Se cuvine să atragem atenţia că acest material nu se referă la cititorii prea credincioşi, care nu acceptă alte opinii în afară de ale lor, şi nici nu are scopul de a slăbi credinţa creştină strămoşească în conştiinţa cuiva, ci acelor cititori care au curiozitatea să privească lumea şi din alt punct de vedere decât cel obişnuit.
Foto – Silviu Ipătioaei- M.D.C
Textul de mai jos este o traducere a unui articol aparţinând filozofului danez Martinus şi a apărut în revista KOSMO Nr.1 din 1972, o publicaţie a Institutului Martinus din Copenhaga axată pe teme spirituale. Conţinutul articolului susţine teoria creaţionistă a universului, doar că punctul de vedere al autorului este unul filozofic sau cosmologic. De aceea unele detalii sau noţiuni (precum „reîncarnarea”) pot trezi o oarecare împotrivire sau negare în conştiinţa unor cititori. Cu toate acestea, articolul merită citit, cel puţin ca „exerciţiu de gândire” referitor la lumea în care trăim şi la posibilitatea existenţei unei lumi spirituale, dincolo de cea fizică, în esenţă acceptată şi de către preacredincioşi, indiferent de care religie aparţin, căci dacă în lume n-ar exista Speranţă, nimic n-ar exista…
„Ce este timpul?
Noi trăim experienţa vieţii an după an. După solstiţiul de iarnă vine echinocţiul de primăvară, apoi solstiţiul de vară, echinocţiul de toamnă, după care se face din nou iarnă. Anii trec, timpul trece. Se spune că timpul trece şi timpul vine. Şi timpul este ceva de care mulţi oameni se sperie, pentru că ei se tem că el va înceta „să plece” şi „să vină”, când va apărea moartea. În acest articol trebuie să fie vorba despre „timp”.
Timp – spaţiu
Timpul este acelaşi lucru cu eternitatea împărţită conform unor spaţii spirituale. La prima auzire acest lucru probabil că sună puţin ciudat, pentru că atunci când este vorba despre „spaţiu”, în general, omul se gândeşte numai la lumea fizică. Dar totuşi se poate folosi exprimarea tempo-spaţiu, care arată că totuşi avem senzaţia că timpul se referă şi la „spaţiu”. La fel cum nimic din lumea fizică nu poate exista neexistând în spaţiul fizic, tot la fel nimic nu poate exista fără ca acest lucru să se afle într-un spaţiu spiritual. Dar ce este un spaţiu spiritual? – Acesta e un spaţiu care este alcătuit exclusiv din materie de gânduri. Timpul, în general, nu există pe planul fizic. El este o realitate spirituală. Peste tot unde timpul este menţionat sau constatat, el prin sine însuşi alcătuieşte un detaliu sau realitate spirituală la un anumit lucru. El nu este lucrul însuşi, dar „ceva” care, la o constatare, este legat inseparabil de existenţa unui lucru. Este acea legătură a timpului de lucruri, pe care noi o numim „vârstă”. Nimic nu poate exista în lumea noastră neavând vârstă, şi fără ca aceasta să fie legată de timp, dar pentru că timpul este un spaţiu spiritual, o alcătuire de detalii spirituale, aceasta înseamnă că nu poate exista niciun fel de apariţie fizică fără o legătură cu o realitate spirituală sau lume spirituală care există paralel cu cea fizică.
Timpul marchează eternitatea
Dacă, de exemplu, noi ne gândim la acel timp al anului care a trecut, noi vedem că, de fapt, el mai există în lumea noastră mentală. El este un trecut, dar el este o realitate sprituală, el este ceva pe care îl avem în noi prin acea înţelegere că pentru noi el alcătuieşte un spaţiu spiritual pentru întreaga serie a trăirilor şi experienţelor noastre, el este o scenă spirituală pentru o anumită parte din viaţa noastră. Anul care a trecut devine o altă parte sau spaţiu spiritual în viaţa noastră. Dar, desigur, nu este doar aşa, că timpul împarte viaţa noastră după ani sau zeci de ani. El o împarte şi după luni, săptămâni, zile, nopţi, ore, minute, secunde şi milisecunde. Fiecare pentru sine, şi aceste realităţi sunt spaţii spirituale în părţile cărora se desfăşoară viaţa noastră.. Deci timpul este un lucru care, de fapt, numerotează sau cataloghează fiecare detaliu în parte din trăirile vieţii noastre. El pune toate aceste trăiri într-un loc precis, astfel că fiecare în parte dintre ele primeşte propriul său spaţiu micuţ. Prin această marcare devine posibil. pentru acel om care este capabil să citească şi să scrie, dacă el vrea, să descrie detaliile vieţii sale, Un om care ţine un jurnal zilnic, de fapt, creează o cartotecă despre trăirile sale, cu ajutorul cărora el poate avea o privire de ansamblu asupra câtorva din detaliile vieţii sale. După aceea, când va deschide cartea la diverse date, sau chiar ore, va putea vedea sau chiar trăi în memorie ceea ce s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani. Textul scris trezeşte amintirile în conştiinţă, iar imaginile mentale apar şi devin vii. Ce este acest lucru care se întâmplă aici?
