În condițiile intensificării acțiunilor destinate realizării dezideratului unității naționale, ca și a evoluției situației de fronturile europene, la 14/27 august 1916 Consiliul de coroană a hotărât declararea stării de război între România și Austro-Ungaria. Decizia luată corespundea, de altfel, angajamentelor asumate în Tratatul de alianță și în Convenția militară încheiate cu puterile Antantei la 4/17 august 1916.
În aceeași seară, la orele 20.45, ministrul plenipotențiar român la Viena, Edgard Mavrocordat, înmâna guvernului monarhiei dualiste o notă însoțită de declarația de război a României față de Austro-Ungaria. Expresie concludentă a voinței și libertății de acțiune a guvernului, în deplină concordanță cu interesele și aspirațiile fundamentale de independență și unitate ale națiunii, declarația de război a României motiva cu argumente de necontestat opțiunea politicii sale, relevâns legitimitatea acțiunii și totodată făcea un aspru rechizitoriu al politicii dublei monarhii, al atitudinii acesteia față de statul și națiunea română.
În noaptea de 14-15/17-18 august 1916, orele 24.00, s-a decretat mobilizarea armatei.
Hotărârea guvernului privind angajarea României în război împotriva Austro-Ungariei, pentru înfăptuirea visului secular de desăvârșire a unității de neam, a întrunit asentimentul unanim al maselor populare, stârnind un puternic ecou în toate teritoriile locuite de români.
Intrarea României în război a avut un impact considerabil asupra evoluției politico-militare, a situației interne, ca și a raporturilor dintre partenerii din ambele tabere beligerante. Ea a fost apreciată favorabil, încă de la început, de factorii politici și de opinia publică din Franța, Italia, Belgia, Marea Britanie, Rusia sau Statele Unite ale Americii.
Deosebit de promptă în consemnarea evenimentului din România de la mijlocul lunii august 1916, presa americană a elogiat și ea hotărârea luată în Consiliul de coroană, considerată drept „o victorie morală pentru aliații Antantei”, afirmând că „probabil niciodată în istorie nu a fost posibil pentru o națiune relativ mică […] să joace un rol atât de important”, participarea României la război trebuind, așa cum sublinia, de pildă, ziarul „The Plain Dealer” din Cleveland, „să asigure eliminarea din război atât a Austriei, cât și a Bulgariei, să contribuie la deplina izolare a Turciei și să limiteze războiul la o dispută directă și hotărâtă între Germania și dușmanii ei”.
Perspectiva eliberării Transilvaniei și ecoul acțiunii armatei române în condițiile creșterii luptei de emancipare a popoarelor subjugate a determinat, în ideea salvgardării cu orice preț a integrității imperiului, luarea de măsuri de intensificare a politicii de opresiune națională, ca și tratative tot mai deschise ale Vienei de angajare a unor negocieri de pace. Se apreciază, pe bună dreptate, că intervenția României a reprezentat un moment de cotitură în desfășurarea evenimentelor, care au condus la destrămarea, în 1918, a Austro-Ungariei.
Intrarea României în război a intensificat tensiunile existente în cadrul alianței austro-ungare-germane, dintre Budapesta și Viena, și a creat altele suplimentare.
Făcând cauză comună cu Austro-Ungaria, Germania nu a întârziat să declare război României la 15/28 august 1916. La fel a procedat Turcia la 16/29 august 1916 și Bulgaria la 19 august/1 septembrie 1916, după ce trupe bulgare atacaseră anterior în estul Dobrogei.
Decizia luată de guvernul României la 14/27 august 1916 de angajare a țării în război alături de puterile Antantei, primită cu unanimă aprobare și deplină încredere atât de opinia publică din țară, cât și de cea din statele coaliției Antantei sau neutre, deschidea în fața întregului popor o nouă etapă, decisivă, în lupta pentru înfăptuirea dezideratului românesc fundamental – făurirea statului național unitar liber și independent.
În seara zilei de duminică, 14/27 august 1916, potrivit ordinelor Marelui Cartier General, grupurile de acoperire au înaintat cu elan, prin 17 puncte, pe pământul dintotdeauna românesc al Transilvaniei. „Proclamația către țară”, dată cu această ocazie, sublinia cu vigoare și claritate obiectivul fundamental – făurirea statului național unitar – care determinase angajarea României în războiul pe care întregul nostru popor era ferm decis să-l poarte până la izbândă: „În noi, în virtuțile noastre, în vitejia noastră, stă putința de a le reda [provinciilor istorice românești aflate încă sub dominație străină – n.n.] dreptul ca într-o Românie întregită și liberă, de la Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit datinelor și aspirațiunilor gintei noastre”. De asemenea, în Înaltul ordin de zi adresat forțelor militare naționale de către șeful statului român, după ce se făcea din nou apel la tradițiile glorioase de luptă ale înaintașilor, se exprima încrederea deplină în reușita înfăptuirii marelui ideal: „Ostași, v-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășițe zac în pământurile ce veți dezrobi, vă îndeamnă la biruință, ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna. Veți lupta alături cu marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să îi îndurăm însă greutățile și […] izbânda va fi a noastră. Arătați-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”.
