Cărţile sfinte spun că Dumnezeu, după ce a creat lumea, s-a uitat peste ceea ce făcuse şi a concluzionat că „toate sunt foarte bune”, numai că ultimei specii create, omul, i-a lăsat libertatea de a alege, crezând probabil că omul va alege calea cea bună, dar acesta, prea curios şi prea influenţabil, a ascultat de cine nu trebuia şi-a păcătuit amarnic, fiind apoi alungat din Grădina Raiului. Şi aşa începu aventura omului! Şi pentru a reajunge de unde plecase, el trebuie să străbată o cale extrem de lungă, numită evoluţie.
Cu aceasta noi vom începe să prezentăm cititorilor al treilea episod al seriei de „comentarii cosmologice”, având ca bază traducerea capitolului al 10-lea din cartea „Idolul cu viaţa cea mai lungă” de Martinus, cu titlul: „O atestare despre faptul că cel mai mare rezultat al vieţii este: „toate sunt foarte bune”, şi că cea mai mare universitate a omenirii este viaţa însăşi”.
În episodul anterior am prezentat concepţia cosmologică despre umanism ca iubire faţă de aproapele, despre existenţa societăţii naturale şi a celei culturale şi despre răspândirea umanismului în lume. Vom continua deci acest fir al relatării cu cuvintele autorului:
„Câmpul de acţiune al umanismului deci se lărgeşte, în timp ce sublumea pierde teren. Aceasta înseamnă că iubirea faţă de aproapele a mai evoluat şi că aşa-numitul „rău” se reduce – privit din cel mai înalt punct de vedere. Când acţiunile antisociale pot exista numai ca „buruieni” de plivit, în timp ce acţiunile umaniste înfloresc sub o îngrijire oficială, toate fiinţele şi obiectele, de fapt, sunt privite din punct de vedere cosmic ca fiind pe drumul către lumină, şi acest lucru se armonizează perfect cu logica din marele proces al schimbării, care dintr-o masă de foc a creat o planetă potrivită ca locuinţă pentru animale”.
Aşadar, la început omul s-a încadrat în această lume animalică, având Pământul ca locuinţă, doar că nefiind atât de ştiutor ca în zilele noastre, Omul s-a manifestat după priceperea lui:
„Aşa cum s-a arătat anterior, la apariţia animalelor deja se aflau toate condiţiile exterioare pentru existenţa lor fizică, fără lipsuri; dar fiinţele încă nu erau capabile să recunoască aceasta, şi din teama de a nu face suficient rost de cele necesare pentru o viaţă fericită, ele au prădat şi ucis vecinii de fiecare parte. Pentru că acea incapacitate a fiinţelor a fost urmată pretutindeni de acţiuni antisociale, şi pentru că astfel de acţiuni întotdeauna sunt combătute de către societatea ale cărei întreagă existenţă şi întreagă poziţie culturală depind de succesul de a pune frâu acţiunilor antisociale, rezultă din toate acestea că viaţa însăşi constă în informaţii, clarificări şi manifestări despre evanghelia iubirii de oameni.
Când toate acţiunile antisociale în cele din urmă se vor extermina în acest fel, spusele biblice „toate sunt foarte bune” vor deveni o realitate vie şi un adevăr ştiinţific. Şi acest proces de asemenea va scoate în evidenţă faptul că încetarea completă a suferinţei omeneşti se va realiza, – ea este o întrebare numai privitoare la timp. Aşa cum evoluţia, care dintr-o masă de foc a făcut un cămin pentru fiinţe vii şi rezerve abundente pentru bunăstarea lor, avea nevoie de un timp, tot la fel este necesar un timp pentru evoluţia, care dintr-o minte de animal primitiv trebuie să facă o inteligenţă atât de superioară, încât ea poate percepe, experimenta şi recunoaşte aceste provizii abundente şi prin aceasta să realizeze un contact armonios cu toate întâmplările vieţii care vor apărea”.