Cartoteca noastră spirituală
În timpul său cineva a scris un jurnal, când întâmplările şi trăirile erau proaspete în memorie, şi proabil că şi memoria este cauza că şi acum omul deschide cartea, pentru că anumite întâmplări sunt memorate, dar nu după detalii. În timp ce citeşte, totul reapare, vine în conştiinţa diurnă şi pune în mişcare gânduri şi sentimente, care altfel erau ascunse în profunzimea minţii.
Aşa cum am menţionat în analizele mele în „Livets Bog” (Cartea vieţii), memoria omului este foarte degenerantă, ceea ce înseamnă că în general oamenii nu ţin minte mult timp şi nu după detalii. Dar, cu toate că nu diurn conştienţi, noi putem memora toate detaliile unor experienţe şi trăiri din trecut şi adesea chiar uităm chiar întâmplările, aceasta nu înseamnă că toate acestea sunt pierdute şi niciodată nu vor mai putea fi rechemate în memorie. Când citirea scurtelor povestiri din jurnal despre unele fapte fizice poate scoate la lumină imagini vii înaintea privirii noastre interne, deci cauza este că tot timpul, prin faptul că noi am trăit întâmplările într-un plan fizic, acele imagini mentale s-au aflat în conştiinţa noastră sau în spaţiul nostru spiritual. Jurnalul fizic cu literele sale scrise pe hârtie este numai în materie fizică o specie de copiere simbolică a unui „jurnal spiritual” pe care îl avem în mintea noastră, şi acel „jurnal spiritual” este o mică parte din acea „cartotecă spirituală”, care conţine tot ce am trăit noi, cu toate că în prezent noi nu avem un acces diurn conştient la ea.
Experienţele sunt nişte detalii în spaţiul nostru spiritual
Jurnalul fizic a fost scris când noi am aveam întâmplările proaspete în memorie, dar memoria nu rămâne „proaspătă” în conştiinţa noastră diurnă, pentru că atât de multe alte întâmplări din prezent solicită concentrarea şi atenţia noastră. Evoluţia şi armonia reciprocă ale sentimentului şi inteligenţei reprezintă lucrul cel mai important pentru omul pământean pe treapta lui de evoluţie actuală, şi acea evoluţie nu se accelerează prin faptul că noi suntem capabili să memorăm toate detaliile din trecutul nostru, – total dimpotrivă, aceasta ar avea numai un efect de distragere. Dar în momentul când noi participăm la o întâmplare, memoria noastră lucrează în milionimi de secundă. Noi ştim imediat dacă am mai trăit ceva asemănător în trecut, şi în această situaţie noi ştim, de asemenea, ce este de făcut. În acel moment noi ne folosim întreaga forţă pentru a extrage materialul din „cartoteca spirituală”, şi acest lucru se întâmplă ca o funcţie pur automată care a evoluat prin multe reîncarnări. Noi spunem că acţionăm pe baza experienţelor noastre, dar în realitate experienţele sunt detalii în spaţiul nostru spiritual.
O contestare importantă din partea multor oameni contra principiului reîncarnării este aceea că, în general, oamenii nu-şi amintesc vieţile lor anterioare. Dar fără îndoială că noi vedem cât de greu este să memorezi detalii chiar şi în viaţa noastră actuală. Cauza este că pe treapta sa de evoluţie actuală omul pământean nu are o privire de ansamblu conştientă despre detaliile din trecutul său, pentru că în prezent conştientul lui se umple mereu de impresii şi trăiri noi. Când mulţi oameni trebuie să-şi noteze în agendele de buzunar pentru a ţine minte ceva din din ziua de ieri, deci nu este de mirare că cu o astfel de memorie degenerativă ei nu sunt capabili să-şi amintească întâmplări dintr-o încarnare anterioară sau şi mai înapoi în timp. Dar, ar întreba cineva, ce avantaj avem din faptul că noi am mai trăit în trecut?
