ARMATA 2 ROMÂNĂ ÎN OPERAȚIA DE APĂRARE LA OITUZ
Misiunea de a rupe apărarea română în sectorul Oituz și de a dezvolta ofensiva pe direcția Ferestrău, Grozești, Onești a fost încredințată Grupului general Friedrich von Gerok, care forma aripa dreaptă a Armatei 1 austro-ungare.
Ofensiva trebuia să înceapă la 26 iulie/8 august, „chiar și în cazul când nu toate trupele vor fi pe locurile lor și cu tot materialul de luptă” – după cum se preciza într-un ordin de operații dat Armatei 1 austro-ungare de către arhiducele Iosif, comandantul grupului de armate. grupul Gerok, care suferise pierderi mari în timpul bătăliei de la Mărăști, fusese întărit succesiv cu numeroase forțe și mijloace, având în compunere în total 41 batalioane de infanterie, 45 baterii de artilerie și 41 escadroane de cavalerie, efectivul lor ridicându-se la aproape 29000 de oameni.
În împrejurările suspendării ofensivei victorioase a Armatei 2 române pe aliniamentul cursului superior al Putnei, acestei structuri de forțe i s-au înapoiat diviziile 7 și 12 infanterie, ce fuseseră afectate Armatei 1 în vederea ofensivei de la Nămoloasa. Armata 2 a primit totodată ordinul să înlocuiască Corpul 40 armată rus, care trebuia să intre în compunerea grupării destinate operațiilor din Bucovina, să-și extindă flancul drept până la valea Dofteanei exclusiv și satul Răcoasa inclusiv. Înlocuirea corpului de armată rus urma să se încheie până în dimineața zilei de 22 iulie/4 august.
La bătălia de la Oituz au participat efectiv, făcând efortul în cadrul armatei și suportând cele mai grele lovituri din partea forțelor germane și austro-ungare, diviziile 7 și 6 infanterie, cărora, în timpul luptelor, aveau să li se alăture alte unități și mari unități ce au fost introduse succesiv în bătălie, fie din rezerva armatei, fie din cele aduse din sectoarele mai puțin active ale frontului sau din cele trimise ca întărire de către Marele Cartier General român.
Situația de ansamblu a Armatei 2 române în preajma începerii bătăliei de la Oituz nu era deloc ușoară. Forțele erau împărțite aproape egal în cele două corpuri de armată, iar la dispoziția generalului de corp de armată Alexandru Averescu se afla o rezervă insuficientă, numai patru batalioane, plasate excentric, la aripa stângă, departe de principala direcție de interzis. Frontul armatei (aproape 60 km) era periclitat la cele două extremități: la dreapta, unde era evident că inamicul urma să execute lovitura principală pentru a-și deschide drum pe văile Trotușului și Oituzului, și la stânga, unde, ca urmare a declanșării ofensivei de către Armata 9 germană pe direcțiile Focșani, Mărășești și a ruperii frontului vecin (Armata 4 rusă), situația Corpului 2 armată putea deveni în scurt timp critică, cu atât mai mult cu cât acesta rămăsese pe aliniamentul pe care se oprise la sfârșitul bătăliei de la Mărăști.
Situația Armatei 2 române era grea și datorită faptului că lucrările genistice erau sumare de-a lungul întregului front, ele constând, în general, din una-două tranșee discontinue, legate prin șanțuri de comunicație și rețele rare de sârmă slabe, cu pari mari. În adâncime, existau anumite lucrări doar în locurile unde se aflau dispuse rezervele. Îndeosebi în fâșiile diviziilor 7 și 6 infanterie, care aveau să suporte lovitura principală a inamicului la Oituz și care luaseră în primire sectoarele de la trupele ruse cu câteva zile înainte, structura genistică a apărării era cu totul necorespunzătoare.