Cu toţii recunoaştem că de la acel stadiu de fiinţă naturală, în care se găsea omul la începutul existenţei sale şi până în timpurile noastre, el a străbătut o cale lungă, dar, se pare, insuficientă, pentru că în bună parte el şi-a păstrat şi tendinţele animalice, însă acum el se află în stadiul schimbării, dar o schimbare, nu la voia întâmplării, ci vegheată şi „dirijată” de o „origine gânditoare”:
„Faptul că este chiar această astfel de evoluţie sau schimbare a intelectului omenesc, care se întâmplă, se evidenţiază la constatarea că antisociabilitatea se subminează pe sine însăşi, pentru că la această subminare, fără îndoială, opusul antisociabilităţii, adică iubirea faţă de oameni, devine scopul provizoriu. Întreaga existenţă deci constă într-o realizare perfectă a devizei „toate sunt foarte bune”, şi în acea realizare noi găsim confirmat cel mai profund rezultat al vieţii. Pentru că acel rezultat deci se manifestă ca un proces care urmăreşte să facă toate lucrurile „foarte bune”, acest proces, desigur, este atât de folositor şi deci atât de logic, pe cât este manifestarea sau acţiunea omului. Dacă cineva recunoaşte sau cineva contestă faptul că în spatele acelei schimbări – sau proces de creaţie există o origine gânditoare şi care are voinţă, un „ceva viu”, o „fiinţă” macrocosmică, sau aşa-numitul „Dumnezeu”, din ale cărui intenţie şi inteligenţă a apărut creaţia, este în oarecare măsură indiferent, pentru că în ambele situaţii procesul menţionat are precis aceleaşi caracter şi succesiune ca şi procesul ocazionat de originea gânditoare, şi el este chiar mai logic şi perfect adecvat decât manifestările intenţiei şi voinţei oamenilor pământeni. Dacă există ca fapt o „origine vie” în spatele manifestărilor naturii, în spatele marelui proces al schimbării, deci este total indiferent, pentru că rezultatul fără îndoială este exact la fel dacă o astfel de origine există. Şi atunci când este construită o casă, este total fără importanţă dacă constructorul o face sau nu, dacă doar casa devine exact atât de bună şi adecvată, pe cât ar face-o constructorul. Oare nu este raţional a gândi că acea casă nu poate apărea fără un constructor? Oare cineva n-ar râde de şi nu l-ar crede nebun pe acela care n-ar gândi aşa sau care chiar ar afirma contrariul?”
În opinia filozofului danez, schimbarea în conştiinţa oamenilor nu este un proces întâmplător, ci unul dirijat de o fiinţă supremă, stăpână a universului, sau aşa-numitul EU universal:
„De ce deci să râdem de şi să considerăm naivă opinia că există o origine gânditoare şi cu voinţă în spatele manifestărilor întregului proces al schimbării, adecvat şi potrivit unui scop, după care masa de foc a devenit o lume strălucitoare şi plină de viaţă, un cămin perfect pentru nişte vieţuitoare dotate cu simţuri minunat de potrivite ca scop ca şi cele ale propriului nostru organism fizic? Oare acest proces grandios nu este tot la fel o atestare reală şi frapantă despre o putere şi o acţiune raţionale precum este un lucru făcut de om? În afară de aceasta, de unde a primit constructorul capacitatea de a construi o casă adecvată ca scop? Oare nu de la trezoreria pentru ştiinţă şi putere a naturii înseşi? Este adevărat că el poate a primit cunoştinţele sale direct de la dascăli specializaţi dintr-o şcoală tehnică, dar de unde au primit aceştia cunoştinţele? Şi ce este în totalitate cunoaşterea sau ştiinţa? Oare după analiza sa ea nu este o cunoaştere despre natură, despre procesele, reacţiile şi modul de creaţie ale ei? Oare cineva a văzut vreodată un profesor a cărui poziţie ştiinţifică nu a fost bazată pe o cunoaştere despre ceva din viaţă sau din natură? Manifestările naturii deci sunt pentru fiecare om învăţătura esenţială cea mai profundă, şi viaţa însăşi este cea mai mare universitate a omenirii. În această universitate noi toţi suntem educaţi; nimeni nu posedă cunoştinţe neprimite de acolo, indiferent ce fel de rang ştiinţific are el, sau ce domeniu conduce”.
Vom încheia această serie de comentarii cu ideea că înainte de a face afirmaţii categorice despre inexistenţa unei origini gânditoare este bine să privim cu atenţie lumea înconjurătoare, în care noi înşine suntem doar un simplu element, şi să ne gândim de ce este omul atât de dornic „să călătorească în cer” şi să ajungă la stele? Poate pentru că şi omul ca fiinţă vie este ghidat de aceleaşi trei principii universale, numite în Cosmologia lui Martinus: X1: eul sau sinele spiritual; X2: capacitatea de creaţie; X3: creaţia sau trăirea eternă, în sensul că . . fiinţa spirituală este nemuritoare.
Menţionăm că orice opninie contrară este admisibilă, pentru că, fiind oameni diferiţi, şi opiniile noastre pot fi diferite.
Mihai Trifoi