Un contact automat cu spaţiul nostru spiritual
Desigur, noi nu ne concentrăm pentru a memora experienţe pe care le-am adunat în săptămâna trecută, luna trecută sau anul trecut. Noi avem altceva asupra căruia trebuie să ne concentrăm. Dar dacă noi participăm la o întâmplare care este asemănătoare cu experienţele menţionate, noi imediat avem un contact în mod automat cu „cartoteca” noastră, şi reacţia noastră faţă de întâmplare este marcată de experienţa noastră anterioară. Această funcţie automată totuşi nu are efect numai în legătură cu nişte experienţe care sunt adunate în săptămâna trecută, luna trecută sau anul trecut, dar şi în legătură cu experienţe care au fost trăite într-o încarnare anterioară sau chiar mai departe în trecut. „Cartoteca” corespondează, prin intermediul funcţiei automate, cu conştientul noastră, astfel că şi experienţe şi talente din vieţi anterioare ne oferă un avantaj în viaţa noastră actuală. Tocmai prin aceasta se naşte discuţia despre evoluţie. După talent şi după experienţă, noi avem avantaje de la acea parte a spaţiului nostru spiritual care este creată în urmă cu secole şi milenii, cu toate că noi nu ne amintim detalii ale acelor trăiri din vieţi anterioare. Dar cândva, când privirea omului asupra propriului său conştient va fi mult mai mare decât acum, şi când acea fiinţă va combina energiile de bază în alt fel în conştientul său, decât o face acum, întreaga lui „cartotecă spirituală” cu fiecare „spaţiu”, fiecare mică întâmplare şi trăire de viaţă va apărea ca şi „cópii de aur” sau amintiri diurn conştiente, care sunt mai frumoase şi mai bogate decât le poate descrie jurnalul fizic.
Punctul fix şi mişcarea
Timpul este o marcare absolut necesară în existenţa fiinţei vii. Fără ea nu poate fi vorba despre o trăire eternă a vieţii. Fără o trăire în timp a vieţii, fiinţa vie ar putea exista numai într-un „prezent” etern fără contraste, fără trăire sau creare. Dacă n-ar exista timp, nici nu s-ar putea simţi timpul, şi n-ar exista ceva cu numele „înainte” sau „după”, nici o capacitate de distincţie, nici o perspectivă. Când „prezentul” nu s-ar putea transforma în „trecut”, n-ar exista nici vreun „viitor”, şi o stare fără viitor şi trecut este complet fără o marcare fizică şi spirituală, ceea ce înseamnă că ea nu este deloc manifestată, că ea este fără niciun fel de legătură cu o capacitate de trăire a vieţii şi de exprimare a vieţii şi deci fără a fi cu adevărat vie. Dar noi suntem vii, noi avem un trecut. Şi prin prezent noi mergem la întâlnire cu viitorul. Ceea ce numim noi „Prezentul” în realitate este trăirea eului-conştiinţă al nostru, punctul nostru fix. El este eternitatea însăşi. Exprimarea „Eternul prezent” deci acoperă o trăire a vieţii realistă, dar n-ar exista vreo trăire sau realitate pentru fiinţa vie, dacă n-ar exista un contrast faţă de punctul fix, adică mişcarea. Prin trăirea relaţiei mişcărilor cu alte mişcări, fiinţa vie trăieşte nu numai mişcările, ci şi – probabil fără a se gândi – liniştea sau propriul său eu, care este eternitatea însăşi.
