„Tăceri covăsnene”
Deschidem împreună încă o carte care respiră atât prin poezie, cât și prin istorie, prin sensibilitatea autoarei și prin memoria colectivă a locului. „Tăceri covăsnene”, al doilea volum de poezii al Mariei Nicoleta Tabalai, apărut la Editura Eurocarpatica în 2025, nu este doar o culegere lirică, ci o veritabilă mărturisire a sufletului și a spațiului în care acesta s-a născut și s-a modelat.
Încă din „Cuvânt către cititor”, autoarea definește tăcerea, nu ca absență, ci ca „un strigăt fără glas, o răsuflare adâncă a sufletului”. Această viziune devine laitmotivul și cheia întregii cărți: o formă de rezistență, o confesiune, o cale prin care durerea, iubirea și credința se transcriu în cuvânt, iar ceea ce nu se poate rosti în viața de zi cu zi capătă voce în poezie.
Lirica din acest volum se hrănește din „neliniștea vie a apelor minerale, a vântului care murmură printre brazi, a umbrelor ce se întind pe ziduri”. Covasna, cu izvoarele ei, cu peisajele de munte și cu istoria ei veche, devine mai mult decât un cadru geografic: este matricea interioară a autoarei, spațiul de rezonanță al sufletului. Poeziile precum „Covasna”, „O mie și unu de izvoare”, „Tăceri covăsnene” sau „Zăpezi necunoscute” pun în lumină un atașament profund față de aceste locuri, împletind realitatea cu mitul, geografia cu istoria, memoria personală cu identitatea națională.
Volumul conține câteva motive recurente care funcționează ca repere lirice: izvoarele – ca simbol al purității, al regenerării, dar și al memoriei. „O mie și unu de izvoare” devin imaginea dorului de mamă și a legăturii cu rădăcinile; tăcerea, ca laitmotiv central, este prezentată nu ca gol, ci ca formă de rezistență și de expresie a durerii, iubirii sau credinței; inima, deseori descrisă liberă, ca templu sau ca foc interior, este loc al adevărului și al suferinței; mama, părinții, bunicii sunt repere fundamentale, figuri mitice care dau sens memoriei și trăirii; elementele naturii (ploaia, zăpada, muntele sau pădurea) sunt simboluri ale fragilității și rezistenței, reflectări ale lumii interioare.
Motivul mamei, al bunicilor, al prispelor de acasă reînvie în pagini cu forța unui mit personal. Mama devine rugăciune, prispa devine loc al întoarcerii, iar bunicii – păzitori ai memoriei. Totul este scris cu delicatețea unei confesiuni, cu sinceritatea unei spovedanii în care cititorul se recunoaște.
Pe lângă dimensiunea intimă, „Tăceri covăsnene” are și o dimensiune comunitară. Autoarea își asumă identitatea de româncă din Covasna, o voce care vorbește nu doar pentru sine, ci și pentru toți cei care, de-a lungul istoriei, au purtat în tăcere povara rezistenței și frumusețea credinței. Aici se întâlnește poezia cu istoria.
În lucrarea mea de doctorat, recent finalizată, dedicată comunităților românești din Trei Scaune, am arătat cum românii din acest ținut au supraviețuit de-a lungul secolelor XVIII-XIX prin credință, prin școală și prin cultură. Într-o regiune multietnică și pluriconfesională, unde adesea identitatea românească era pusă la încercare, biserica și învățământul confesional au fost pilonii continuității. Covasna a fost și este un „ținut al izvoarelor” – izvoare de apă minerală, izvoare de cultură, izvoare de credință. În documentele istorice apar conscripții, registre și mărturii despre sate și comunități românești care astăzi au dispărut prin asimilare. Poezia Mariei Tabalai reînvie, simbolic, aceste lumi dispărute, așezându-le în memoria afectivă a cititorului. Astfel, tăcerile de care vorbește volumul nu sunt doar personale, ci și tăceri istorice: tăcerile unor comunități care au supraviețuit prin credință, prin limba română, prin cultura populară.
Originalitatea volumului constă în felul în care împletește sacrul cu profanul, personalul cu universalul, istoria colectivă cu emoția individuală. Limbajul folosit este simplu, aproape colocvial, dar plin de imagini de mare forță: „inima-i o rană ce sapă adânc în pieptul stâng”, „poezia e umbra inimii mele”, „încheieturile Universului prinse în chingi de Dumnezeu”.
Dincolo de frumusețea imaginilor, acest volum transmite și o forță interioară: poezia este pentru autoare formă de supraviețuire, modalitate de a-și păstra libertatea inimii într-o lume adesea apăsătoare. „Eu nu pot pune botniță inimii” sau „Inima mea e liberă” sunt declarații de credință poetică și umană.
„Tăceri covăsnene” este un volum care reușește să transpună geografia unui loc în geografia unei inimi. Este o carte despre rădăcini și desprinderi, despre durere și vindecare, despre fragilitate și forță. Cititorul care pășește în paginile ei nu întâlnește doar poezie, ci și o confesiune caldă, o voce care îl cheamă să-și regăsească propriile tăceri și propriile izvoare.
Este o poezie care prinde rădăcini în izvoarele Covasnei și se ridică înspre cer, purtând în fiecare vers memoria unei lumi și sufletul unei femei. Maria Tabalai confirmă prin acest al doilea volum o voce poetică distinctă, autentică și puternică, în care emoția se împletește cu simplitatea, iar fragilitatea devine formă de rezistență, convingându-ne că poezia poate fi formă de renaștere, iar tăcerile – deși par goale – pot fi pline de sens.
Astăzi, odată cu lansarea acestui volum, nu celebrăm doar o carte de poezii, ci și o voce autentică, capabilă să transforme trăirea personală în mărturie colectivă, să transforme tăcerea în cuvânt și cuvântul în mărturisire.
Drd. Tatiana Scurtu
