Este titlul unei cărți dobândite prin bunăvoința unui prieten; nici vorbă s-o găsești în librării. A fost elaborată de pedagogul, istoricul, publicistul român Ioan N. Ciolan.
Dar, din capul locului, iscă niște nedumeriri, pe care prefațatorul, colonel (r) Gheorghe Bănescu (probabil și autorul textului de pe coperta a IV-a) nu le elucidează. De pe foaia de gardă, reiese că prima ediție a acestui volum s-a tipărit în 1980, în Italia, la editura fugosului român Iosif Constantin Drăgan. Cum introducerea e încheiată pe 1 sept. 2008, la Tg. Mureș, înseamnă că d-l colonel a scos ediția după această dată; se menționează doar editura PACO (din ce oraș? din ce țară?).
Să recunoaștem că titlul cărții e trăsnet! Doar că și aici sunt două cuvinte care pot provoca ambiguități.
„Ultima”… Unul dintre sensurile acestui adjectiv este (potrivit DEX-ului) „cel mai apropiat de prezent”. Iar „prigoană”: „urmărire perseverentă, pornire împotriva cuiva”. (Desigur, sunt și alte conotații semantice.)
Așezând înapoi cele două cuvinte, firește că titlul ne duce îndată la odiosul Diktat de la Viena și la cei 4 ani cumpliți trăiți de români în nordul Transilvaniei.
Numai că cei care au trăit – fie pe propria piele, fie emoțional – „evenimentele rușinoase” (cum le numește Gheorghe Bănescu – oare numai atât?) din 1990, din zona Tg. Mureș – Harghita – Covasna, nu pot evita gândul că, iată, „ultima” are un înțeles relativ.
În 1980, când a apărut cartea, Ioan N. Ciolan credea că e „ultima”, dar, cum a murit (suspect!) nu mult după aceea, n-avea cum să știe de… prigoana din primăvara anului 1990 (bineînțeles, nici actualul… Kelemen Hunor). Apoi, să nu uităm că nu a fost doar prigoana acelui martie, ea s-a permanentizat, insinuant, de așa natură încât nenumărate familii de români (mai ales intelectuali) au părăsit ținuturile acestea, ca urmare a unor tensiuni maghiare întreținute parșiv în această zonă. Iar latența de atunci, mârâie acum prin îmbuibații extremiști de azi.
Înainte de a mă referi la conținutul volumului în discuție, e necesar să se știe câteva date curriculare ale autorului.
Născut în 1899, la Sibiu, Ioan N. Ciolan a emigrat în Regatul României, dar imediat după Marea Unire (Kelemen Hunor știe ce înseamnă, definitiv, aceste două cuvinte scrise cu inițială majusculă?), a revenit în comuna natală, Turnul Roșu. Licențiat la București, în litere și filozofie (1930), ajunge, datorită meritelor sale prestigioase, vicepreședinte al Asociației centrale a Învățătorilor din România. Datorită statului său politic, de membru al P.N.L., suportă… prigoana (!) regimului bolșevic român, executând, din 1949, 11 ani de detenție. La ieșirea din închisoare, primește sprijin din partea Mitropoliei Ardealului de la Sibiu și săvârșește o îndelungă, minuțioasă, uneori chiar riscantă documentare în localitățile din Transilvania, opresate în urma Dictatului de la Viena, interesat mai cu seamă de soarta bisericilor și a preoțimii ortodoxe și greco-catolice.
De asemenea, nu aflăm date despre motivația tipăririi inițiale a manuscrisului în Italia (aceasta, după ce autorul a fost tracasat, cu sârg, de „patriotismul” Securității). Dl. colonel ne spune doar că exemplarele care au fost trimise atunci în țară au fost confiscate (doar, nu-i așa? securiștii erau și iubitori de… lectură și adevăr). Dar că domnia sa a fotocopiat un astfel de exemplar, l-a păstrat în taină, iar acum, iată, după 30 (?) de ani de la prima ediție, cartea cunoaște o a doua apariție (Sunt curios însă care-i este tirajul).
