Continuăm seria conexiunilor noastre prin conturarea altor caractere venite să completeze galeria unor figuri reprezentative pentru anumite categorii sociale.
. . Foto : Silviu Ipătioaei- MDC
Cerşetorul. Îl vezi mereu cu mâna întinsă, în jurul bisercilor, cimitirelor, gărilor, marilor magazine, la încrucişare de străzi sau la semafoare, pe bulevardele aglomerate sau oriunde descoperă „un vad bun”. Bun psiholog şi destul de ager la minte, insistent până la agresivitate, întinde mâna a milă, uneori recitând o dramă familială gata să-ţi stoarcă lacrimi sau jeluindu-şi sărăcia în care îi este dat să trăiască. Şi bietul trecător mai milos din fire îi azvârle un bănuţ, cu gândul că astfel va fi mai bine răsplătit în cer.
Oh, departe de noi gândul de a lua în derâdere această categorie socială amărâtă, faţă de care chiar avem sentimente sincere de compasiune. Intenţia noastră însă este de a scoate în evidenţă acea facţiune a ei numită „cerşetorii de profesie”, adică un fel de păcătoşi certaţi cu munca şi cu bunul simţ ori doar nişte amărâţi ameninţaţi şi exploataţi, şi care s-au obişnuit să trăiască din mila oamenilor, căci ei au creat, mai bine zis cei care stau în spatele lor, adevărate reţele de „traficanţi de carne vie” din care scot averi. Şi pentru că în România nu le iese destul câştig, au „emigrat”, invadând străzile din marile şi micile oraşe europene, în special în ţările mai bogate, unde banul are altă valoare decât la noi. Aici se încadrează, pe lângă cei cu adevărat nenorociţi, unii care disimulează invocând mila trecătorilor, alţii care îi forţează pe copii să practice umila profesiune, ba chiar şi mame cu copii în braţe ori diverşi cântători la instrumente; cel puţin aceştia din urmă fac ceva, cântă şi distrează publicul.
Exemplele sunt fără de număr în toată lumea, dar noi vom alege doar unul pentru a ilustra ideea, descoperit tot în cotidianul Libertatea, nr.8636 din 26 mai 2016, sub titlul: „Cerşetorul milionar”. În introducerea articolului semnat de Andreea Ciocănel, sub fotografia personajului în cauză găsim următorul text: „Pappu Kumar îşi duce veacul cerşind pe străzile oraşului Patna din statul indian Bihar. În opt ani, acesta a reuşit să-şi facă o adevărată avere din mila trecătorilor: are sute de mii de rupii în conturi bancare şi o proprietate de lux”. Aşadar acest tânăr, de altfel cu o infirmitate reală, a ştiut să-şi „fructifice” necazul lui şi să-şi transforme infirmitatea într-o „profesie”, cea de cerşetor. Deşi, aşa cum se spune în articol, acest cerşetor pare un biet amărât, el are în conturi bancare circau 500.000 de rupii şi deţine o locuinţă în valoare de 12 milioane de rupii. Ba mai mult: „el a ajuns chiar să împrumute mai mulţi afacerişti locali din zonă, cărora le cere dobândă pentru suma împrumutată, reuşind astfel să-şi rotunjească veniturile”. Păi să-ţi mai fie milă?! Şi imaginaţi-vă că acest tânăr a absolvit liceul! În urma unui accident a rămas parţial paralizat, iar familia l-a renegat. Da, foarte trist, iar din cele mărturisite presei locale reiese năruirea unui vis: „Mi-am luat examenele cu note mari. Visul meu era să studiez ingineria şi chiar încercam să fac asta, însă, între timp, am avut un accident grav, care m-a lăsat paralizat”. Şi aşa a trebuit să se apuce de cerşit, ca să supravieţuiască, spune el. Până aici nu avem prea multe de comentat, numai că cerşetoria prea i-a intrat în sânge şi acum nu mai poate renunţa, după cum spune autoarea articolului: „În ciuda faptului că ar putea să trăiască liniştit din banii strânşi, tânărul nu vrea însă să renunţe la cerşit”. Şi astfel Pappu Kumar a devenit un „cerşetor de profesie”. Şi chiar dacă nu toţi din această categorie au „norocul” lui, mai sunt şi alţii pe toate continentele, ba chiar şi în ţara noastră: într-o publicaţie de anul trecut, nu mai reţin care, citeam despre un cerşetor român care seara, după ce-şi practica „meseria”, se întorcea în camera de hotel ca să-şi numere agoniseala. Aşa cerşetori mai zic şi eu! Aici deja este vorba despre altceva. Compasiunea are şi ea limitele ei şi nu întotdeauna poţi da crezare celor care întind mâna a milă. Unii chiar merită, alţii nu, doar că e greu să-i deosebeşti. Şi totuşi când vezi prin oraşele Europei droaie de haşpurdei şi „mămici” cu fustele-nfoiate repezindu-se la tine cu mâna întinsă, şi mai ales ştiind de unde sunt, parcă te apucă ruşinea, ai întoarce privirea, dar nu poţi… Of, vai, numai cerşetor să nu fii!