Ofensiva de eliberare din Transilvania a consituit, potrivit Planului de campanie român din 1916, principala acțiune militară pe frontul românesc prin care se urmărea să se atingă scopul strategic propus. Ea s-a desfășurat între 14/27 august 1916 – 13/26 septembrie 1916 pe un front larg de peste 950 km, în teren muntos și depresionar, accidentat și împădurit, cu participarea a trei armate. Inițial, au intrat în luptă trupele de acoperire dispuse din timp în trecătorile din Carpați, acțiunile militare de eliberare luând amploare pe măsura mobilizării și concentrării forțelor principale, în zonele depresionare de la vest de Carpații Orientali și la nord de Carpații Meridionali.
Conducerea strategică a ofensivei din Transilvania a fost efectuată de Marele Cartier General – responsabil pentru dirijarea operațiilor tuturor forțelor militare române –, iar în plan operativ acțiunile armatelor au fost conduse de comandamentele acestora.
Ofensiva eliberatoare a armatei române, executată simultan, cu energie, a surprins peste tot – de la Vatra Dornei până la Orșova – trupele inamice,care, împotrivindu-se, au fost nevoite să cedeze coamele munților și să se retragă progresiv spre pozițiile pregătite în interiorul arcului carpatic. Surprinderea inamicului s-a realizat pe întreaga lungime a frontului și a dus la obținerea unor succese răsunătoare.
Soldați și voluntari români în marș
Trecerea munților pentru dezrobirea fraților subjugați găsea trupele române nerăbdătoare să-și împlinească datoria. Cuvintele adresate cu acest prilej de comandanți, îndemnând la îndeplinirea datoriei sacre față de neam și țară, au întărit și mai mult încrederea și voința de luptă.
Toată lumea era în adevărată sărbătoare. Hora mare se întindea, lătarii cântau, fetele în costume naționale împărțeau flori soldaților, iar bătrânii și femeile câte ceva de-ale mâncării.
Executarea operației ofensive de nivel strategic la nord și vest de Munții Carpați – cea dintâi acțiune de asemenea amploare pregătită și angajată în istoria militară modernă a românilor – a provocat o adevărată criză în tabăra Puterilor Centrale.
Iată de ce, imediat după declanșarea ostilităților, noua conducere militară superioară germană, în strânsă cooperare cu cea austro-ungară, a luat măsuri care, într-o primă etapă, să ducă la încetinirea – cât mai mult posibil – a înaintării armatei române pentru ca, ulterior, prin transferarea de unități de pe celelalte teatre de acțiuni militare, să desfășoare o ofensivă concentrică împreună cu gruparea germano-bulgaro-turcă de pe frontul sudic, pentru scoaterea definitivă a României din război.
În câteva zile, primele obiective stabilite prin planul de campanie au fost atinse. La 24 de ore de la începutul ofensivei, trupele române, realizând pătrunderi de 8-12 km în dispozitivul inamic, au atins aliniamentul muntele Făgețel (cota 1148), Tulgheș (vest Prisăcani), valea Bistriței (3 km nord-vest de Palanca), valea Sulței (1 km sud-vest de Oituz), Vama Buzăului, Săcele (4 km estde Brașov), sud de satul Porcești pe valea Oltului, Măgura pe valea Jiului, „Meterezele lui Tudor” (nord de Vârciorova).
La intrarea în orașul Brașov, comandantul Armatei 2, generalul Alexandru Averescu, într-un apel adresat locuitorilor, arăta că „armata românească, pășind pe pământul sfânt pe care răsună de veacuri graiul neamului nostru obijduit, nu a venit cu gând de dușmănie împotriva oamenilor de orice lege și de orice neam, rămași la vetrele lor, fiind, dimpotrivă, însuflețiți de cele mai frățești sentimente pentru tot norodul pașnic”.
În Carpații Răsăriteni, detașamentele avansate ale Armatei de Nord intrau victorioase în Târgu Secuiesc la 19 august/1 septembrie și continuau să înainteze cu succes spre inima Transilvaniei. În câteva zile trupele române stăpâneau deja toate trecătorile Carpaților. Tricolorul românesc flutura acum mândru în localitățile teritoriului eliberat, întărind inimile și credința tuturor în înfăptuirea marelui ideal.
