Volumul de memorii Trecute lumini și umbre al învățătorului Adrian Gheorghiu, apărut recent la Editura Eurocarpatica, reprezintă un act de curaj și, în același timp, unul de responsabilitate față de urmași, trăsături specifice generației de învățători din perioada interbelică. Lucrarea este un act de curaj, deoarece a fost redactată „la vârsta de șaptezeci și opt de ani, când memoria nu mai este atât de fidelă ca în anii tinereții”. Totodată, ea este expresia responsabilității unui intelectual convins de spusele cronicarului Miron Costin: „Eu voi da seama de ale mele câte scriu… Nu sânt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”.
Conștiința faptului că experiența sa de viață poate contribui la cunoașterea „istoriei mici”, a vieții cotidiene a unor instituții, comunități și personalități locale, avea ca temei bogata sa cultură generală dobândită printr-o perfecționare continuă a pregătirii profesionale. „Toată viața mea am citit cărți de pedagogie și literatură. Am scris articole la reviste pedagogice”. În tinerețe a colaborat la revista Voința școlii care apărea la Cernăuți, apoi la Revista învățătorimii gorjene de la Târgu Jiu, Solia Moldovii de la Iaşi şi Revista şcolii, organul asociaţiei învăţătorilor din judeţul Botoşani, la care mulţi ani a făcut parte din comitetul de redacţie. Prin scrisul său, autorul dovedește că are capacitatea de a încadra evenimente la care participă, în contextul intern și internațional al perioadei respective, dar și de a surprinde amănunte ale vieții cotidiene, ale arhitecturii locale și de a „zugrăvi” portrete ale „persona-
jelor” care, la un moment sau altul, au jucat un rol în viața sa.
În prima parte a cărții de față, sunt descrise realitățile satului moldovenesc din prima jumătate a sec. al XX-lea, cu „luminile și umbrele sale”, realități în care a trăit familia Gheorghiu, o familie de țărani, cu 10 copii, „țărani, oameni simpli și puri, întregi la caracter, răbdători și foarte truditori la munca pământului; am trăit împreună, tot desculți. De la ei am învățat muncile agricole. Și tot de la ei am învățat să mă descopăr”.
Autorul prezintă cu realism, echilibru și spirit critic, viața satului moldovenesc din timpul copilăriei sale, satul fiind „locul unde nu se întâmpla nimic”, în care evenimentul cel mai important, ce asigura legătura cu lumea era venirea poștei și distribuirea corespondenței și, în care „ignoranța trona… mai cu seamă în rândul femeilor”. Vorbind despre relația părinților săi cu numeroșii lor copii, autorul mărturisește: „Până ce ne-am depărtat de satul Grigorești, am stat lângă părinți, pe care i-am ascultat cu sfințenie. Lângă mama am deprins graiul moldovenesc și toată gama sentimentelor omenești”.
„Intrarea României în război (în Primul Război Mondial – n.n.) – ne informează autorul – a fost anunțată în satul Grigorești prin tragerea clopotelor la ora 12 noaptea. (…) Războiul acesta foarte greu pentru țara noastră a făcut jertfe foarte mari în ostași care au murit pe front. În toate satele din jurul Iașilor „se vedeau femei îndoliate mai la fiecare casă. (…). În acest război au murit foarte mulți ofițeri de rezervă, în majoritate învățători. După terminarea războiului satele rămăseseră fără învățători”. În aceste condiții, din inițiativa profesorului Simion Mehedinți „s-au înființat școli pregătitoare în care intrau, cu examen, fii de țărani”. Dar, „din cauza lipsei de confort pentru elevi și profesori, școlile pregătitoare n-au rezistat în mediul rural. Școlile pregătitoare s-au transformat în Școli Normale, de băieți și fete. Deci, cu anul școlar 1919-1920, în Botoșani au luat ființă două școli normale, una de învățătoare și alta de învățători «Mihai Eminescu»”.
Învățătorul Adrian Gheorghiu descrie, cu amănunte, viața de elev, condițiile de trai din școlile pe care le-a frecventat: dotarea, profesorii, programul de studiu, alimentația, viața cotidiană, primele excursii, jocul de oină, poznele elevilor, asemănătoare cu cele ale lui Nică a lui Ștefan Apetri, aspecte ale vieții comunitare, tradițiile locale, dar și „ignoranța ce exista la sate”, cu vracii și superstițiile cunoscute etc. Schimbările dese de gazde i-au prilejuit „contactul cu partea mai puțin frumoasă a vieții”. Cel mai dureros moment din viața familiei Gheorghiu a fost „moartea scumpei noastre mame. Am rămas orfani de mamă – se destăinuie autorul –, care a murit subit prin luna august 1918. După o bucată de vreme, tata a găsit la Burdujeni o femeie căreia îi ziceam „mama Lenuța”. În vacanțe când veneam de la școala normală, munceam la prășit, la cosit iarbă pentru fân. Eram conștienți și cunoșteam situația grea a tatii”.