Sunt o seamă de fapte care au rămas sporadic în memoria locurilor pe această temă – a comportamentului bestial al fasciștilor maghiari – dar aici, în cartea lui Ioan N. Ciolan, ele sunt adunate pe aceeași panoplie a cruzimii contemporane mongoloide săvârșite asupra celor 1.304.898 de români din teritoriul invadat (număr potrivit datelor statistice din 1930). Aproximativ, câte o jumătate de milion erau unguri și sași.
Menționez din nou, autorul, cercetătorul invocat a avut în vedere doar atrocitățile din lumea bisericilor și a preoțimii. Concret:
Mai întâi a fost un negru septembrie-octombrie 1940.
Episcopul dr. Nicolae Popovici al Oradiei, după ce a fost ținut o noapte în beciurile proaspetei jandarmerii maghiare, a fost aruncat într-un tren cu vagoane de vite și cu alți 300 dintre cei mai de seamă români ai orașului au fost trimiși dincolo de granița inventată de criminalul Diktat de la Viena.
Episcopul ortodox dr. Vasile Stan al episcopiei Maramureșului a fost expulzat, împreună cu alți preoți de la Sighet, deși a cerut cetățenie maghiară, pentru a fi astfel alături de creștinii săi români.
Singurul căruia i s-a îngăduit să rămână în teritoriul ocupat a fost episcopul Nicolae Colan al Eparhiei Clujului și Feleacului. Dar din datele culese de autorul cărții, acesta consideră – și convinge și cititorul – că înaltul ierarh a trăit un adevărat „calvar îndurerat”.
Una dintre figurile proeminente ale clerului transilvan a fost protopopul Aurel Munteanu din orașul Huedin. Până în clipa asasinării, s-a străduit să nu rămână nici o parohie, nici un sat, nici un cătun, fără biserică. Pentru ridicarea culturală a poporului și întărirea conștiinței naționale în sufletele românilor, preotul Aurel Munteanu s-a pus sub stindardul Astrei culturale, „reușind să insufle iubirea de neam și de patrie”.
Descriu asasinatul din data de 10 sept. 1940, ca o ilustrare a „stilului” unor urmași ai hoardelor oprite, spre drama întregii Europe, în Câmpia Panoniei. Plecat să oficieze slujba la înmormântarea unui creștin, părintele Munteanu e înconjurat în piața din centrul târgului de 20 de criminali. Este insultat, scuipat, i se urlă „valah împuțit”. Un fel de episod preliminar de activare a genei de hun. Urmează lovituri peste obraji, peste cap și brațe, cu ciomegele, până ce părintele cade la pământ, plin de sânge. Câteva ore durează schingiuirea, în care timp este călcat în picioare, i se smulge barba, părul, apoi o bestie îi vâră un drug de fier în gură, scoțându-l prin ceafa muribundului; la fel i se întâmplă celui care îl însoțea pe preot. Cadavrele, aruncate într-o căruță, sunt transportate afară din oraș. Abia după două luni, doamna preoteasă a aflat unde a fost îngropat trupul preotului, dar jandarmii nu au lăsat-o să-l înmormânteze creștinește. (Aceeași „manieră a fanteziei” întru asasinat a fost aplicată femeii gravide căreia i s-a smuls cu baioneta fătul din pântece și apoi îngropată de vie.)
De ce au fost tratați astfel? Ioan N. Ciolan conchide lesne de înțeles: Preoții români „trebuiau să dispară neîntârziat și, drept urmare, românii nu ar mai fi avut altă cale (se presupunea) decât să se maghiarizeze, trecând la bisericile cultelor maghiare”.
Da, dar concomitent „trebuiau să dispară neîntârziat” și bisericile, iar cimitirele să fie și ele… maghiarizate. Logică simplă și dorită eficientă la Budapesta, de urmaș al „Sfântului Istvan” – nu?