Aparat de telegrafie optică instalat pevalea Cașinului
Încă înainte ca trupele Corpului 8 armată austro-ungar din compunerea Grupului Gerok să dezlănțuie ofensiva în sectorul Oituz, trupele aflate în contact din ambele tabere au desfășurat o activitate febrilă. Ea s-a materializat în atacuri cu obiectiv limitat, acțiuni de cercetare prin luptă, bombardamente de artilerie etc., în scopul îmbunătățirii, în anumite sectoare, a aliniamentului bazei de plecare la atac și, respectiv, a limitei dinainte a apărării, obținerii de informații cu privire la valoarea forțelor, dispozitivul și lucrările genistice executate, reglării tirului artileriei, precum și în vederea producerii de pierderi, a ținerii adversarului într-o continuă stare de tensiune și nesiguranță.
La 26 iulie/8 august, după un puternic bombardament de artilerie, executat în parte cu proiectile încărcate cu substanțe toxice de luptă, mai violent între valea Slănicului și valea Oituzului, gruparea de izbire a Grupului Gerok a trecut la ofensivă în prezența arhiducelui Iosif, aflat la punctul de comandă înaintat al Diviziei 71 infanterie austro-ungare. Trupele acestei mari unități, sprijinite de focul a numeroase tunuri și obuziere grele, au rupt apărarea Diviziei 6 infanterie la joncțiunea dintre regimentele 11 infanterie și 7 vânători, înaintând spre vârful Bălcuța (cota 704) și dealul Manașcu (cota 631), puncte cheie din dispozitivul apărării române.
Pe restul frontului Armatei 2 române, în afara câtorva atacuri executate de inamic în sectorul Măgurei Cașin, toate respinse de unitățile Brigăzii 16 din Divizia 8 infanterie, nu s-au semnalat decât schimburi de focuri și acțiuni de patrule.
Prima zi de ofensivă s-a soldat cu o pătrundere periculoasă a inamicului la centrul dispozitivului trupelor române, de o parte și de alta a văii Oituzului, în timp ce la cele două extremități unitățile Corpului 4 armată român au menținut cu fermitate pozițiile. Față de această situație, a doua zi, generalul Gheorghe Văleanu, comandantul corpului, a hotărât ca trupele de la flancul stâng al Diviziei 7 infanterie, împreună cu forțe din Divizia 6 infanterie, să execute un contraatac viguros pentru a recâștiga terenul pierdut în ziua precedentă.
Post de comandă al unei unități române în timpul luptelor de la Oituz
Toate încercările inemicului de a pune stăpânire pe dealul Matiușca s-au izbit de rezistența fermă a ostașilor Regimentului 11 infanterie. În schimb, trupele germane au ajuns până la marginea de vest a satului Grozești.
În tot acest timp trupele române au luptat cu un eroism fără seamăn, au contraatacat necontenit cu baioneta la armă, încercând să stăvilească înaintarea dușmanului.
Rezultatele obținute de Corpul 8 armată austro-ungar în primele trei zile de ofensivă, aducerea unor forțe proaspete pe frontul de la Oituz, îndeosebi a celor luate din fața Corpului 2 armată român, au determinat comandamentul inamic să-și intensifice acțiunile ofensive cu scopul de a forța deschiderea defileului Grozeștilor și a continua apoi atacul pentru a ajunge la Onești.
Față de această situație, Marele Cartier General a pus la dispoziția armatei Divizia 1 cavalerie, care se afla în dimineața de 28 iulie/10 august în apropierea localității Răcăciuni, urmând să sosească la Onești în dimineața zilei următoare.
În noaptea de 28 spre 29 iulie (10 spre 11 august) la Târgu Ocna urma să sosească și Batalionul de vânători de munte, pus la dipoziția Corpului 4 armată. În același timp, Marele Cartier General a comunicat Armatei 2 că i se mai trimite în ajutor Brigada de grăniceri luată de la Armata 1. Cu aceste forțe, puse la dispoziție de Marele Cartier General, Armata 2 trebuia, conform ordinului de operații nr. 4, să restabilească „cu orice preț și grabnic situația la aripa sa dreaptă, împiedicând pe inamic să intercepteze comunicațiile din valea Trotușului”.