La sfârșitul anului școlar 1924, după examenul de capacitate, tânărul absolvent Gheorghiu a fost într-o excursie mare pe ruta Câmpulung Moldovenesc – Vatra Dornei – Bârgău Prund – Bistrița Năsăud – Târgu Mureș, unde a dormit o noapte în podul unui liceu, pe scândura goală. S-au înapoiat pe la Târgu Ocna, unde au vizitat salina, în care lucrau ocnașii, oameni condamnați la muncă silnică. „M-au impresionat profund aceste ființe omenești – mărturisește autorul –, cu fața pământie și toată viața m-am ferit să nu cad în greșeli pedepsite de lege”. Referindu-se la performanțele din timpul școlii normale, Adrian Gheorghiu afirmă: „La învățătură mergeam bine. Cu matematica mergeam mai slab, căci nu aveam o bază bună din clasele primare. N-am fost corijent niciodată”. Aflat într-o altă excursie în Tudora, satul natal al directorului Tiberiu Crudu, a jucat în curtea bisericii piesa de teatru „Miron Ispravă” de Sergiu Ionașcu. Prestația tânărului actor amator l-a impresionat pe directorul școlii normale, ceea ce l-a determinat să consemneze pe diploma sa de capacitate: „Îndrăzneț la vorbă și harnic la faptă. Va fi un bun dascăl și bun orator, dacă se va sili să se cultive neîncetat. Calitățile alese nu-i lipsesc”
Ca tânăr învățător a fost repartizat în Bucovina, „provincie alipită la patria mamă” și trimis la Școala militară din Bacău. Mai întâi a trebuit să depășească toate greutățile fiecărui început de drum, mai ales să rezolve „lipsurile materiale”. A trecut peste toate acestea deoarece „visam să fiu învățător în adevăratul sens al cuvântului. Toată viața mea am dedicat-o educării și instruirii copiilor cu sufletele pure. Între copii întotdeauna m-am simțit fericit pentru că îi iubeam. Între mine și copiii pe care îi învățam să citească, să scrie și să socotească, să cânte, să meargă în excursie, să se joace – era o permanentă și continuă căldură sufletească. Socot că aceasta a fost succesul meu, în munca de educator”. Acest „cod de conduită” care i-a călăuzit pașii, în întreaga viață și carieră didactică, este edificator pentru profilul profesional și moral al învățătorului Adrian Gheorghiu.
Satul Bucșoaia și, în general, Bucovina, îl fascina. Și de această dată, tânărul învățător Adrian Gheorghiu descrie atmosfera și climatul de muncă din școală, relațiile stabilite cu colegii profesori și cu elevii, implicarea în viața comunității locale:”la școală făceam șezători și coruri cu adulții. Am căutat de asemenea să fac lecții în care am combătut, cu toată puterea, beția”. În anul 1928 a fost concentrat în Batalionul 11 Vânători de munte de la Rădăuți, Hatmanul Luca Arbore. Acest batalion pentru manevră s-a deplasat organizat la Satulung – Dârste, lângă Brașov. În acest context, a susținut examenul de definitivat. Între cei 44 candidați, Adrian Gheorghiu s-a clasificat al doilea, cu media generală 8,25.
Stăpânit de „ideea sincerității și dreptății, care i-a călăuzit toată viața”, la 1 decembrie 1929 s-a prezentat la directorul Școlii normale de băieți „Spiru Haret” din Târgu Jiu. Directorul, „diacon de biserică, profesor de pedagogie, cu studii făcute la Paris”, la început l-a „primit cu răceală”. Totul era nou pentru tânărul învățător moldovean. Însă îl „mângâia ideea că oltenii sânt buni români” și se hotărâse să-l convingă pe directorul C.V. Dănău „că moldovenii știu să lupte, dând la o parte obstacole de orice fel”.