Întotdeauna noi ne aflăm „în mijlocul eternităţii”
Prin trăirea mişcării în timp, trăirea eternităţii poate deveni o realitate. Timpul este spaţiul nostru spiritual, cartoteca noastră de trăiri, şi trăirea de către noi a trecutului, prezentului şi viitorului este o dovadă despre faptul că paralel cu lumea fizică există o lume spirituală. Când orice detaliu fizic reprezintă o vârstă, şi prin aceasta este legat de un timp şi reprezintă un spaţiu spiritual, timpul devine detaliat cu la fel de multe spaţii spirituale ca şi detaliile fizice. Aici timpul devine vizibil ca şi lumea spirituală însăşi. A înţelege acest lucru corect înseamnă a vedea lumea spirituală ca realitate, cu toate că în acel moment cineva este în stare de conştiinţă diurnă doar în planul fizic. A refuza existenţa lumii spirituale ar fi acelaşi lucru cu a refuza existenţa timpului. Când omul pământean va fi fost înaintat în evoluţia sa şi cele şase energii de bază vor fi combinate în alt fel în conţtiinţa lui decât acum, el va trăi timpul după o perspectivă mai mare. El va coresponda mai uşor cu detaliile din spaţiul său spiritual, şi el nu se va teme că trecutul va fi dispărut, sau că el însuşi se va ruina. El va vedea timpul în perspectiva eternităţii şi va şti că întotdeauna el însuşi va fi centrul propriei sale existenţe, se va găsi mereu „în mijlocul eternităţii”.
Timpul şi principiul trinic
Timpul şi eternitatea, sau schimbarea şi neschimbarea, mişcarea şi punctul fix sunt acele contraste fără de care trăirea vieţii eterne n-ar fi posibilă. În viaţa noastră de fiecare zi aici, în planul fizic, noi folosim un instrument care este un simbol foarte bun despre acel principiu al contrastului: ceasul. Ceasul nu este doar o invenţie practică, ci şi, pentru că el se află în contact cu legile vieţii, un simbol genial despre principiul etern al vieţii. Cadranul rotund al ceasului cu centrul lui şi punctul fix este un simbol despre eternitatea cea fixă şi neschimbătoare. Acele indicatoare simbolizează capacitatea de creaţie, care creează timpul, stadiile mişcărilor, care la rândul lor sunt marcate cu cifre, care creează spaţiul cu detaliile lui, în care se dezvoltă marcările şi exprimările de viaţă. Aici ceasul devine vizibil ca simbol despre principiul trinic sau despre analiza fiinţei vii: eul sau creatorul, capacitatea de creaţie şi lucrul creat.
Noţiunea „vârstă”
În acelaşi timp cu faptul că se înţelege că timpul este acel contrast necesar care marchează eternitatea, este la fel de important să ajungi la înţelegerea despre faptul că, fără eternitate, noţiunea timp nici n-ar exista. Din punct de vedere fizic, timpul apare ca „vârstă”, dar ce înseamnă faptul că un anumit lucru are, de exemplu, 25 de ani? Acest lucru nu înseamnă că el a existat neschimbat timp de 25 de ani. Nimic din ce este creat sau manifestat nu poate face aceasta. Toate lucrurile din lumea timpului şi spaţiului se schimbă şi se transformă. Acest fapt, de asemenea, nu înseamnă că creatorul sau eul din spatele manifestării are 25 de ani, pentru că ceea ce este eternitatea însăşi nu are vârstă. Dar deci ce anume, din perspectivă cosmică, acoperă exprimarea: „Tânărul bărbat are 25 de ani”? Înfăţişarea tânărului om pe care noi o vedem astăzi era total alta în urmă cu 25 de ani. Ea reprezintă ceva care a apărut de-a lungul anilor. El are acum total altă înălţime şi greutate specifică, şi el reprezintă total alte talente. Nici înălţimea, educaţia sau talentele nu reprezintă 25 de ani, ci au apărut puţin câte puţin. Noţiunea 25 de ani, dimpotrivă, exprimă spaţiile spirituale, în ale căror cadre eul fiinţei în discuţie a străbătut acel proces schimbător în materie şi conştiinţă. Pe care noi îl numim vieţile lui fizice. „Eul” menţionat a avut 25 de spaţii spirituale în care să creeze schimbarea, dar fiinţa însăşi nu a devenit nici măcar cu o secundă mai vârstnică. După natura noastră cea mai internă, noi toţi suntem realităţi eterne, în viaţa noastră fizică noi toţi am avut un timp ca persoană de un an, un timp ca persoană de doi ani etc., întreaga noastră viaţă este împărţită şi clasificată după spaţii spirituale. Şi există în acele spaţii spirituale faptul că cu ajutorul memoriei sau a capacităţii memorative noi putem regăsi şi trăi spiritual cele întâmplate în vieţile fizice anterioare.