Între timp au sosit în fâșia de apărare a Armatei 2 române primele întăriri, care au fost angajate imediat în luptă în scopul restabilirii situației. Două batalioane au fost dirijate către flancul drept al Diviziei 7 infanterie, unde, printr-un contraatac viguros la baionetă, au reușit să oprească înaintarea trupelor inamice și să recucerească o parte din terenul pierdut.
Prin acțiuni viguroase, ce au probat din plin spiritul de eroism și jertfă ce anima militarii români, momentul de criză în situația trupelor noastre trecuse, dreapta Armatei 2 române reușind să-și stabilizeze poziția.
Stabilizarea apărării și oprirea înaintării inamicului au creat premise favorabile executării unei riposte ofensive de proporții.
Observator de artilerie românesc dotat cu un post telefonic
În ziua de 30 iulie/12 august pe frontul Corpului 4 armată s-au făcut pregătiri pentru executarea ripostei ofensive. La ora 16.00, unitățile Diviziei 7 infanterie și Batalionul de vânători de munte, în cooperare cu Regimentul 196 infanterie rus, vecinul de la dreapta Armatei 2 române, au primit ordin să contraatace și să recucerească dealul Cireșoaia, cu cota 772.
Tun greu, calibru 105 mm, din dotarea artileriei române, într-o poziție mascată
Desfășurându-se din mișcare pentru asalt, vânătorii de munte și infanteriștii cu baionetele la arme au zdrobit rezistențele inamicului și, la căderea serii, pozițiile de pe înălțimile Vrânceanu, Măgura, Grohotișul, inclusiv vârful Cireșoaia se găseau sub controlul trupelor române. Unitățile Diviziei 70 infanterie austro-ungare fuseseră silite să se retragă în dezordine, lăsând pe teren un număr mare de militari morți și răniți, precum și cantități mari de armament. Câteva sute de soldați și ofițeri inamici au fost făcuți prizonieri.
Vânători de munte români atacând pozițiile amenajate de inamic
Zona în care a operat Batalionul de vânători de munte era delimitată de orașul Târgu Ocna, dealul Cireșoaia, vârful Coșna și Târgu Trotuș, având o suprafață de 70 km2. La ora 3.00 din noaptea de 29-30 iulie/11-12 august, vânătorii de munte s-au strecurat în ascuns spre aliniamentul de atac, traversând râul Trotuș „prin apa adâncă până la subsori” pe la sud-est de Târgu Ocna au ieșit la creasta Vrânceanu, iar în zorii zilei de 30 iulie/12 august au respins companiile din Divizia 70 austro-ungară care se pregătea să reia atacul. Batalionul de vânători de munte a atacat inamicul la baionetă, l-a respins, și până în seara zilei a pus stăpânire pe dealul Cireșoaia, capturând 400 de prizonieri, provocând mari pierderi în personal și tehnică. Atacul victorios al vânătorilor de munte în cooperare cu trupele din zonă, a însemnat începutul declinului ofensivei Grupului Gerok la Oituz și respingerea trupelor sale de pe înălțimile care dominau valea Trotușului. Comandantul Grupului Gerok comenta: „când au apărut acele trupe deosebite, ca niște stafii ieșite din pământ, trupele ungare au lăsat armamentul, muniția, materialele și au rupt-o la fugă fără să tragă un foc”.
Bravura, curajul, spiritul de luptă și disprețul față de moarte manifestat de vânătorii de munte, le-au atras aprecieri unanime din partea trupelor franceze, ruse, române, dar și de la inamic.
Pretutindeni vânătorii de munte s-au remarcat prin efortul depus, prin comportarea demnă și bravura dovedite pe câmpul de luptă sub focul inamicului, pentru ținuta și ordinea ce i-au caracterizat.
În focul luptelor din august 1917, câte 25 de militari din fiecare companie din Batalionul de vânători de munte au fost decorați, noaptea, în dispozitiv, de către Regina Maria.
Batalionul de vânători de munte a continuat lupta pentru elibearrea Ardealului de sub ocupația lifetelor păgâne. După ocuparea Budapestei, vânătorii de munte au participat la menținerea ordinii în oraș, contribuind la hrănirea și adăpostirea populației civile din oraș, dând dovadă de mare omenie.
