cine s-o facă, dacă nu generațiile de dascăli, de preoți sau oameni de suflet ? Acest lucru la noi, la Zăbala, se întâmplă în mod firesc şi plăcut. Este meritul tuturor zăbălenilor, cei ce-au fost şi cei ce sunt. Noi nu ne mândrim numai pe scenă sau o dată pe an la o sărbătoare cu anumite datini, teatral; noi aşa suntem, nuntă de nuntă, sărbătoare de sărbătoare şi la şezători şi peste tot, mai ales în viața păstorescă, în lumea oierilor. Statutul de oier este unul milenar, de bază, care persistă încă în sufletul oricărui român zăbălean, indiferent de preocupările lui actuale.
Zăbala face parte din „Ținutul Căciularilor”. De ce i se spune așa și de unde până unde se întinde el?
„Ținutul Căciularilor” este un concept cu tentă foarte veche, mirifică – „ținut” se referă la o suprafață geografică dar fără granițe precis delimitate, iar termenul de „căciular”, nu vine în mod sigur de la infinitivul „a căciuli” sau mai grav, „a te căciuli”, ci defineşte clar o persoană cu căciulă pe cap, nu orice căciulă, o căciulă de valoare, din blăniță de miel astrahan- stil cuşmă, purtată uşor înclinată pe-o parte, de obicei pe dreapta, la cei mai tineri şi la cei vârstnici îndoită în față sau pe dreapta, jumătate față; această căciulă conferind purtătorului statutul de om liber, om cu personalitate şi demnitate, om al locului bine ancorat în timp ca stăpan, respectabil. Este portretul perfect al dacului liber sau al urmaşilor lui, voivozii români chiar, care la înscăunare, pe lângă sceptru şi altele primeau şi căciula de rigoare. Acest statut a marcat până în zilele noastre pe mulți dintre noi şi mai ales pe cei care am rămas mai „la vatră”. La noi la Zăbala ne naştem cu căciulă, trăim cu ea pe cap şi când murim ne-ngroapă tot cu căciulă – e o nevolnicie ca mortul să treacă „dincolo” cu capul descoperit.
Promovăm acest statut „de căciular” deoarece, uitându-ne în jur, chiar tineri oieri cu sute de oi umblă cu fesuri ridicole pe cap. Am înțeles că dumneavoastră mi-ați adresat această întrebare pentru cititorii ziarului, unii necunoscând prea amănunțit istoria străbunilor noştri, şi am răspuns cum m-am priceput mai bine. „Ținutul căciularilor” se suprapune cu fostul ținut locuit de traci, deci e foarte întins, e lucru de la sine înțeles.
„Căciula” – este și titlul binecunoscutei melodii compuse și interpretate de către tatăl dumneavoastră, regretatul învățător Ion Hagiu. Care este povestea acestei piese?
Cântecul „Căciula” promovează, explică, ilustrează cât se poate de bine acest statut al veşniciei noastre de oameni ai locului demni, stăpâni de neclintit, de milenii, al acestor locuri în pofida tuturor furtunilor ce au venit de prin pustiurile pămantului.
Faceți-vă căciuli adevărate şi purtați-le cu mândrie! Învățați- vă copiii să le poarte şi ei! (una de purtare şi una „de dus la biserică” astrahană). Să ne păstrăm pe NOI şi imaginea noastră care ne-a admirat-o până şi Herodot! Sunt încă semne bune în jur şi la Voineştii Covasnei şi la Păpăuți, Zagon, Întorsura, Brețcu, Mărtănuş, „Junii” de la Braşov, chiar şi la Vârghiş poartă căciuli românii maghiarizați.
Cum era tatăl dumneavoastră?
Tatăl meu a fost un învățător perfect al timpurilor lui şi un muzician cu talent. Cânta la mai multe instrumente şi înspre bătrânețe a învățat şi chitara foarte uşor, fără profesor, din memorie, amintindu-şi un cântec de la serenadele din şcoală, de la Timişoara (perioada celui de-al doilea Război Mondial), sârbesc, în acord de chitară rusesc. A început să cânte, la început, vechea melodie şi apoi şi altele.
Ce alte piese a mai compus și interpretat domnia sa?
Alte piese compuse de el sunt: „Balada ciobanului”, cu care a fost premiat pe țară, „Balada soldatului” , „Măicuța” … cu plete de argint (o compoziție preferată) ,„Copilul şi ploaia” , în sfârşit „Căciula”, apoi în Cenaclul Flacăra, „Plugarul” şi multe altele, toate compoziții proprii muzică şi text. S-a necăjit mult pe domnul Păunescu, că, îndrăgostit de „Căciula”, nu-i promova şi celelalte cântece. Pe vremea aceea, Cenaclul nu era în criză de creativitate dar era, printre alte mari valori pe care le-a avut, şi un unic prilej de afirmare. Avea însă şi anumite reguli.
Ați participat și dumneavoastră, alături de tatăl dumneavoastră la manifestările din cadrul Cenaclului „Flacăra”? Dacă da, cum erau acestea?
Eu cântam la chitară, dar în acord italian şi mai făceam „duete” acasă printre turneele cenaclului. Nu am participat decât la spectacolele de la Sfântu Gheorghe, ca spectator. L-am înlocuit la şcoală şi acasă. Din turnee se întorcea mereu obosit (avea o vârstă), dar după câteva zile abia aştepta să fie chemat din nou.
Cum a ajuns domnia sa în Cenaclu?
În Cenaclul „Flacăra” a fost invitat ca membru după ce devenise laureat pe țară al unor concursuri folk, la Calafat, cu cântecul „Balada ciobanului”
În finalul acestui interviu, ce mesaj aveți pentru cititorii noștri?
În finalul acestui interviu doresc viață lungă „Mesagerului” sufletelor noastre, pace şi înțelegere, sănătate, putere de muncă nouă tuturor şi să fim mereu şi cei din linia- ntâi! Doamne, ajută-ne şi îndură-te de NOI!
A consemnat Ana Ciorici Costache