„Moartea” este o schimbare
Cu ajutorul timpului, viaţa marchează naşterea corpului nostru fizic şi vârsta lui şi cândva va marca ceea ce numim noi „moartea”, care este acelaşi lucru cu despărţirea corpului nostru fizic de eul nostru şi conştiinţa noastră sau spaţiul nostru spiritual. Dar după acea despărţire nu are loc o schimbare de principiu, ci numai după detalii. Fiinţa vie se află în continuare în prezentul său etern între trecut şi viitor, între mişcările conştiinţei pe care ea însăşi le-a creat, sau pe care ea însăşi le creează. Totuşi a avut loc o schimbare în timpul „procesului morţii”, şi anume că o perioadă fiinţa nu trăieşte impresii cu simţurile fizice sau nu creează în materie fizică. Acum ea trăieşte în altă „dimensiune temporară” şi trebuie să înveţe să se adapteze după aceasta. Imediat după moarte, conştiinţa diurnă a fiinţei încă este condusă de obişnuinţe şi gânduri care aparţin lumii fizice, cu toate că ea nu mai posedă un corp fizic cu organe şi mijloace prin care ea poate interacţiona cu planul fizic. Acea primă stare după „moarte”, în anumite ocazii, poate deveni un „purgatoriu” pentru fiinţă, dacă ea a fost prea dependentă de obişnuinţele sale fizice, şi doar cu greu se adaptează la o existenţă pur spirituală. Tot la fel devine o „trăire purgatorie”, dar de un caracter mai neplăcut, dacă spaţiul spiritual al fiinţei este umplut de ură, mânie, amărăciune, teamă sau conştiinţă rea. Totuşi, toate acestea reprezintă ceva în care fiinţele sunt ajutate. Dar este important să subliniem că nimeni nu trebuie să trăiască astfel de neplăceri, dacă ei înşişi fac ceva pentru a le evita.
Reîncarnarea
Ce poate face cineva pentru a evita o eventuală neplăcere de „trăire purgatorie” când părăseşte organismul său fizic? Acest lucru cineva îl poate face prin curăţarea conştiinţei sale de gânduri şi sentimente negative, în timpul cât trăieşte în lumea fizică. Prin aceasta el îşi curăţă spaţiul spiritual pentru astfel de detalii care pot da trăiri neplăcute. În afară de aceasta, fiinţa poate face ceva pentru a ajuta evoluarea lumii sale de gânduri, prin interese spirituale şi intelectuale. Atunci ea nu mai depinde de structura obişnuinţei sale marcate pur fizic, ci cu rapiditate poate, cu ajutorul fiinţelor spirituale, să se acomodeze cu trăirea vieţii într-o lume non-fizică, care are atât de multe de oferit fiecărui om care posedă o capacitate de iubire faţă de aproapele şi are o viaţă sentimentală şi mentală pe baza cărora el poate trăi mai departe după „moarte”. Fiinţele vii nu pot învăţa să gândească în lumea spirituală. Acest lucru se poate face numai în planul fizic, unde o gândire greşită provoacă durere. De aceea fiinţa care şi-a pierdut organismul fizic trebuie să se încarneze în lumea fizică până când ea va fi învăţat pe deplin să gândească în conformitate cu legile vieţii, ceea ce înseamnă că mişcările în spaţiul său spiritual vibrează pe aceeaşi lungime de undă ca şi tonul de bază din spaţiul spiritual al universului, care este acelaşi lucru cu conştiinţa lui Dumnezeu.
Spaţiul spiritual al fiinţei-glob pământesc
Dar înaintea unei noi încarnări fiinţa în primul rând va trăi experienţa circulaţiei în spaţiul spiritual care înconjoară spaţiul spiritual al tuturor oamenilor pământeni, şi anume corpurile spirituale ale fiinţei-glob pământesc, care sunt acelaşi lucru cu conştiinţa fiinţei-glob pământesc. Se înţelege că fiinţa-glob pământesc are şi ea trăirea vieţii sau marcarea sa temporară în trăirea eternităţii sale. Dar aici principiul perspectivei influenţează astfel, încât ceea ce pentru macrofiinţa sau fiinţa-glob pământesc este doar un moment, pentru microfiinţa sau omul pământean este un spaţiu-timp mare. Aceasta este o împrejurare care în viitor va fi descoperită pentru toţi cercetătorii evoluaţi, astfel că ei vor putea vedea un lucru natural în faptul că „o mie de ani pot fi ca o zi şi o zi ca o mie de ani”.