După retragerea din Ungaria, în toamna anului 1919, Regimentul 8 vânători de munte a fost dislocat în garnizoana Brașov, unde și-a început activitatea în condiții de pace.
Într-o vibrantă relatare a luptelor de pe dealul Coșna, istoricul Gheorghe I. Brătianu, care a luat parte ca voluntar înb armata română la bătălia de la Oituz, avea să noteze în amintirile sale: „Pe vârful Coșnei, cu izbituri de cutremur, balaurul de 305 [este vorba de tunul german de 305 mm] ridică în văzduh un adevărat vulcan de fum și de țărână. La câțiva pași, tunul nostru ne sparge urechile de șase ori pe minut. Suntem în iad, în iadul zgomotului, străbătut de flăcările roșii ale tragerii și înfășurat în praf fumuriu de explozii. Ca să nu lipsească nimic din orchestra uriașă a bătăliei, din vale se ridică sunetul ascuțit și monoton al goarnelor care împing la asalt, pe când pe creastă se joacă focul de artificii al rachetelor. […] Acum, la pârâitul puștilor și la trăznetul artileriei din vale, grenadele de mână își adaugă bufniturile surde și grele”.
În prima linie, gata pentru a riposta atacurilor inamice
Eșecul înregistrat de forțele germano-austro-ungare în încercarea de a străpunge apărarea română pe la Oituz și Mărășești, pe două direcții convergente, în scopul încercuirii armatelor române și ruse desfășurate în dispozitiv defensiv, a obligat pe inamic, la începutul lunii august, să efectueze noi pregătiri în vederea reînceperii acțiunilor ofensive. Atât feldmareșalul August von Mackensen, cât și arhiducele Iosif, de comun acord, au hotărât ca ofensiva să fie reluată concomitent în cele două zone la 6/19 august, menținându-se obiectivele inițiale. Pentru a realiza o superioritate convenabilă de forțe și mijloace în punctele de izbire, cei doi comandanți au decis să atace pe fronturi înguste; Grupul Gerok urma să-și îndrepte lovitura asupra înălțimii Coșna.
La 6/19 august Grupul Gerok a reluat ofensiva la Oituz, făcând efortul cu Divizia 117 infanterie germană, de la centrul dipozitivului, în fâșia apărată de Divizia 1 cavalerie.
Trupele noastre și-au menținut cu hotărâre pozițiile pe care se aflau, apoi, după ce Detașamentul colonelului Obogeanu a fost întărit cu Batalionul de vânători de munte, românii s-au avântat într-un vijelios contraatac. În aceste acțiuni militarii bravului batalion s-au comportat eroic. „Vânătorii de munte, în goană mare – va relata generalul G.A. Dabija – suie povârnișul foarte repede al acestui deal, se desfășoară pe două linii către dreapta, contraatacă și resping pe inamic pe întregul front de atac; trupele române, respinse, își reocupă sectoarele, iar Batalionul vânătorilor de munte face urmărirea inamicului în credința că este însoțit și de trupele vecine, ceea ce nu era adevărat”.
Pierderile enorme din rândul efectivelor Puterilor Centrale pe frontul român, lipsa unor rezerve disponibile în Germania și Austro-Ungaria, precum și înfrângerile suferite pe teatrul de operații occidental, au determinat Marele Cartier General german să ordone, la 9/22 august, ca „deocamdată să înceteze operațiunile”.
Așadar, în noua fază a ofensivei Puterilor Centrale, vreme de trei zile, trupele noastre, luptând cu abnegație și spirit de jertfă neprecupețit, au stăvilit din nou încercarea inamicului de a rupe apărarea în zona Oituz.
Unitățile și marile unități ale Armatei 2 române s-au acoperit din nou de glorie în luptele desfășurate în acest interval. În crâncenele confruntări din valea Oituzului, Corpul 4 armată român s-a ridicat la înălțimea misiunii, a încrederii și speranțelor puse în el.