Deci, „civilizatori” din pustele Asiei, la treabă! Adică, dărâmare de locașuri de cult al românilor. Și ce promptitudine!
Începând cu septembrie 1940 (deci, îndată după abominabila hotărâre de la Viena) au fost dărâmate, incendiate, dinamitate de către maghiarii șovini în județul Covasna bisericile ortodoxe din Vârghiș, Biborțeni, Racoșul de Sus, Herculian, Comolău, Căpeni, Bățanii Mari, Micfalău, Chichiș (Aici, după „o porție” de bătaie, preotul a fost alungat din localitate), Bicsad, Lisnău, Bicfalău, Baraolt, Sântion Luncă, Păpăuți, Cernatul de Jos, Boroșeul Mare, Filia, Ozun. În județul Harghita : Ocland, Crăciunel, Merești, Borsec, Cristur, Miercurea Ciuc (altarul rămas a fost transformat în closet), Belini (au tras cu tunul în biserică), Mărtiniș.
Biserici greco-catolice din Ocland, Mărtiniș, Merești, Ghelința, Poian, , Joseni, Lăzărești, Ciucsângerogiu, Miercurea Ciuc au aceeași soartă.
Ceea ce nu înseamnă că populația maghiară pactizase in corpore cu ticăloșii. Iată o situație pur și simplu emoționantă: În satul Bodoș, jud. Covasna, horthyștii au vrut să distrugă din temelie biserica ortodoxă română. Ei bine, preotul reformat (mi-ar fi plăcut să-i fi găsit numele) a intervenit energic împotriva bandei, reușind să-i determine să renunțe la ceea ce puseseră la cale aceștia. Dar trebuiau să lase urme – nu-i așa? Au dat jos crucile din biserică, au spart geamurile, au distrus altarul, mobilierul, până și scara ce urca în turn. Dar, înainte, preotul a salvat odăjdiile și evanghelia. Fapta preotului maghiar a fost singura de acest fel în cei 4 ani de teroare.
Planul de distrugere în etape succesive a avut în vedere apoi casele parohiale românești, cărora le-au atribuit altă destinație. Însă revoltător este faptul că, după revenirea Transilvaniei de nord în granițele actuale, bolșevicii de la București și apoi cei din teritoriu au lăsat lucrurile cum le-au găsit: Case parohiale rămase tot sedii de miliție, de dispensare, de cămine culturale, grădinițe, depozite.
E semnificativă și situația din orașul Tușnad-Băi. În 1945, când au ajuns la cârma administrației, secuii au continuat să dețină imobilul parohial pentru primărie și miliție.
Ajuns aici, am tentația să reproduc câteva rânduri ale autorului cărții „Transilvania – Ultima prigoană maghiară):
„La întrebarea: de ce locuitorii din aceste comune, care au construit casele parohiale și trăiesc și azi, nu au cerut nimănui să se elibereze aceste imobile ale bisericii? Nimeni nu îndrăznește să ceară autorităților județene reparații pentru ceea ce ele însele, sub horthyști, au făcut, confiscând case, dărâmând biserici, pedepsindu-i pe credincioșii de altă lege decât ele.”
Ioan N. Ciolan o afirma în 1980. S-a schimbat ceva de atunci? Întrebarea mea e naivă, dar îmi trece, deoarece îmi amintesc de nefericitul spirit mioritic în varianta lui de pe Someșul Mare în amonte: „Cumva o fi, că niciodată n-a fost să nu fie nicicum”. Nu-i așa că au dreptate măiereano – rodnenii?
Cititorul (indiferent de naționalitate) al începutului de mileniu III, nu poate fi decât consternat de barbaria „civilizaților” din Câmpia Panoniei, săvârșită în doar 4 ani, după criminalul Diktat de la Viena.