În acest sens, a muncit trei ani din răsputeri, pregătindu-se „până noaptea târziu, ca lecțiile model să fie model”. A câștigat astfel aprecierea directorului școlii. „Lecțiile model pe care le-a ținut, cât și alcătuirea unui muzeu, lucrările de cancelarie, toate au contribuit la convingerea profesorului de pedagogie și directorul Școalei normale că Ministerul nu greșise când l-a numit învățător la școala de aplicație din Târgu Jiu”. După trei ani de activitate didactică la Școala normală de băieți „Spiru Haret” din Târgu Jiu, în urma referatului, a venit Inspectorul general N.G. Longinescu pentru a face inspecția specială. În urma examinării, care a durat trei zile, a obținut, prin ordinul Ministerului, înaintarea la gradul I de învățător cu mențiunea „foarte bine”. Fiind căsătorit cu Gherghina Ionescu, fiică de ceferiști din Târgu Jiu, nu a putut să meargă la școala din comuna Valea Urlei, din Prahova, unde Ministerul îl numise, fără a ține seamă de faptul că el ceruse o școală din Turnu Severin. În final, la sugestia și cu sprijinul fratelui Mihai care funcționa în Botoșani, ca subrevizor școlar, a optat pentru școala din Plopeni, din același județ, școală unde a funcționat ca director, iar soția Gherghina, ca maistru, până la 1 septembrie 1934.
În 1934 a fost transferat în Botoșani la Școala Nr. 2 mixtă, apoi la Școala Nr. 3 băieți, unde a fost învățător și director până la pensionare, la 1 septembrie 1962, adică un număr de 28 de ani. La această școală au învățat și copiii familiei Gheorghiu: Maria-Aurelia, decedată la Brad, jud. Hunedoara și Traian-Petru, unicul fiu, care a învățat 4 clase cu tatăl său.
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, încă din anul 1939, participă la mai multe concentrări. Nu știm dacă autorul a luptat și pe frontul de est, din Uniunea Sovietică, deoarece, în volumul de față, indică numai participarea sa pe frontul antifascist din apus, la care a participat cu gradul de locotenent de rezervă. A făcut parte din arma vânătorilor de munte, de la recrut până la veteran de război. Pe frontul de vest, în cadrul Diviziei 3 Munte, comandată de viteazul general Leonard Mociulschi, a participat cu Batalionul 11 Vânători de Munte, Compania a 3-a, al cărei comandant a fost, la luptele de la Debrețin, unde trupele române și cele sovietice au alungat pe hitleriștii care s-au retras la nord de Debrețin. Deoarece avea 42 de ani și probleme de sănătate, în urma raportului înaintat generalului Mociulschi, a fost repartizat la „eșalonul doi, la grupul 39 aprovizionare și subzistență”. La acest serviciu, aflându-se la Polna, a primit o telegramă de la soția Gherghina, prin care era anunțat că a murit fetița Maria-Aurelia, elevă în clasa a IV-a. Războiul se terminase și nu mai era „presantă prezența” sa la grupul de aprovizionare, de aceea s-a întors la Brad, cu multe peripeții, unde a stat „până la venirea eroilor din Cehoslovacia”, apoi a fost lăsat la vatră, fiind demobilizat la 17 iulie 1945. În timpul acestei campanii a primit gradul de căpitan (la 8 noiembrie 1944), iar pentru faptele de arme a fost decorat cu mai multe medalii.
A revenit în Botoșani cu familia la Școala Nr. 2 mixtă unde era director și se bucura „de locuința cu drept la lemne și lumină electrică”. Din păcate, la întoarcere a constatat că „toată agoniseala noastră a fost furată din casă de la Școala mixtă nr. 2. Aveam numai hainele de pe noi. A trebuit s-o luăm de la început și câțiva ani am tot completat necesarul”. Și de data aceasta, a avut noroc de soția Gherghina, care l-a ajutat să depășească acest moment dificil. „Fire blândă, calmă și cu o gândire clară, modestă și corectă, am muncit în familie și în școală amândoi și am putut crește pe băiatul nostru sănătos”. Creionând portretul psihologic al soției sale, Gherghina, autorul o prezintă ca pe o persoană „modestă, sinceră în exprimări, cu judecată clară și hotărâtă în cuvânt și atitudine, calități care mi-au plăcut. Fiică de muncitor ceferist, cu o mamă foarte modestă și un tată, „Nea Ilie”, vioi și harnic, formau un climat în care eu mă simțeam bine”. Ca bun părinte, Adrian Gheorghiu își exprimă satisfacția față de statutul social și profesional al fiului Traian-Petru (medic veterinar în armată și ocupă cu multă prestanță un post de control veterinar) și al familiei sale – soția Elena (doctor veterinar, foarte capabilă și gospodină) și cei doi minunați copii, Diana-Petronela și Dan-Leonard, fiecare cu rosturi binecuvântate în societate.
