Note de călătorie în Albania (5). …Cu cât mă apropii de metropolă observ că apar tot mai multe platforme industriale, hale argintii, şantiere, macarale, sedii de firme internaţionale. Şoseaua se aglomerează. Au dispărut teleguţele tractate de măgăruşii-putere. Suburbiile oraşului reprezentativ al ţării şi, totodată, al districtului Tirana nu arată încă prea grozav. Blocurile comuniste abundă. Pe trotuare lumea arată sărăcăcios îmbrăcată.
Abia când intru pe bulevardul principal (nu i-am reţinut numele) observ o ciudăţenie: multe faţade sunt vopsite în culori vii. Unele de-a dreptul fistichii. Nu arată deloc urât.
Faţade colorate la Tirana
Idee ce a făcut prozeliţi
Ca să înveseleacă imaginea ternă a vechii urbe, edilul-şef Edi Rama (artist plastic de profesie, având tatăl sculptor vestit) a găsit această soluţie pasageră, însă de efect. Ideea a făcut prozeliţi, fiind aplicată ulterior şi de “primarul care este” al Sectorului 5 din Bucureşti. Dar rezultalele nici că se compară.
Mr. Edi Rama nu s-a mulţumit numai cu atât. În paralel a început un amplu proces de modernizare a capitalei, prin demolarea clădirilor amplasate ilegal şi construirea unor cartiere demne de secolul XXI. Deocamdată prin cvartalele mărginaşe gândul îţi zboară la anii negri ai totalitarismului şi autarhiei.
Imagine agreabilă
Pentru un străin, mai ales din Vest, imaginea actuală a Tiranei este agreabilă. Eu, cel puţin, comparând cu alte state ex-comuniste, am fost încântat de ceea ce am găsit. Venisem încărcat de reţineri şi prejudecăţi, ca de orice lucru pe care folclorul urban îl denaturează.
Încă o dată, pentru “a o mia oară”, m-am felicitat că nu am renunţat la încăpăţânarea de a veni şi vedea Albania, în pofida tuturor sfaturilor reprobatorii ale cunoştinţelor.
Din nefericire însă pentru localnici, realitatea nu-I chiar aşa roz, corespunzând sloganului “Afară-i vopsit gardul…”. Întrucât – din câte mi s-a spus, fiindcă nu am vizitat nici un apartament – locatarii micilor cutii de beton au încă probleme cu furnizarea energiei electrice şi a apei calde.
Cu toate că vechile imobile au amenajate pe acoperişuri bazine de colectare a apei de ploaie (?), spre a face faţă perioadelor secetoase, plus că nu costă nimic, penuria de apă tot se resimte.
Ideea originală a spoitului pereţilor exteriori pusă în operă de isteţul primar a prins în rândul concetăţenilor săi. Ba chiar a fost premiată la nu ştiu ce for european de urbanism şi design.
Atracţia unui uriaş “magnet”
Tirana atrage ca un uriaş “magnet”. Nu turiştii. Ci locuitorii din zonele rurale, unde viaţa e grea şi nu există locuri de muncă. Migraţia masivă a sătenilor spre capitală a făcut ca populaţia ei să se tripleze în ultimii ani, ajungând la vreo 800.000 de locuitori, după anumite surse.
Ritmul de înnoire edilitară surprinde pe oricine, la tot pasul întâlnind imobile noi, blocuri turn, cartiere întregi la roşu. Fondată încă în anul 1614, Tirana a devenit Capitala Albaniei în 1920. Situată pe Râul Ishm, urbea a ajuns în prezent principalul centru industrial și cultural al ţării, excelând în prelucrarea produselor agricole, textile, farmaceutice și metalurgice.
Cine n-a mai trecut pe aici în ultimii doi-trei ani are probleme să recunoască anumite cartiere, spunea un taximetrist. “Şi mie îmi este greu să găsesc uneori o adresă într-o zonă nouă. Când vine câte un bătrân de la ţară să-şi viziteze copii, este o întreagă poveste. Îmi dau repere vechi de genul: «Vedeţi că trebuie să ajung aproape de farmacia vopsită în verde de la intersecţia cu semafor». Noroc că sunt născut şi crescut aici, deci mă descurc cumva” (…)
Imensa Piaţă Centrală
Moschea Et’hem Bey din Tirana
Autorul acestor însemnări a găsit, în schimb, fără probleme locul căutat – imensa Piaţă Centrală. Nici nu era greu, deoarece toate drumurile converg spre acel punct, punctul zero al metropolei.