În paralel cu miile de vieți ucise ori osândite la suferință, horthyștii au dovedit și imaginație. A omorî, a devasta, a dărâma, a schingiui… Hm!… O bestie poate avea plăcerea și a altor predicate; de pildă, a pângări morminte. Astfel, în capitolul „Războiul crucilor”, Ioan N. Ciolan ne informează despre ordinele venite de la Budapesta către toate organele administrative din Transilvania de nord să pună în vedere parohiilor românești (greco-catolice și ortodoxe) „să procedeze imediat la înlocuirea inscripțiilor românești cu inscripții în limba maghiară, de pe toate crucile de lemn și de piatră aflătoare pe teritoriul comunelor”.
Oarecum, sunt… dezamăgit, cum de nu au dus lucrul până la capăt. Adică: morții români să fie dezgropați și botezați după cultul reformat, romano-catolic. Țțțț! Ce scăpare!…
Zelul unui urmaș din hoardele asiatice venite din stepele Baikalului e relevant la Bicsad, unde primarul maghiar al comunei a pus „mânuța” pe ciocan și daltă și el însuși a șters pisania din pridvorul bisericii ortodoxe, în care se făcea un scurt istoric al zidirii acelei vechi biserici românești. Dar, pe deasupra acestei fapte, era el însuși creștin – nu? O fi avut alt Dumnezeu? Posibil, căci se numea „Isten”… (Francezii au și ei… alt Dumnezeu, căci se numește „Dieu”)
În alte locuri s-a încercat distrugerea efectivă a cimitirelor: morminte deformate în movile, cruci rupte, aruncate. Mde! Poftele fasciștilor erau variate.
Totuși, nu puteau fi măcelăriți sau maghiarizați toți cei aproape un milion și jumătate de români trăitori în zona răpită. În consecință, s-a trecut la „corectarea” onomastică a românilor. Tot ce a putu fi adaptat s-a săvârșit fără mult efort neuronic. De pildă, chiar în familia mea. În cei 4 ani de fericire a terorii, părinții mei se numeau Kotuc Miklos și Ilonka. Eu am scăpat de această onoare, fiind botezat cu un prenume latin. Mă gândesc acum – și nu ar fi fost altfel – ca, la istorie, „Elena din Troia” să se fi numit „Ilonka Troiabol”.
Apoi: limba română în școli? Vai, ce pretenții!… (Apropo de asta: Azi, în școlile din orașul Târgu Secuiesc orele de limba română sunt ținute de profesori… de maghiară. Vă amintesc de nuanțele cuvântului „ultima”…din titlul cărții.)
În rândurile dintâi ale acestui demers al meu mă făceam că nu pricep de ce în 1980 cartea „Transilvania – Ultima prigoană maghiară” nu a putu fi tipărită în România acelor ani, ci în afara regimului dictatorial, pe care atâția și atâția l-am trăit. Răspunsul se relevă din chiar ultimele titluri ale volumului de față:
* „Doroiul, un sat românesc, pe care maghiarii nu l-au desființat timp de șapte secole, este desființat azi de maghiarii din comuna Plăieșii de Jos, aplicând Legea de sistematizare în mod abuziv și discriminatoriu.” (Se întâmpla la 20 de ani după… „ultima prigoană” – în 1975.)
* „Falsificarea recensămintelor oficiale din România de către recenzorii secui și maghiari, prin aplicarea metodelor practicate în Imperiul Habsburgic” (Sesizare din 1977).
* „Funcționarii români numiți în comunele și orașele Arcului Carpatic sunt boicotați și persecutați de maghiari, fiind siliți să plece, spre a li se lua locul de către funcționari maghiari.” (Acest fenomen a început în ajunul de începere „a construirii societății socialiste multilateral dezvoltate…”)
* „Maghiarii din România nu vor să vorbească limba oficială a statului român și practică discriminarea rasială față de români”. (Aspectul acesta era în floare încă acum 40 de ani, Cotroceniule, Parlamentule, Guvernule ai anului 2017!)
Mde!… Ce ne rămâne nouă, cetățenilor de rând? Măcar atât: Nu uitați!… Și țineți Cutia Pandorei în brațe; poate, poate…
Cornel Cotuțiu