Pătrunderea armatei române eliberatoare în Transilvania a fost însoțită de numeroase cereri de înrolare în unitățile române a bărbaților apți de luptă. Zeci de mii de tineri transilvăneni s-au prezentat comandanților diverselor unități românești, cerându-le să fie primiți voluntari.
Trecerea Carpaților de către armata română, apreciată de presa străină drept „un moment epic”, a fost, așadar, un act firesc și necesar, încărcat de semnificații, îndelung așteptat și pregătit, salutat și susținut de un întreg popor.
În fâșia Diviziei 8 infanterie, Brigada 15 infanterie a desfășurat acțiuni pentru curățirea de inamic a localităților din depresiunea Târgu Secuiesc și a trimis elemente de recunoaștere spre localitățile Tușnad, Bixad și Sfântu Gheorghe.
Divizia 2 cavalerie, care fusese concentrată la Onești și apoi deplasată în zona Târgu Secuiesc, a primit misiunea să pună stăpânire pe depozitele inamicului din această depresiune, să execute cercetarea spre nord în direcția Miercurea Ciuc, unde se aprecia că inamicul concentrează o divizie, iar cu o parte din forțe să pătrundă în valea Oltului peste munții Bodocului.
Zona principală de concentrare a forțelor Armatei de Nord fusese stabilită în raionul Ditrău, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc.
Divizia 2 cavalerie, la aripa stângă a armatei, a primit misiunea de a elibera orașul Odorheiul Secuiesc și, ca urmare, s-a deplasat în acest raion fără a intra însă în localitate; pe 5/18 septembrie, orașul fusese eliberat de ostașii Regimentului 4 vânători. Trupele române eliberatoare au fost întâmpinate de primarul localității, în cadrul unei solemnități.
Grupul „Putna” (colonel Petre Fotescu, comandantul Brigăzii 11 infanterie) a trecut la atac peste munții Vrancei, în lungul văilor Lepșa, Putna, Năruja și Zăbala, direcții care convergeau în valea râului Ghelința de la nord de munți. La 16/29 august trupele române au atins în acest sector aliniamentul localităților Ghelința și Zăbala. La flancul drept, între Ghelința și Târgu Secuiesc, Grupul „Putna” a realizat joncțiunea cu trupele de la aripa sudică a Armatei de Nord.
Grupul „Buzău” (general de brigadă Gheorghe Sănătescu, comandantul Brigăzii 12 infanterie) și-a dirijat trupele de la dreapta pe văile râurilor Bâsca Mică și Bâsca Mare, spre localitatea Comandău, ulterior spre Zagon, pe care îl eliberează în seara zilei de 16/29 august; la centru a înaintat peste pârâul Zăbrăuț spre Barcani, prelungindu-și acțiunea până la ieșirea din regiunea muntoasă împădurită, la localitatea Boroșneu Mare; la stânga, cu cea mai puternică coloană, a trecut frontiera pe valea Buzăului și a angajat lupte îndârjite cu subunități inamice din Regimentul 43 austriac, care ocupau dealurile din jurul Covasnei. Succesele obținute au creat posibilitatea pătrunderii la Întorsura Buzăului; de aici a înaintat în lungul comunicațiilor spre nord-vest, atingând aliniamentul localităților Dobârlău și Teliu la 17/30 august, pe care s-a consolidat, organizând poziții de luptă până la 20 august/2 septembrie.
După întărirea cu noi trupe a grupurilor de acoperire, la 24 august/6 septembrie a fost reluată înaintarea.
În fâșia de înaintare a Diviziei 6 infanterie, Grupul „Putna” a eliberat satele Comolău și Reci, iar Grupul „Buzău” cu Brigada 12 infanterie a eliberat orașul Sfântu Gheorghe. În spatele acestor grupuri de acoperire s-au concentrat forțele principale ale diviziei în raionul Sfântu Gheorghe, Ozun, Reci.
Reușita ofensivei de străpungere a Carpaților, îndelung studiată și temeinic pregătită de comandamentul suprem național, a constituit o expresie elocventă a capacității de concepție și execuție a forurilor românești de conducere militară, în primul rând a Marelui Cartier General, dar, deopotrivă, a comandanților diverselor eșaloane operative.
Ofensiva armatei române în Transilvania, prin care un număr însemnat de localități de pe pământul străbun cotropit au fost eliberate, deși a fost temporar stopată de puternica mașină de război a Puterilor Centrale, a reprezentat o filă glorioasă, deschizând cu temeritate și eroism drumul dătător de speranță către ziua cea mare a reunirii tuturor românilor într-o patrie liberă și independentă.
ȘI AU TRECUT!
. .
Prim-vicepreședinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (r) Robert-Tiberiu Rusznák