În mijloc se află o uriaşă statuie a generalului din Evul Mediu, Skanderbeg, iar de jur împrejur sunt edificii impozante, felurite clădiri guvernamentale. Dar şi Muzeul de Istorie, Opera, falnica Moschee Et’hem Bey (a cărei construcţie a început încă din anul 1789 de beiul Molla, fiind terminată în 1821 de fiul său), pe o latură aflându-se un parc extraordinar.
Am stat la umbră şi m-am odihnit preţ de o jumătate de oră, după ce alergasem în toate părţile să fac poze şi să filmez. Aş mai fi zăbovit, îmi era aşa de bine, însă erau multe de văzut. Am dat ocol imensei agora şi bine am făcut. Căci am descoperit în apropiere o impozantă Catedrală ortodoxă, relativ nouă, care m-a impresionat şi unde am aprins o lumânare în memoria părinţilor mei.
Nu departe am dat de o altă oază de verdeaţă. Nu şi de linişte. Parcul se numeşte Rinia, este mult mai mic, dar şi mai şic. O mulţime de turişti străini forfoteau pe acolo. În mijloc tronează un restaurant cu nume oriental, “Taiwan”. Mi-a atras atenţia, deoarece era coadă la intrare! Mai există în cadrul complexului o cafenea, un bar, toate cosmopolite. Se vorbeşte în engleză, inclusiv de către ospătari, iar meniurile fac parte din bucătăria internaţională. Parcă mă aflam în Central Park, din New York, nu alceva…
Renumele selectei locaţii provine de la celeritatea cu care sunt aduse comenzile, nici una, oricât de exotică, nedepăşind un sfert de oră de aşteptare, conform reclamei!
Ar fi trebuit să-i verific. Să intru şi să comand… “coconeţi cu mac”, cu ochii pe ceas.
O ilustră colaborare româno-albaneză
Aflând că sunt român, din vorbă în vorbă, un domn respectabil cu care am stat pe banca de alături, m-a întrebat dacă ştiu că există pe undeva o stradă care se numeşte… Nicolae Iorga?
– Cum aşa?
– În semn de preţuire, pentru renumitul svant român.
– O fi învăţat albaneza călătorind cu trenul, cum şi-a însuşit în câteva zeci de ore limba suedeză în drum spre Stockholm, unde participa la un congres?
– Nu cunosc amănuntele acestea. Ştiu precis că a descoperit primul document în limba albaneză şi a contribuit la elaborarea istoriei poporului nostru.
De la amabilul şi eruditul compagnon am mai reţinut că există şi o stradă Victor Eftimiu şi o Piaţă “Bucureşti”. Despre poetul, dramaturgul, povestitorul, traducătorul, acad. Victor Eftimiu (născut în 1889 în Albania, emigrat ulterior în România, unde s-a realizat şi unde a murit în 1972) mai ţineam minte câte ceva: a fost Directorul Teatrului Naţional şi a scris piesele în versuri „Înșir’te mărgărite”, „Prometeu” şi capodopera „Omul care a văzut moartea”. Eftimiu a introdus dramaturgia poetică în România după modelul ilustrului Garcia Lorca.
Altă surpriză agreabilă
Buildinguri noi în zona centrală
– Am să vă spun un lucru important, care o să vă facă plăcere. Puţină lume ştie, atât aici, cred că şi în Romania la fel, că Imnul Albaniei este compus de marele dv. compozitor, Ciprian Porumbescu.
– Vorbiţi serios?
– Absolut. Melodia «Pe al nostru steag e scris unire» reprezintă Imnul nostru naţional! Este o poveste lungă.
– Ziceţi-mi-o pe scurt.
– Nicolae Iorga a scris că românii şi albanezii sunt veri de sânge. Probabil că aşa este. Înainte de proclamarea Independenţei ţării mele, în anul 1912, un mare patriot albanez, Stavre Drenova (care a trăit în România) l-a rugat pe scriitorul Victor Eftimiu să-l ajute să găsească o melodie pentru Imnul Albaniei. Atunci Eftimiu s-a adresat unui amic, o autoritate în materie (compozitorul Ciprian Porumbescu) să compună un cântec adecvat. Şi aşa s-a născut vestita melodie, devenită Imnul pentru Albaniei, ce a însufleţit ostaşii Armatei române în Primul Război Mondial. Frumos, nu-i aşa”?
Detaliu semnificativ
Şi încă un “amănunt” pe care nu-l pot omite. Singura limbă ce seamănă un pic cu albaneza este româna, ambele fiind la origine indo-europene. Avem câteva cuvinte comune: mânz, buză, brad.
Printre personalităţile albaneze de origine aromână se numără vestitul fotograf Aurel Duka şi poetul Mitrush Kuteli. (Va urma)
Horia C. Deliu