Colecţionarul. Nimic de spus, om energic, pasionat şi strângător, cam cum ar fi părintele Trandafir din nuvela „Popa Tanda” a lui Ioan Slavici, adică Popa Tanda, despre care autorul spune cu admiraţie şi umor că „Adună din multe şi face din nimica ceva; strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru ai săi”, de fapt un exemplu de hărnicie care se bucură de aprecierea semenilor, dar uneori această apreciere trezeşte invidia şi interesul indivizilor dubioşi, aşa cum ne-a fost dat să citim în ziarul Adevărul din 31 mai 2016.
Sub titlul „Colecţionar de bijuterii prădat şi de hoţi, şi de poliţişti”, apare articolul lui Valentin Trufaşu, articol care stârneşte dezaprobarea şi revolta cititorilor faţă de modul cum tratează unele autorităţi necazul omului, deci cum se face (ne)dreptate. Sub titlu găsim decizia Curţii de Apel Galaţi care „a stabilit ca Sorin Trandafir, un cunoscut colecţionar de bijuterii vechi din Galaţi, să primească doar 600 de lei drept despăgubiri după ce i-au fost furate bijuterii cu o valoare estimată la peste 100.000 de euro”. Dar ceea ce este revoltător e altceva, modul în care acţionează unii dintre cei care au misiunea să-l apere pe cetăţean faţă de cei certaţi cu legea. Astfel se spune că „Poliţiştii investigatori au încercat să-l şantajeze, hoţii n-au fost prinşi niciodată, iar paguba a rămas nerecuperată”. Se mai spune în articol că păguaşul, nemulţumit de ritmul anchetei, a făcut o investigaţie pe cont propriu şi a descoperit o parte din bunurile furate într-un magazin de antichităţi din Galaţi. De ce era însă nemulţumit omul? Deoarece, aşa cum mărturiseşte el, oamenii legii n-aveau niciun interes să-l ajute: „Mă amânau de la o săptămână la alta pentru tot felul de motive. Nici măcar ancheta la faţa locului nu s-a făcut temeinic, ci de mântuială”. Şi omul nostru a trebuit să se transforme în detectiv şi să facă singur investigaţiile, descoperind astfel pe unul dintre posibilii hoţi, transmiţând apoi informaţia poliţiştilor. Dar ce a urmat ne spune tot: „Pe fondul discuţiilor dintre inspectorul Gabriel Dorobăţ şi Sorin Trandafir, omul legii a sugerat că ancheta ar merge mult mai bine dacă ar fi „unsă””. Drept care inspectorul îi cere păgubitului „o mită de 21.500 de euro, precum şi un teren, pentru ai recupera bunurile furate”. Normal, omul îl reclamă pe inspector la vestita DNA, inspectorul e prins luând mita, „fiind apoi reţinut şi arestat preventiv. În boxa acuzaţilor a ajuns şi subinspectorul Sebastian Bogdan Ştefan”, deci muncă în echipă. Se mai spune în articol că „Poliţiştii corupţi au fost condamnaţi, în final, la pedepse cu executare”. Foarte bine, am zice noi, Legea şi-a făcut datoria şi i-a pedepsit pe cei care nu şi-ai făcut-o pe a lor, dar cum rămâne cu bietul om păgubit?! Ei, asta-i altă poveste. Din finalul articolului aflăm că tăinuitorul Anton Costinel, cel descoperit de păgubaş, a fost condamnat iniţial la cinci ani de închisoare pentru tăinuire şi obligat să-i plătească colecţionarului o „despăgubire” de 600 de lei în contul bijuteriilor furate. Şi aşa sărmanul colecţionar s-a ales cu o pagubă de 100.000 de euro, iar hoţii cu un câştig frumos, pentru că cei care trebuia să-l apere pe colecţionar i-au apărat, de fapt, pe hoţi. Mai merită să colecţionezi ceva?!
Mihai Trifoi