Menționând, din nou, faptul că memoriile sale „nu au o înlănțuire în stilul lui M. Sadoveanu, nici al lui C. Hogaș, dar le scriu la vârsta de peste 78 de ani, când norii suri ai memoriei umbresc”, autorul rememorează amintirile referitoare la „activitatea din cadrul familiei”, din anii copilăriei și tinereții, venirea pe lume a fiului Traian-Petru, primii ani de viață ai acestuia, problemele cu care s-a confruntat învățătorul Gheorghiu în exercitarea atribuțiilor profesionale, informații despre rudele și cunoștințele care au vizitat familia Gheorghiu la Botoșani, date despre pensionarea sa și a soției, exprimându-și satisfacția pentru faptul că biografia sa, caracterizată ca fiind a „unui om deosebit, o mândrie a fostei școli normale de învățători de la Botoșani”, a fost cuprinsă într-o lucrare dedicată învățătorilor din județul Botoșani, biografie pe care o redă și în volumul de față. În paginile volumului, totodată, sunt consemnate și o parte din „aprecierile elogioase din primul an de activitate până la pensionare, aprecieri din partea diferitelor organe de control a muncii unui cadru didactic ce și-a dăruit întreaga viață școlii și elevilor săi”.
În cuvinte emoționante, autorul evocă întâlnirea „curajoasă” a promoției 1924 a fostei Școli normale „Mihail Eminescu” din localitate, cu ocazia aniversării a 55 de ani de la absolvire, întâlnire care a avut loc în luna iulie 1979, la Botoșani, în frumosul local al liceului Pedagogic și la care autorul și-a „exprimat bucuria revederii cu colegii săi în versuri improvizate, pline de simțire”. De fapt, învățătorul Adrian Gheorghiu a scris versuri din tinerețe, dovedind reale calități de poet, așa după cum se va putea observa din poeziile publicate la finalul prezentului volum.
În anul 1972, soții învățători pensionari, Adrian și Gherghina Gheorghiu, au plecat din Botoșani, stabilindu-se în orașul Sfântu Gheorghe, din județul Covasna, „în familia fiului lor, pentru a fi de ajutor la creșterea și educarea celor doi nepoți”. După propria mărturisire, „nu e ușor să-ți părăsești locul unde ai trăit cei mai frumoși ani din viață, adolescența, maturitatea și anii care te-au scos la pensie, după o muncă de peste patruzeci de ani!”. De aceea, așa cum a procedat toată viața, după stabilirea la Sfântu Gheorghe, ca veteran de război de pe frontul antifascist, Adrian Gheorghiu este „solicitat de către garnizoana din municipiul Sfântu Gheorghe să vorbească tinerilor ofițeri și ostașilor în termen, despre acțiunile de luptă la care a luat parte pentru eliberarea teritoriului țării cotropit de dușmani și luptele purtate pentru distrugerea fascismului, până la victoria finală. Este o activitate care-i întărește convingerea că „încă mai poate fi de folos societății anului 1980 și mai departe”. Totuși, datorită vârstei și stării de sănătate, integrarea în Sfântu Gheorghe a fost dificilă.
În finalul volumului, sunt reluate și detaliate informații despre plecarea din Botoșani, începutul carierei militare a fiului Traian-Petru, numele rudelor cu care familia Gheorghiu a purtat corespondență, stațiunile balneare și climaterice pe care le-a frecventat, pentru refacerea sănătății, inclusiv referiri la acea „pagină tristă” din viața familiei Gheorghiu, reprezentată de decesul prematur al fiicei Maria-Aurelia.
Inevitabil, perioada istorică în care a fost redactat textul volumului și-a pus amprenta asupra folosirii unor termeni privind realitatea socială și politică, fapt care, însă, nu scade cu nimic valoarea documentară a lucrării. Căutările și întrebările care l-au frământat toată viața, și la care încă nu a găsit dezlegarea, le-a redat în versuri, așa cum rezultă din poezia „Privind în noapte”, scrisă în seara zilei de 18 februarie 1973. A fost convins că „cei care mor, dispar pentru veșnicie din fața ochilor celor care supraviețuiesc, dar rămâne chipul mereu viu în sufletul soțului și copiilor”. Când boala „i-a dat târcoale”, venerabilul pedagog, cu robustețea sufletească cunoscută, afirmă: „continui așa cum pot, să am sufletul împăcat cu el însuși”. Memoriile cuprinse în volumul de față ne arată că a reușit pe deplin acest lucru.
Sincere felicitări domnului col. (r) dr. Traian Petru Gheorghiu, fiul autorului și distinsei sale familii, pentru grija ce o poartă cinstirii memoriei părinților, inclusiv prin publica-
rea prezentului volum, lucrare care rămâne mărturie peste timp despre un alt „Domn Trandafir”, un model pentru generațiile prezente și viitoare, din galeria iluștrilor pedagogi români.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