Piesă dintr-o baterie de însoțire a infanteriei, calibru 53 mm, pregătită să intre în acțiune
În ziua de 14/27 august, când se împlinea un an de la intrarea României în primul război mondial, a fost dată publicității o vibrantă proclamație adresată poporului român de șeful statului, alături de care semnau membrii guvernului. „Războiul nostru nu porni din dorința de cucerire. […] Războiul nostru este un război sfânt. A nu-l fi declarat ar fi fost o îndoită trădare: față de înaintașii noștri și față de șirul generațiunilor care vor să vie. […] În locul României de ieri vom dobândi România de mâine, așa cum au mângâiat-o în visurile lor părinții noștri, așa cum o vom lăsa moștenire urmașilor noștri”.
La 16/29 august, generalul Arghirescu a continuat acțiunea ofensivă. Regimentul 11 infanterie, întărit cu un batalion din Regimentul 7 vânători, subunități din Brigada 2 călărași și Brigada 3 roșiori și o companie de cicliști din Divizia 1 cavalerie, a executat trei contraatacuri, unul mai istovitor și mai sângeros decât celălalt; totuși inamicul a rămas pe cota 383.
Cu tulburătoare încărcătură epică, unul dintre participanții la evenimente scria în memoriile sale: „Plouau bombele de mână ca pietrele, mitralierele își înroșiseră de mult țevile, servanții se răriseră loviți de gloanțe, dar cei rămași nu se mișcau de lângă piese decât dacă primeau al doilea glonț”.
Împlinindu-și datoria cu abnegație, ostașii români au făcut din piepturile lor un zid de granit pe valea Oituzului, peste care puternica mașină de război germano-austro-ungară n-a putut trece.
Angajarea în luptă a vânătorilor de munte români la Cireșoaia
Analizând situația inamicului, generalul Alexandru Averescu a considerat că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare era la Cireșoaia. Aici, printr-o victorie se putea obține nu numai un câștig tactic, prin îndepărtarea dușmanului din zona Târgu Ocna, Onești, prin redobândirea înălțimilor de la nordul văii Slănicului și deschiderea accesului trupelor proprii spre cel de-al doilea obiectiv, vârful Coșna, dar, în același timp, se putea realiza chiar un succes de mari proporții, cu rezultate deosebit de importante.
În luptele îndârjite pentru cucerirea înălțimilor de la Cireșoaia, Coșna au sângerat din greu ostașii Regimentului 15 infanterie „Războieni”.
Confruntările aprige de la Cireșoaia și Coșna, desfășurate de-a lungul a trei zile – 27 august/9 septembrie-29 august/11 septembrie –, au relevat capacitatea combativă înaltă a forțelor române, rezistența lor îndelungată la mari eforturi și o mobilizare exemplară. Totodată, s-a evidențiat puterea remarcabilă de analiză și concepție a comandamentului român, care pentru a respinge inamicul de pe înălțimile ce dominau localitățile Oituz și Slănic și a feri căile de comunicații de pe valea Trotușului de focul artileriei adversarului, amplasată pe vârfurile Cireșoaia și Coșna, a adoptat, într-un timp scurt, soluții juste, conforme cu realitățile câmpului de luptă și elanul ofensiv ce însuflețea pe ostașii noștri.
Operația de apărare de la Oituz s-a încheiat cu victoria trupelor române. Armata 2 română a oprit ofensiva Grupului Gerok, zădărnicindu-i toate încercările de a înainta spre est și a face joncțiunea cu Armata 9 germană, înfrântă și ea, la Mărășești, de către Armata 1 română. Cu prețul unor mari pierderi, Grupul Gerok a reușit să realizeze doar o pungă cu o dezvoltare frontală de aproximativ 18-20 km, pe o adâncime de 2-6 km. Inamicul n-a izbutit să-și atingă scopurile operativ-strategice propuse: comunicațiile din valea Trotușului, ca și resursele de petrol și cărbune, au rămas în continuare în stăpânirea trupelor române.