Referitor la circulaţia menţionată în lumile spirituale sau spaţiul spiritual al fiinţei-glob pământesc, acesta este un lucru despre care fiecare om se poate bucura dinainte. Religiile şi mişcările oculte s-au străduit să ilustreze acele lumi prin imagini simbolice, care sunt frumoase şi poetice, dar ele nu ajung deloc la acele brumuseţe şi logică pe care le au în realitate lumile respective. Este structura organică a acelor lumi pe care doar acum ştiinţa spirituală le poate analiza şi explica.
Stăpânul spaţiului şi timpului
Când prin aşa-numitul proces al morţii conştiinţa diurnă a fiinţei este transferată către spaţiul spiritual sau în formă de radiaţie, unde nu există distanţă, ci o stare, şi unde fiinţa nu trebuie să-şi mişte cu greutate corpul în spaţiu, ci doar trebuie să gândească pentru ca materia să se supună gândului, atunci, aşa cum s-a menţionat, imediat după procesul morţii fiinţa este închisă în propria sa lume de gânduri. Ea este precum un fetus înainte de naştere. Dar acum este lumea spirituală cea în care ea se va naşte. În acea „stare de fetus” şi numai acolo poate avea loc o eventuală „trăire purgatorie”, dacă lumea mentală a fiinţei este foarte marcată din punct de vedere materialist sau negativ. Dar şi acolo se află „ajutoare pentru naştere” sau spirite păzitoare care, la rugăciunea fiinţelor pentru ajutor, sugestionează îndepărtarea gândurilor întunecate. Eliberate de propriul lor întuneric (pe care ele va trebui să înveţe a-l învinge în următoarea încarnare), fiinţele acum au posibilităţi de a trăi viaţa prin capacităţi şi talente omeneşti pozitive, pe care ele le au în conştiinţa sau spaţiul lor spiritual. Prin intermediul acestora, ele pot intra în contact cu lungimea de undă a spaţiului spiritual al altor fiinţe şi cu spaţiul spiritual al fiinţei-glob pământesc şi a universului, şi acest lucru este limitat doar de propriul lor stadiu moral şi intelectual. Dar oricât de mici ar fi capacităţile şi talentele lor în domeniul uman-divin, ele totuşi pot da fiinţelor cele mai frumoase trăiri, între altele, în reciprocitate cu „vechii prieteni” şi cu fiinţe care acum aparţin altor lumi spirituale. Într-un anumit stadiu din trăirile lor în acele lumi, oamenii pământeni simt o înclinare în a reveni în lumea fizică pentru ca acolo să-şi dezvolte capacitatea de gândire şi iubire prin învingerea unei împotriviri. Deoarece în lumile spirituale nu există împotrivire. Acolo materia se supune gândului şi voinţei. Când cineva se gândeşte, lucrul apare. Omul pământean acum trebuie din nou să se nască, dar de astă dată în lumea fizică. El trebuie să recolteze acel viitor pe care l-a semănat în trecutul său. El trebuie să se străduiască să creeze un spaţiu spiritual care să se conformeze mai mult cu tonul de bază al universului sau legea pentru iubirea faţă de aproapele, mai mult decât a reuşit s-o facă înainte. Acum el va trebui să întâlnească în lumea fizică trecutul său ca formare a sorţii, şi prin reactivarea sa omenească să creeze o soartă nouă şi mai bună. Conştiinţa lui sau spaţiul lui spiritual trebuie să se umple cu experienţe, capacităţi şi talente, care vor face viitoarea lui rămânere în lumile spirituale, după următoarea lui „moarte”, încă mai bogate şi frumoase decât înainte. Cândva spaţiul lui spiritual – „de-a lungul timpului” – cum se spune, va fi dintr-o asemenea calitate luminoasă sau bogăţie de experienţe, încât el va fi fost învins întunericul sau neştiinţa. Atunci el se va putea încarna în planul fizic fără naştere, adică pe baza cunoaşterii şi puterii spaţiului lui spiritual el îşi va putea materializa organismul timp de o clipă. Atunci el va stăpâni timpul, pentru că el stăpâneşte spaţiul spiritual. Atunci el va fi un om „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el va fi devenit stăpânul timpului şi spaţiului. Şi nu se află nici măcar un singur om pământean care să nu devină cândva astfel”.
(Traducere şi comentariu: Mihai Trifoi)