Ca și celelalte două mari bătălii din vara anului 1917, operația de apărare de la Oituz a pus în evidență o sumă de importante concluzii și învățăminte.
Biruința de la Oituz, alături de cea de la Mărășești, a avut drept corolar eșuarea planului strategic al Puterilor Centrale de a zdrobi rezistența forțelor române, de a scoate România din război și a cotropi întregul teritoriu național.
Bătălia de la Oituz a avut o însemnătate deosebită în ansamblul marilor confruntări de pe frontul român din vara anului 1917. Ea s-a înscris printre marile bătălii ale primului război mondial, ca o operație de apărare cu finalitate politico-militară de anvergură, concurând decisiv, alături de cea de la Mărășești, la salvarea teritoriului liber al țării. Fiind în exclusivitate o victorie a comandamentului român, Oituzul, alături de Mărăști și Mărășești, a devenit un simbol al vitejiei și eroismului ostașului român, care s-a dovedit din nou, ca în atâtea rânduri în zbuciumata istorie a poporului nostru, la înălțimea misiunii încredințate de patrie – apărarea libertății și independenței pământului strămoșesc.
Ceremonia decorării ofițerilor și ostașilor distinși în luptele de la Oituz
Biruința istorică de la Oituz s-a constituit într-o nouă mărturie a justeței tezei fundamentale a doctrinei militare românești privind apărarea patriei prin efortul propriu al întregului popor, garanția sigură a independenței și suveranității naționale.
IMPORTANȚA ISTORICĂ A MARILOR BĂTĂLII
DE PE FRONTUL ROMÂN DIN VARA ANULUI 1917
Victoriile înregistrate de oștire, de întregul popor în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz – într-un moment de răscruce în viața națiunii noastre, în istoria Europei moderne – au avut o însemnătate remarcabilă în planurile politic, militar și economic, au exercitat înrâuriri profunde în opinia publică națională, în spațiul de exprimare a sentimentelor, aspirațiilor, voinței nezdruncinate de luptă a întregii națiuni române. Rezultante directe ale succeselor pe câmpul de luptă, menținerea statului independent român, păstrarea organizării distincte a oștirii și a înaltului său comandament, capacitatea factorilor interni de conducere de a exercita un control neîngrădit asupra teritoriului național de la est de Carpați s-au constituit în premise esențiale pentru salvgardarea ființei de neam, a statalității, pentru accelerarea procesului logic de desăvârșire a unificării instituțional-administrative a patriei.
În concluzie, se cuvine a sublinia că marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz au avut considerabile efecte politico-diplomatice, au înrâurit într-o măsură notabilă evoluțiile înternaționale în penultimul an al conflagrației mondiale. Acte energice ale oștirii, ale întregii națiuni, ele au evidențiat dragostea fierbinte a poporului nostru față de glia străbună, atașamentul său de nezdruncinat față de idealurile supreme ale independenței și reîntregirii. Demonstrând că nici o forță de invazie, oricât de numeroasă, antrenată și bine înarmată ar fi ea, nu poate învinge un popor hotărât să-și apere, până la sacrificiul suprem, libertatea, bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz reprezintă deopotrivă contribuții majore ale românilor la intensificarea mișcării de eliberare a popoarelor supuse dominației marilor imperii anexioniste, la afirmarea plenară a principiului autodeterminării popoarelor, la edificarea de state independente, unitare în estul, sud-estul și centrul continentului.
Pe durata bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, Marele Cartier General, comandamentele și trupele române au demonstrat capacități superioare în organizarea și ducerea cu succes a operațiilor de apărare. La Mărășești – spre deosebire de Oituz – închegarea apărării s-a efectuat din mișcare, Armata 1 română trebuind să acopere într-un autentic „tur de forță” direcțiile cele mai amenințate pe care se aflaseră inițial mari unități ruse.
PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI NAȚIONALE A CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE „GL. GRIGORE BĂLAN” – COVASNA
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
PRIM – VICEPREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI JUDEȚENE CULTUL EROILOR „REGINA MARIA” – COVASNA
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
